Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Descoperind oameni printre randuri


Uneori oamenii pun intrebari dificile, iar necesitatea de a da un raspuns imediat obliga respondentul sa redirectioneze curiozitatea adresantului. Pe calea asta am ajuns la cartea Calaul dragostei de Irvin D. Yalom.

Continutul stilizat, peste care a fost vizibil aplicata tehnica si dantelaria scriitoriceasca m-a facut sa tratez initial cu suspiciune presupunerea ca voi gasi acolo o atitudine autentica de terapeut sincer cu el insusi si cu cititorii. Am avut impresia ca incearca sa seduca, nu sa ofere un material util pentru psihoterapeuti. Cu toate astea am trecut cu stoicism de pagina 40, suportand cu tot felul de aparari sarcasmul, ironiile si amuzamentul cu care isi descria o pacienta care il revolta.
Pana la finalul cartii, trecand prin 10 cazuri, am avut ocazia sa "spionez" un psihoterapeut la lucru. Privind dincolo de scriitor, textul dezvaluie detalii intime legate de reactia la pacient, demitizeaza ideea de neutralitate binevoitoare cu care ne place sa investim terapeutii, demitizeaza ideea de indiferenta si lipsa de dorinta a psihoterapeutului. Vedem aici un psihoterapeut "in carne si suflet" care manifesta iritare, curiozitate, atractie, nerabdare, fascinatie, teama fata de pacientii care se perinda prin cabinetul lui.

Il putem observa analizandu-si sentimentele fata de pacient, punandu-si intrebari referitoare la propria capacitate de lucru, punand in balanta curiozitatea manifestata de un anume caz si beneficiile pe care le-ar putea aduce pacientului, vindecandu-se pe el insusi in relatie cu pacientii pe principiul "cui pe cui se scoate", zbatandu-se de unul singur cu rezistentele pacientilor, fiind chinuit de "principiul abstinentei", simtindu-se responsabil pentru pacientii sai, incurcandu-se in dezbateri cu sine insusi pe marginea cazurilor tratate, fiind surprins de fantezia si puterea imaginativa din inconstientul pacientului.

Nu va asteptati sa gasiti analize teoretico-deductive, abordari "stiintifice" si conceptuale. Veti gasi un om care isi doreste, simte, se chinuie si se bucura, sta inconfortabil in fotoliu sau resimte satisfactia unei munci bine facute. Invatam de la Irvin Yalom ca intr-adevar este "uman" sa preferi un anume tip de pacient, ca este natural ca pe unii sa vrei sa-i vezi iesind ultima data pe usa cabinetului tau, ca pe unii iti este greu sa ii privesti, iar altora... iti vine greu sa le fii fidel. Suntem martorii solicitarilor psihice legate de stabilirea cadrului terapeutic, dificultatea deciziilor legate de acceptarea sau nu in terapie a unui anumit pacient, gestionarea sentimentului de inutilitate in terapia pacientilor cu sanse mici de vindecare sau care nu mai au timp, datorita varstei, sa beneficieze de indulcirea suferintei lor.

Vedem psihoterapeutul: un om care se utilizeaza pe sine insusi ca unic instrument in exercitarea meseriei sale.

Fragmente:
Sarmana Betty... Slava Domnului, slava Domnului, habar n-avea ea ce-mi trecea mie prin cap, cand si-a continuat inaintarea, s-a lasat tacticos in scaunul meu, si-a aranjat faldurile de carne si, cu picioarele atarnand deasupra podelei, fara s-o atinga, a ridicat spre mine o privire plina de speranta.

De fapt, nu ma deranja absolut deloc s-o vad pe Penny fara nici un onorariu: voisem sa aflu mai multe despre suferinta prin pierdere, iar ea se dovedea un excelent profesor pentru mine. In chiar sedinta aceea, invatasem de la ea un concept care avea sa-mi fie de mare folos in toate demersurile mele viitoare cu cei aflati in doliu: daca vrei sa inveti sa traiesti cu amintirea celor morti, atunci trebuie mai intai sa inveti sa traiesti cu cei vii.
Nu-mi place sa lucrez cu pacienti care sunt indragostiti. Poate din cauza ca ii invidiez – si eu ravnesc la incantarea fermecata. Ori poate pentru ca dragostea si psihoterapia sunt fundamental incompatibile. Un terapeut bun se lupta cu intunericul si cauta clarificarea, pe cand iubirea romantica se sprijina pe mister si se naruie cand o scrutezi cu atentie. Detest sa fiu calaul dragostei!

Timpul se scurgea foarte repede. Intraseram deja in cea de-a cincea luna de terapie; si, desi Thelma ma asigurase ca isi va respecta angajamentul luat, spusese foarte raspicat ca nu va fi dispusa sa continue si peste aceste prime sase luni. Ma simteam descurajat: cu toate sfortarile mele asidue, nu ajunsesem la nici un rezultat concret. Nu reusisem nici macar sa institui o alianta terapeutica solida cu ea.

In ciuda ororii cancerului de care suferea si a ingustimii lui de spirit, ma simteam totusi atras de Carlos. Poate ca generozitatea venea din usurarea ca el este pe moarte, si nu eu. [...] Prin urmare, atunci cand am cantarit atent daca as putea sa-l tratez, am minimalizat potentialele obstacole din calea tratamentului si m-am autosugestionat ca am de-a face mai degraba cu o lipsa de socializare din partea lui Carlos.[...] Nu mi-am lamurit foarte clar decizia si, chiar si dupa ce am hotarat sa-l primesc la terapie, am ramas nesigur in privinta unor obiective de tratament care sa fie adecvate si realiste. Urma sa il insotesc pur si simplu prin procesul de chimioterapie? [...] Nu, nu, nu, ce sens are sa vorbesti despre un tratament ambitios cu un om caruia nu i-au mai ramas de trait, probabil, decat cel mult cateva luni? Ar fi cineva dispus, as fi eu dispus sa investesc timp si energie intr-un proiect atat de efemer?

Tot ce puteam face eu cu Elva era sa rezist eroic, sa-i ascult tiradele, sa le indur cumva pana la sfarsitul sedintei si sa-mi pun la bataie toata ingeniozitatea pentru a gasi ceva cooperant de spus – de obicei cate un comentariu searbad despre cat de greu trebuie sa-i fie ei sa poarte in suflet atata manie.

A fost o ora de terapie cu adevarat transformatoare. Momentul nostru de intimitate – spuneti-i dragoste, daca vreti, spuneti-i amor! - a fost mantuitor. In acea ora de sedinta, Elva a trecut de la o ipostaza de renuntare la una de incredere. A renascut, plina de viata, si s-a convins, inca o data, ca se poate apropia de ceilalti. Cred ca a fost cea mai buna sedinta de terapie pe cae am oferit-o vreodata.

Mai mult decat orice, aveam pareri de rau. Imi parea rau pentru Dave si izolarea lui, incapatanarea lui de a se agata de o iluzie, lipsa lui de curaj, refuzul de a privi in fata adevarul gol golut si realitatile vietii.

Cu unii pacienti lucrurile merg ca de la sine. Isi fac aparitia in cabinetul meu gata pregatiti pentru schimbare, iar terapia se desfasoara firesc. Uneori e nevoie de atat de putin efort din partea mea, incat ajung sa-mi inventez singur ceva de facut, punand o intrebare sau propunand o interpretare, doar ca sa ma asigur pe mine insumi, precum si pe pacient, ca sunt un personaj necesar in toata aceasta tranzactie.

Pana si cel mai liberal sistem de nomenclatura psihiatrica comite un act de violenta la adresa fiintei altcuiva. Daca ne raportam la ceilalti cu convingerea ca putem sa-i categorisim, atunci nu vom putea niciodata sa identificam, nici sa protejam, partile celuilalt, partile vitale care transcend categoria. Relatia capacitanta porneste intotdeauna de la premisa ca celalalt nu poate fi niciodata cunoscut pe deplin.

Cu cat priveam mai adanc inauntrul meu, cu atat eram mai convins ca sentimentele mele pozitive fata de Saul erau in continuare intacte. In ciuda infatisarii lui deloc agreabile, ma simteam plin de caldura fata de el. Mi-am inchipuit cum ar fi sa-l legan in brate ca pe un copil, si ideea nu mi s-a parut deloc neplacuta. Eram sigur ca, in ciuda iritarii mele, nu voi face decat ceea ce este cel mai bine pentru el.

- Sedinta noastra de data trecuta, mi-a raspuns Marge, a intors cumva situatia spre bine. E aproape miraculos felul in care ai reusit, intr-un timp atat de scurt, sa ma scoti din starea aia nenorocita. Zau, imi pare bine ca esti psihiatrul meu. Desi cucerit de inocentul ei compliment, ma incomodau amandoua ideile exprimate: misteriosul “cumva” si viziunea asupra mea ca “facator de minuni”. Atat timp cat Marge gandea in acesti termeni, nu putea sa-si amelioreze situatia, pentru ca sursa ajutorului era fie undeva in afara ei, fie imposibil de explicat si inteles. Datoria mea ca terapeut (foarte apropiata de cea a unui parinte) consta in a face sa devin inutil la un moment dat – sa-l ajut pe pacient sa devina propriul sau propria mama. Nu vroiam sa o fac pe Marge sa-i fie mai bine, ci sa o ajut sa-si asume responsabilitatea pentru a se face singura sa-i fie mai bine, si vroiam ca procesul de schimbare in bine sa ii apara cat mai clar cu putinta. De aceea ma incomoda acel “cumva” pe care il pomenise, asa ca am purces la a-l explora mai in detaliu.

Observatia lui Marge mi-a starnit entuziasmul. Avea un talent teribil de a pune degetul pe rana! Asadar ceea ce conta fusese faptul ca "nu ma rezumasem doar la cuvinte". Contase ceea ce facusem, nu ceea ce spusesem. Contase ca faceam ceva efectiv pentru pacienta mea. Act terapeutic, nu cuvant terapeutic! M-am simtit atat de stimulat de aceasta idee incat abia asteptam sa se termine sedinta, ca sa ma pot gandi mai mult la ea. Acum insa trebuia sa revin la Marge. Mai avea ceva sa-mi spuna.

Demersul tratamentului psihiatric e plin de contradictii intrinsece. Atunci cand cineva, un terapeut, trateaza pe altcineva, respectiv pacientul, se intelege de la bun inceput ca aceasta pereche de tratament, cei doi care au format o alianta terapeutica, nu sunt egali sau aliati cu drepturi depline; unul este tulburat si adeseori naucit, neintelegand ce i se intampla, pe cand celalalt se considera ca trebuie sa faca uz de abilitati profesionale pentru a lamuri si a examina obiectiv problemele aflate in spatele acele stari de tulburare si nauceala. Mai mult decat atat, pacientul il plateste pe cel care il trateaza. Insusi termenul de trateaza implica lipsa de egalitate. A “trata” pe cineva ca pe un egal presupune o inegalitate pe care terapeutul trebuie fie s-o elimine fie s-o ascunda, purtandu-se ca si cum celalalt i-ar fi egal.
Nu, un terapeut il ajuta pe pacient nu cernand nisipul trecutului, ci fiind afectuos prezent cu persoana in cauza; fiind sincer interesat si demn de incredere; si fiind convins ca travaliul lor impreuna se va dovedi pana la urma mantuitor si tamaduitor. Drama regresiei temporale si a recapitularii incestului(si in fond, orice proces terapeutic catartic sau intelectual) ajunge sa vindece doar pentru ca le ofera posibilitatea sa faca lucruri interesane impreuna, in timp ce adevarata forta terapeutica – relatia lor- inca se coace ca un fruct pe ram.

Anamaria Ivan

2 comentarii

  1. am citit cartea acum cateva luni. e absolut superba, merita toti banii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da. Cea mai relevanta mi s-a parut 'Doua zambete'. Din ea invatam ca si psihoterapeutul trebuie sa testeze realitatea. Si cand spun realitate ma refer la realitatea psihica a pacientului. Este absolut crucial.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!