Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Relatia psihanalitica



Întâlnirea de sâmbătă organizată de AIPsA la cercul de psihanaliză condus de Georgiana Brănişteanu a fost dedicată îndeosebi lămuririi naturii procesului analitic. S-a constatat cu această ocazie, prin întrebările - foarte legitime - care au fost puse, cât de greu este să stabileşti diferenţele esenţiale dintre o relaţie obişnuită - "socială", cum a fost convenţional denumită în cursul discuţiilor - şi relaţia analitică dintre două persoane.

Prin ce se individualizează psihanaliza în raport cu simpla confesiune către un preot ori un prieten?

Cred, şi în urma acestor discuţii, că lucrul cel mai greu de explicat este că psihanalistul "nu-ţi face nimic", nu-ţi dă sfaturi (sau canoane, precum preotul, după un exemplu al cuiva), nu te moralizează, nu te îndrumă. Şi atunci, ce face el? Portretul psihanalistului a fost pe larg dezbătut, în cadrul unei discuţii destul de stufoase, dar cu întrebări precum spuneam - legitime.

O întrebare interesantă a fost următoarea:

Cum îţi alegi psihanalistul cu care ai dori să urmezi o cură?

De unde ştii care este cel bun? Sau: Cu ce analist "rezonezi" - ca să recurg chiar la expresia folosită? Răspunsurile date au fost, după părerea mea, şi prompte, şi oneste - reductibile, de fapt, la unul singur: prin încercări adesea multiple. Cred totuşi că aceste răspunsuri ar fi trebuit completate - măcar ca menţiune pasageră - cu ideea că "rezonanţa" dintre analizand şi analist, deşi foarte importantă, desigur, trebuie tot timpul moderată de întrebarea: E vorba într-adevăr despre o lipsă de compatibilitate dintre cei doi ori poate despre rezistenţele fireşti din procesul analitic, proiectate asupra analistului? Aş spune că cele două idei trebuie discutate întotdeauna împreună, pentru că e mereu necesar să se discearnă când o persoană pleacă dintr-o analiză ori poate chiar nici nu o începe din cauza acestei incompatibilităţi şi când pe fondul unor rezistenţe. Probabil că a doua situaţie este de fapt cea mai răspândită.

O altă chestiune discutată, legată într-un fel de precedenta, a fost următoarea:

Cum ajunge cineva să urmeze o psihanaliză?

Şi de ce mai degrabă psihanaliză decât altceva - de exemplu, o consiliere cu un psiholog? S-a vorbit despre prioritatea psihanalizei printre terapii, fiind cea mai profundă şi mai cauzală dintre ele. Şi s-a căzut de acord (cred) că persoana care doreşte să urmeze o psihanaliză o va face în orice caz, cu condiţia, desigur, ca în societate şi în mediul persoanei respective să existe informaţia suficientă şi chiar o anumită cultură a subiectului. Nu trebuie, fireşte, să absolutizăm într-un sens mistic alegerea cuiva - fie şi inconştientă - pentru psihanaliză: mai este necesar să şi cunoască faptul elementar că psihanaliza există şi ce este ea.

Un alt subiect al discuţiei a fost cel despre regulile setting-ului / cadrului psihanalitic şi despre atitudinea psihanalistului în terapie. La ce sunt bune acestea?

Este setting-ul terapeutic imuabil?

În ce situaţii poate fi transgresat de psihanalist? Iată chestiuni care au interesat şi la care au fost căutate împreună, de către întrebaţi şi întrebători, răspunsuri mulţumitoare cel puţin pentru această discuţie. S-a convenit că e necesar ca analistul să aibă o atitudine... umană şi totodată spontană, mai ales în împrejurări care cer stringent aceste calităţi şi pentru care e dezirabil că regulile de setting, o condiţie sine qua non altfel, să nu funcţioneze ca apărări ale psihanalistului. Evident, erorile de apreciere, de interpretare şi de reacţie sunt inevitabile, dar, analizate, ele devin importante tocmai pentru că vor conduce analiza mai departe. Un analist experimentat va simţi şi va intui tot mai mult ce e important pentru analizand într-un plan inconştient. S-a vorbit în acest context şi despre "inefabilul" psihanalizei şi al proceselor ei.

Discuţia, care a durat peste trei ore, a fost, bineînţeles, mult mai amplă. Printre altele, s-au construit şi posibilele interpretări la mitul lui Parsifal. Îi invit pe colegii participanţi să completeze aceste câteva idei şi impresii minimale de mai sus cu cele proprii.

Aş dori doar să mai remarc prezenţa activă, pe lângă cea a persoanelor deja anunţate în anterioara postare, a psihoterapeutului Valentin Mulţescu.

62 de comentarii

  1. Dar v-ati distrat, nu gluma :)
    Mie mi se pare foarte amuzant cand aud pe cineva reducand relatia psihanalist-pacient la o relatie intre prieteni, in ideea ca un prieten se poate substitui analistului. Este o prejudecata extrem de raspandita.
    Din pacate diferentele reale dintre cele doua relatii nu pot fi vazute in clar decat de catre cei care le-au experimentat pe amandoua.

    RăspundețiȘtergere
  2. S-a vorbit despre diferenţa faţă de o "relaţie socială" şi s-a dat exemplul spovedaniei la preot. Exemplul destăinuirii la un prieten l-am dat eu, spre a limpezi ideea de "relaţie socială" şi pentru că prietenul respectiv nu era departe în discuţie, ci aştepta după uşă, ca să zic aşa.

    RăspundețiȘtergere
  3. A fost a doua sedinta a Cercului de Psihanaliza organizat de Asociatia pentru Promovarea Psihoterapiei (www.roapp.ro) la Universitatea Spiru Haret si am avut ca invitati pe Dorin Batfoi, presedintele Asociatiei Interdisciplinare de Psihanaliza Aplicata si pe Ioana Lazar, secretar al aceleiasi asociatii.
    Am expus specificul relatiei din cabinet prin comparatia cu relatiile sociale. Intr-o relatie sociala, schimbul emotional este subsidiar celui actional in timp ce, regulile cadrului psihanalitic au rolul de a-l diminua pe acesta din urma in favoarea planului emotional.
    Mi-a parut rau ca nu a fost timp pentru a discuta mai mult despre psihanaliza aplicata insa o vom insera in ulterioarele sedinte impreuna si cu alte aplicatii pe texte asa cum am inceput acum cu Mitul lui Parsifal.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca preconceptia isi are sursa in ideea ca la terapie tot ce faci este sa te destainui, sa te spovedesti. Insa asta este doar o componenta a curei. Destainuirea nu se face de amorul destainuirii, se face pentru ca analistul sa iti ofere un feedback, astfel ca tu sa iti constientizezi trairile si sa iti integrezi continuturile inconstiente. Ori, dupa mine, nici un preot nu poate sa faca asta, cu atat mai putin un prieten.

    RăspundețiȘtergere
  5. Unul dintre membri foarte activi ai Cercului chiar a pus problema nevoii psihicului de descarcare, de catarsis. Altcineva a dat exemplul spovedaniei in acest sens.
    Este un mecanism care tine de economia psihica la urma urmei... si pacientul il pune in functiune si cu obiectul sau de relatie din cabinet dar nu pentru asta plateste sedintele pentru ca nu rprezinta o finalitate a actului terapeutic de tip psihanalitic.
    De asemenea, constientizarea trairilor, cum spui tu, Ana, era obiectivul lui Freud si era normal sa formuleze un astfel de scop pentru ca el a fost cel care a numit Inconstientul si a vorbit despre legile sale de functionare.
    Psihanalistii ulteriori au observat insa ca aceasta constientizare nici macar nu este obligatorie pentru restructurarea psihica, pentru perlaborare.

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, asta nu inteleg cei care spun adesea "eu nu m-as duce niciodata la psihanalist, as vorbi cu prietenii", ca psihanaliza inseamna mai mult decat sa vorbesti cuiva care te asculta si te intelege. Nu neg ca vorbitul in sine catre o ureche 'continatoare' functioneaza terapeutic in sine, insa lucrurile nu se opresc la "aha, da, continuati, asa e, doamne ce groaznic, si, spuneti mai departe, ihm"...

    Si culmea ea ca, de multe ori 'prietenii' nici asta nu sunt in stare sa faca. Sunt curioasa cati oameni au prieteni in stare sa le ofere atentia lor concentrata timp de 45 de minute si sa te lase sa asociezi liber fara sa:
    - emita judecati de valoare
    - isi spuna parerea proprie
    - faca referire la ceva similar 'patit' de ei
    - schimbe subiectul
    - spuna ce ar fi facut/simtit ei in situatia respectiva
    - faca pe desteptii/maturii/responsabilii
    - dea semne ca s-ar simti inconfortabil

    Cele listate nu sunt atitudini tocmai rele, venind de la un prieten, dar, de multe ori sunt facute inainte ca prietenul cu pricina sa se fi lamurit asupra situatiei tale. Prea devreme, prietenul ajunge sa spuna: "mai, nu stiu ce sa zic dar... eu cred ca...".

    Iar tu, cel care te-ai confesat te gandesti: "Pai daca nu stii ce sa zici de ce naiba te-apuci sa zici?" Pai uite de-aia, ca un nespecialist nu suporta sa nu zica nimic, asa ca zice la plesneala. Si te ajuta? Hmm... Mai mult sau mai putin. In cazul asta eu prefer de milioane (he he) de ori mai mult un specialist care tace, iar cand vorbeste vorbeste pentru ca stie ce sa spuna, si spune bine.

    RăspundețiȘtergere
  7. nu stiu de ce, dar, cel putin pe alocuri, intilnirea imi pare sa fi fost a unui grup de ajutor pentru nemultumitii de transfer - contratransfer :) (scuze, da' e parerea mea!)

    poate ca e bine că "discutia a durat peste trei ore", totusi

    owl

    RăspundețiȘtergere
  8. Damn, nu stiam de ce mi-a intrat comentariul la moderare, si-acuma am observat ca l-am dat cu pseudonim. Din obisnuinta, probabil, ca asta e singurul blog pe care ma semnez cu numele real.
    va sarut!

    RăspundețiȘtergere
  9. owl: Marea majoritate a participantilor la intalnire nu cred ca urmau o analiza, asa ca nu prea erau in postura de a fi observat transferul (decat pe cel ocazional care se intampla oricum) si cu atat mai putin contratransferul. Sper totusi ca intalnirea n-a avut un aer misionar, ca a fost mai mult o discutie si un efort comun de constientizare a unor procese specifice analizei + info.

    RăspundețiȘtergere
  10. Membri Cercului sunt majoritatea studenti care nu si-au inceput inca analiza ca sa aiba cel putin de ce se plange:)) Oricum, n-am auzit inca despre o astfel de activitate (grup de suport pentru cei care sufera din cauza analizei)... :) Amuzanta ideea...

    Da, un prieten nu dispune de cadrul de lucru psihanalitic in care este favorizata regresia (adica investirea obiectului de relatie de catre pacient cu rolul de "parinte" alaturi de care se produc mutatii psihice) si implicit, reluarea cresterii emotionale.

    RăspundețiȘtergere
  11. Georgiana: pentru cei care presupun ca sufera din cauza analizei, ca ei de fapt sufera din alte cauze saracii...
    Eu cred ca moderatorul unui astfel de grup ar avea ca sarcina principala aceea de a-l convinge pe suferind sa nu mai vina la grup, ci sa vorbeasca cu analistul lui. Vorba aia "ce-mi spui mie, n-ai parinti?"

    RăspundețiȘtergere
  12. Da..., din fericire nu avem nici o astfel de situatie :)

    Cred ca cea mai importanta diferenta fata de discutia cu un prieten este faptul ca aceasta din urma nu conduce la schimbare psihica. La fel vom alege, chiar daca ni se dau sfaturi "bune", pentru ca alegerile ne sunt determinate de structura inconstienta pe care o detinem si care ne aduce si bucuriile dar si suferinta.

    RăspundețiȘtergere
  13. Da, tu mergi departe referindu-te la schimbarea psihica. Eu cred ca, in cazul unor confesiuni 'grele' te poti lovi de chestiuni mai 'primitive' si anume de incapacitatea prietenului (fie el cat de apropiat) de intelegere. Si-atunci... unde mai e catharsis-ul, ca sa nu mai vorbim de continere? Se transforma intr-o mare frustrare pentru amandoi.
    Iar preotul... nu stiu de ce vine toata lumea cu exemplul asta? Cred ca daca m-as duce la popa sa-i povestesc niste chestii m-ar pune imediat pe banca de exorcizari. Doamne fereste! Mai bine ma duc la un prieten :))

    RăspundețiȘtergere
  14. am o intrebare de gîgă (imi cer scuze!), dar chiar as vrea sa aflu un raspuns - multumesc anticipat!
    ma refer la ce scria Georgiana B. mai sus... si as vrea sa stiu:

    daca nu e neaparata nevoie de constientizare, atunci verbalizarea e necesara?

    owl, membru "grup suport defavorizati sau posibili defavorizati de analiza" :)

    p.s. semnatura e o gluma, desigur, nu si intrebarea de giga! astept raspunsul!

    RăspundețiȘtergere
  15. Cred ca nu trebuie inteles, din ce a spus Georgiana, ca intr-o analiza constientizarea poate sa nu existe sau sa nu fie un scop. Exista - si e un scop. Dar nu chiar tot ce merge bine, evolueaza, se restructureaza intr-o analiza se intampla ca urmare a constientizarii ori cu stirea psihanalistului. Bineinteles ca nu. Perlaborarea ca proces interior poate scapa constientei - dar, pe de alta parte, rezultatul ei este tocmai - si in cea mai mare masura! - o constientizare.

    Cred ca aceasta discutie e o alta fateta a raportului istoric dintre interpretare si relatie. Initial, Freud a pus accentul pe interpretare, pentru ca ulterior, mai ales prin scoala britanica, sa fie accentuata foarte mult importanta relatiei stabilite intre analist si analizand, importanta "trairii in relatie". De multe ori, interpretarile nu par sa urneasca o analiza, dar - chiar dupa multa vreme - vezi ca faptul ca a existat relatia analitica si continerea in relatie a ajutat analiza sa mearga mai departe, iar uneori a fost suficient.

    Care e mai importanta, s-a intrebat adesea: interpretarea sau relatia? Eu as spune ca ambele au un rol si ca nu se poate raspunde cu sau-sau, ci cu si-si.

    RăspundețiȘtergere
  16. se milogeste cineva de mine sa imi explice ce inseamna termenul de 'perlaborare'? va rog, nu ma trimiteti la dictionare, ca le am la 90 de km distanta de purtator. :)

    RăspundețiȘtergere
  17. a, nu va mai deranjati, ca am gasit ditamai dictionarul de psihanaliza la doi pasi, pe situl srdp.ro.

    RăspundețiȘtergere
  18. Sau aici: http://www.enotes.com/psychoanalysis-encyclopedia/working-through

    RăspundețiȘtergere
  19. Da, e interesant linkul de la tine. Numai de-as stii cum se traduce perlaborare in engleza :))

    RăspundețiȘtergere
  20. ca cica la 'perlaboration' nu gaseste neam de definitie.

    RăspundețiȘtergere
  21. Linkul e chiar la termenul respectiv, care in engleza se traduce cu working-through. Originalul german este Durcharbeiten, iar in franceza s-a tradus cu perlaboration. Noi am preluat deci termenul frantuzesc, mai la indemana.

    RăspundețiȘtergere
  22. Anamaria >
    cf. dict. psihanalizei elaborat de francezi :)si ajuns pe la noi la inceputul anilor '90 (ca multe alte lucruri misto):
    "perlaborare" e (foarte pe scurt!):
    proces de integrare a unei interpretari si de depasire a rezistentelor pe care le suscita interpretarea in analiza;
    este vorba despre un travaliu psihic care permite subiectului sa accepte anumite elemente refulate si sa se elibereze de dominatia mecanismelor repetitive;
    perlaborarea este o constanta a curei analitice,
    dar actioneaza in mod particular in anumite faze in care tratamentul pare sa stagneze sau in care rezistenta persista, desi a fost interpretata.
    dpdv tehnic, perlaborarea este favorizata de interpretarile analistului, interpretari constituind mai ales in a arata cum aceleasi semnificatii se regasesc in contexte diferite.
    - sper sa fi fost de folos! :)
    (habar nu am ce spun britanicii despre acest concept care nu ne-a ajuns prea la indemina de le ei sau de pe la germanici, francezii fiind pe acolo intimplator mai atenti:), dar precis anglo-saxonii s-ar fi exprimat ceva mai putin alambicat! si traducatorii lor de asemenea, desigur!)

    > Dorin - Liviu B., multumesc pentru raspunsul elaborat si detaliat!!
    mi-a fost de foarte mare ajutor!
    adica un ajutor venit exact cind aveam nevoie de el!

    (ca sa vezi cum e si cu relatiile astea psiha...;
    hm, acum am o datorie, dar e una placuta, ma voi achita de ea cu prima ocazie ;)
    - nu numai ca promit, dar abia astept sa o fac!)

    owl, cu recunostinta

    RăspundețiȘtergere
  23. Referitor la verbalizare ca material al curei, eu as mai putea adauga faptul ca, in sedinta, verbalizarea si tacerea de exemplu au drepturi egale adica, li se acorda o importanta la fel de mare.
    Sunt multe modalitati prin care Inconstientul se exprima. In cazul pacientilor adulti, cea preponderenta este verbalizarea (nu acelasi lucru se intampla cu copiii, mai ales foarte mici). Daca in sedinta pacientul trece pe planul doi, sa zicem, o modalitate a lui obisnuita de a se exprima favorizand o alta modalitate, este posibil ca schimbarea aceasta sa ascunda un conflict. Adica, daca de obicei este o persoana mai vorbareata, iar in sedinta ofera ca material clinic preponderent tacerea, este posibil ca tacerea aceea sa functioneze ca aparare de ceva. Sau, daca in sedinta se arata excesiv de vorbaret fata de modul lui obisnuit de exprimare, de asemenea, logoreea lui poate ascunde o anxietate...

    RăspundețiȘtergere
  24. @owl: mersi frumos. cred ca m-am lamurit.

    @georgiana: E foarte interesanta povestea asta cu tacerea ca material de analiza, la egalitate cu verbalizarea. Dar, fara a verbaliza, cum aduci la lumina continutul tacerii? Adica... cum poate analistul sa-si dea seama 'despre ce' tace pacientul?

    RăspundețiȘtergere
  25. Despre tăcere şi verbalizare:

    Tăcerile sunt, bineînţeles, de multe feluri: tăcere grea, tăcere frustrată, tăcere sufocată, tăcere furioasă, tăcere punitivă, tăcere surdă, tăcere în care analizandul simte că se pierde pe sine, tăcere veselă, tăcere calmă etc.

    Tăcerea nu înseamnă neapărat a trece sub tăcere ceva, iar calitatea tăcerii este grăitoare. Tăcerea poate fi, de fapt, o comunicare tăcută.

    Uneori, tocmai asta devine important: subiectul (analizandul, în cazul nostru) să nu fie şi să nu se simtă nevoit să dezvăluie conţinuturile sale psihice; să nu (mai) resimtă o presiune internă şi/sau externă de a se manifesta în vreun fel, de a se descoperi, dezvălui... de a reacţiona.

    Există o tăcere bună: destinsă, caldă, vie; o tăcere – semn că subiectul este în relaţie autentică cu sine însuşi şi, în egală măsură, cu obiectul său (real şi fantasmat, deopotrivă). Semn că celălalt, obiectul, nu este resimţit nici ca (prea) solicitant, excitant, nici ca absent; şi că lumea sa internă este una prietenoasă.

    O asemenea tăcere este semnul comunicării cu sinele adevărat, necomunicabil (Winnicott). Şi, desigur, este semnul capacităţii de a fi singur, care începe cu capacitatea de a fi singur în prezenţa cuiva (tot Winnicott).

    Aceasta tăcere este un câştig nepreţuit, iar analistul nu are nevoie să-şi dea seama „despre ce” tace analizandul, întrucât acesta din urma nu trece sub tăcere ceva (conştient sau nu), iar tăcerea nu este nici apărare, nici atac (pasiv-agresiv). Putem spune: nu este ceva de adus la lumină, tocmai s-a făcut lumină...

    Tăcerea este aici urmarea şi expresia (re-)găsirii interioare a analizandului şi, corelativ, expresia încrederii analizandului în analistul său, în calitatea prezenţei analistului.

    altă bufniţă

    RăspundețiȘtergere
  26. Exact, in afara de tacerea ca aparare exista si tacerea ca moment al verbalizarii (fara de care, verbalizarea normala ar fi logoree...)! Astfel de momente normale de tacere sunt, desigur, in acord cu Eul.
    Referitor la tacerea ca intimitate, sau capacitate de a fi cu celalalt nefuzional, separat de el, aceasta este, desigur, o achizitie a relatiei analitice, cum foarte frumos ati spus cea/cel care ati scris mai sus (mi-a placut expresia "calitatea prezentei analistului"; as spune "calitatea relatiei").

    Un pacient ii spune analistului cat de penibil s-ar simti daca ar veni si ar tacea..., daca nu ar avea nici o "tema" de discutie pregatita (cred ca majoritatii pacientilor le trece asta prin cap la un moment dat, mai ales la inceputul curei). Ii spune analistului ca ar rade batjocoritor ca nu este in stare sa spuna nimic.
    A avut sedinte cand a lipsit pentru ca se temea ca nu va putea sa aleaga intre: sa vorbeasca despre lucrul "x" neplacut si presant sau sa taca penibil...
    Iata cat de importanta poate sa fie tacerea in sedinta de psihanaliza si nu numai tacerea, chiar si absentele...!!
    De aceea am spus ca tacerii nu i se acorda o mai mica importanta decat verbalizarii.

    Da, analistul poate sa-si dea seama "despre ce tace" pacientul, cum zici tu Ana, chiar si fara verbalizare daca momentul de tacere respectiv este integrat in contextul comunicarii celor doi. Nu toate lucrurile pe care le simtim, de care ne dam seama, sunt si verbalizate sau poate sa nu-si dea seama... Nu este nevoie ca analistul sa-si dea seama "non stop" (adica sa aiba un control omnipotent) avand in vedere ca exista momente cand Inconstientul pacientului are nevoie ca analistul chiar "sa nu isi dea seama"... si sa poata suporta asta...

    RăspundețiȘtergere
  27. Asta cu "tacutul penibil" ma face sa ma gandesc ca pacientul ala simte ca da o proba de oratorie. Ca se simte testat de analist, sa vada cat de consistent vorbeste. ca presupune ca analistul asteapta de la el sa vina 'cu temele facute'.

    De asemenea, pregatirea de acasa a ceea ce ai de gand sa spui imi suna mai degraba a fantasma de control a pacientului.

    Poti foarte bine sa te duci la sedinta fara sa ai idee despre ce o sa vorbesti, sa incepi sa asociezi liber despre prima chestie care-ti vine in minte, si sa iasa o sedinta foarte buna.

    Faptul ca te duci fara sa iti propui dinainte o tema, sau fara sa-ti fi facut o lista nu inseamna ca vei ajunge sa taci. Poti chiar sa fii surprins de subiectele abordate, si asta sa dezvaluie mai multe despre tine decat orice pregatire in avans.

    Pana la urma nu asta e ideea cu terapia psihanalitica?

    RăspundețiȘtergere
  28. Eu cred ca daca as fi fost analistul pacientului de mai sus, i-as fi raspuns ceva de genul: "incercati sa taceti timp de 5 minute, sa vedem ce se intampla, si apoi sa discutam despre ce ati simtit in timpul asta". si, evident, m-as stradui cat pot de tare sa ma abtin de la a rade batjocoritor. Aici e o proiectie fantastica ar merge investigat cine cand cum a ras de el intr-un moment de tacere.

    RăspundețiȘtergere
  29. ce inseamna o sedinta "reusita"?

    o bufnita oarecare

    RăspundețiȘtergere
  30. :)
    pentru mine o sedinta reusita este una din care ies mai lamurita decat am intrat. De asemenea, o sedinta buna este una din care ies in alt loc decat am intrat, cu alte intrebari, alte ganduri, alte simtaminte.
    O sedinta transformatoare, ca sa zic asa. Pe parcursul careia am ajuns mai aproape de mine insami, am ajuns sa vad mai clar anumite conexiuni.

    RăspundețiȘtergere
  31. Subscriu la cele spuse de Ana; cred ca o sedinta buna este atunci cand pacientul isi adauga cativa pasi catre sine insusi. Cred, de asemenea, ca pacientii care cer o astfel de cura intuiesc ca ar putea fi mai in contact cu ei insisi dar nu stiu cum sa faca asta. De aceea se apropie de cineva care pare mai in contact cu el insusi, mai asezat, fara ca macar sa stie exact ce anume ii cer analistului.:)
    Pacientul: "Cum sa fac sa fiu fericit?"
    Terapeutul: "Ce inseamna sa fiti fericit?"
    P.: x, y, z etc....
    T.: "Ce va impiedica sa faceti lucrurile acestea?"
    ...si incepe o poveste in care pacientul isi joaca scenariul asa cum l-a invatat in atatea si atatea repetitii :) si pe care, pe parcurs, incepe sa-l modifice, sa-l rescrie, schimbandu-si treptat si costumatia (inconstienta) care nu i se mai potriveste...

    RăspundețiȘtergere
  32. Comentariile despre locul tacerii in relatia analitica mi se par foarte lamuritoare, chiar si pentru cineva care n-a urmat o analiza! Cu deosebire comentariul semnat "alta bufnita", care foarte frumos trece in revista felurile in care se poate tacea si ce semnifica fiecare.

    RăspundețiȘtergere
  33. Auzi, da' cand vine omu la sedinta de terapie chitit sa discute despre ceva si ajunge sa o dea-n diverse si sa nu mai apuce sa discute despre acel ceva, cum se numeste?

    RăspundețiȘtergere
  34. se numeste "chiteala - contrachiteala"

    cealalta bufnita

    RăspundețiȘtergere
  35. Dragi prieteni,
    Ma bucur ca postarea despre relatia analitica inregistreaza atat de multe si interesante comentarii!
    Ana: Psihanaliza este o terapie non-directiva (pe scurt fiind spus, terapeutul nu alege traseul discutiei). Daca pacientul vorbeste initial despre ceea ce a venit el chitit iar apoi abandoneaza subiectul vorbind despre altceva, este alegerea lui conform si recomandarii asociatiei libere. Sunt nenumarate motive inconstiente pentru care poate fi "uitat" subiectul initial..., ma gandesc ca poate exista o tensiune inconstienta destul de mare legata de subiectul respectiv dar sunt inca multe lucruri de spus...
    "cealalta bufnita": Mie mi-e greu sa urmaresc pseudonime atat de asemanatoare, chiar daca sunt foarte amuzante. :) Avem deja "alta bufnita" si "o bufnita oarecare". :) Va suparati daca va rog sa incercati o alta denumire? Va multumesc foarte mult pentru intelegere!
    Cu mult drag!
    Georgiana

    RăspundețiȘtergere
  36. De fapt este vorba de mine, doar ca am schizofrenie.

    bufnita reala

    RăspundețiȘtergere
  37. "contrachiteala" este un hint deosebit de interesant. Ma intreb, si te intreb si pe tine Georgiana, si pe oricine altcineva cu experienta in psihoterapie psihanalitica, este posibil ca acesta 'uitare' sau 'abandon' al subiectului de catre pacient sa provina din receptarea inconstienta a rezistentelor psihoterapeutului la subiectul respectiv? Este doar o ipoteza. Voi ce parere aveti?

    RăspundețiȘtergere
  38. Cred ca orice abandonare a unui subiect de catre pacient da seama in primul rand de neputinta pacientului de a-l aborda pentru ca el este "autorul" si detinatorul "subiectului de abordat"...
    De asemenea, este posibil ca la aceasta sa se adauge aparari ale psihoterapeutului.
    Orice subiect "abandonat" de catre pacient poate reveni in sedintele ulterioare intr-o forma sau alta pentru ca acel subiect suporta o astfel de vehiculare...
    Evident ca abordarea lui tine de putinta ambilor.
    Relatia se poate incheia in cazul in care "subiectul" (am numit asa un continut conflictual sa spunem...) revine iar pacientul simte ca terapeutul nu l-ar putea sustine mai departe dar ca el ar putea fi sustinut...
    O situatie mult mai aproape de realitate :) cred ca este aceea cand problema nu poate fi abordata de catre cei doi in cadrul relatiei lor subiective (aici e mult de discutat...), neinsemnand ca este inabordabila pentru fiecare in parte in cadrul unei alte relatii terapeutice (adica, acelasi terapeut, pe aceeasi problema, il poate ajuta pe un alt pacient).

    RăspundețiȘtergere
  39. @Anamaria: Se numeste asociere libera si e bine ca apare. S-ar putea ca acel "ceva" despre care doreste analizandul sa discute sa fie de fapt un paravan sau un camuflaj sau o rezistenta pentru altceva, nemarturisit nici siesi, iar faptul ca pleaca de la "ceva" si ajunge la "altceva" sa fie de fapt adevaratul drum de urmat. Daca nu mai revine la acel "ceva" pentru ca uita sa o faca, acest lucru poate semnifica tocmai faptul ca tensiunea a fost deja rezolvata si s-a ajuns la ce era important, pe calea asocierilor libere.

    RăspundețiȘtergere
  40. @Dorin: da, bine spus "s-ar putea". Pentru ca s-ar putea sa fie invers. Deviatia sa fie de fapt paravanul. Discursul evitant poate sa fie de fapt o invaluire subtila a "ceva"-ului, si sa semnifice nu faptul ca s-a rezolvat tensiunea, ci ca acolo exista o fix o tensiune nerezolvata. Nu uita, eu m-am referit la situatia in care pacientul vine "chitit" sa vorbeasca despre ceva anume. Adica are acel ceva in minte, in permanenta. Chiar daca vorbeste aparent liber despre altceva. Iar asocierea libera nu inseamna sa vorbesti despre orice, ci inseamna sa vorbesti despre orice iti vine in minte. Ori cand ai ceva in minte si eviti sa vorbesti despre acel ceva cautand inconstient sau constient alte subiecte, atunci nu mai e vorba de asociere libera ci e vorba de rezistenta. Insa ce ma nelamureste pe mine este de ce rezistenta este mai mare decat "chiteala". Ce o augmenteaza in asa fel incat sa iti inhibe vointa constienta? Am 'dat vina' pe intersubiectivitate si am 'atacat' psihoterapeutul... Insa asta poate fi o proiectie foarte primitiva si, in esenta, sinistru de banala. Asa ca m-am razgandit. Prin urmare, sunt tot acolo de unde am plecat.

    RăspundețiȘtergere
  41. Da, eu m-am referit la "abandonarea conflictuala" ca fiind rezistenta (neputinta) pentru ca am simtit ca asta e intrebarea Anei :) iar Dorin la "abandonarea ca eradicare a rezistentei" ceea ce mi se pare mai frcvent sa se intample in cura datorita faptului ca libera asociatie este oricum facilitata intr-o cura care merge bine. Si, daca avem incredere in Inconstientul nostru, validam mai degraba aceasta ipoteza.
    Foarte avizat ultimul comentariu al tau, Ana! Mi-a placut foarte mult ce i-ai raspuns lui Dorin pentru ca dovedeste ca stii exact ce anume vrei sa afli si cred ca ar trebui sa ai rabdare cu faptul ca esti tot acolo de unde ai plecat! :) Dar, gandeste-te ca, "chiteala" miroase mai degraba a aparare ca, de altfel, orice obiectiv stabilit din sfera materialului/continutului manifest (constient)...
    Imi place de voi dar, s-ar putea sa ii fi pierdut pe drum pe cei mai putin avizati in domeniu...

    RăspundețiȘtergere
  42. unul dintre cei mai putin avizati in domeniu este prin preajma si va citeste cu staruinta :)

    owl, din umbra - revendicator de drepturi asupra numelui! (adica celelalte bufnite ar face bine sa ia o pauza! imi strica reputatia)

    ps
    de ex. urmaream cu pasiune ideea de chiteala (superb cuvint!) :)
    unde chitit m-as fi dus cind spre apararea clientului, cind spre rezistenta, cind spre metehnele analizandului...
    vag si spre o sincopa de inteligenta a unuia sau a altuia dintre participantii la proces....
    dar inca bijbii, asa ca mai bine astept continuarile voastre;
    chiar e un subiect f interesant

    RăspundețiȘtergere
  43. Bineinteles, exista ambele situatii. Dar, precum spune Georgiana, inclin si eu sa cred ca situatia rezolvarii prin asociere libera e mai frecventa decat cea in care "deviezi" pentru ca ai o rezistenta. Nu pot sa argumentez sau sa probez asta, e doar o impresie - si probabil ca mai depinde si de la analizand la analizand.

    Pana la urma, nu sunt sigur ca mai inteleg, Anamaria: "Pacientul chitit" vrea sa spuna ceva si nu poate? (Sau nu stie ca vrea, sau nu stie ce vrea sa spuna, desi ar vrea s-o faca?). Nu pricep cum vine acel pacient chitit sa spuna ceva si n-o face, "deviind" din cauza rezistentelor sale (care sunt inconstiente, deci de fapt el nu stie prea bine ce e acel "ceva" de spus?).

    Georgiana, eu cred ca pricepem toti cei interesati ce se spune aici - din simplul motiv ca avem toti un inconstient care se manifesta in moduri la care suntem atenti si despre care vrem sa aflam mai mult. Psihanaliza e o experienta foarte personala, la drept vorbind, si chiar daca nu pricepem tot ce se spune sau toti termenii, putem pricepe ideea exprimata de acesti termeni. Iar cu aceasta ocazie poate ne lamurim si termenii. In fond, foarte multi dintre noi au experienta initiatica a deschiderii unei carti de psihanaliza si a unei lecturi cu un interes foarte personal, chiar daca nu am priceput de la inceput toate conceptele folosite ori situatiile descrise.

    RăspundețiȘtergere
  44. :)
    pacientul ala 'chitit' vine la sedinta, gandindu-se 'azi vreau sa povestesc asta'. Si incepe, face o introducere, asociaza acolo liber pe baza a ceva din introducere, pana la finalul sedintei cand isi da seama ca nu mai are timp sa povesteasca ce a vrut sa povesteasca. Si pleaca frustrat, si 'chitit' sa povesteasca 'asta' la sedinta urmatoare, daca l-or lasa rezistentele.

    RăspundețiȘtergere
  45. aha :)
    atunci pacientul nu a spus ce avea de spus nu neparat fiindca "nu l-au lasat" rezistentele, mai degraba a lucrat pe ceva mult mai important;
    cred ca asta este valabil in orice tip de terapie: nu te duci acolo sa "marturisesti", sa iti versi amarul si altele de felul asta (sau nu numai), caz in care terapeutul ar fi un receptor oarecare si ar mai avea doar de icnit din cind in cind: ihim, da, continuati, vai, imi pare rau... :); daca vrei asta, atunci mai bine te duci chitit undeva unde nu dai bani - mama, tata, frate, prieten etc (cum era vorba si mai sus), desi o plata tot exista...
    parerea mea :)
    owl de zi

    RăspundețiȘtergere
  46. Acum inteleg. Dar mi se pare mai mult situatia pe care am descris-o eu. Vad ca si owl e de aceeasi parere.

    RăspundețiȘtergere
  47. owl: daca ar fi lucrat pe ceva mult mai important nu ar fi plecat frustrat.

    dorin: da, iti inteleg viziunea.

    pentru mine, insa, intrebarea ramane deschisa.

    RăspundețiȘtergere
  48. Asta mi se pare genul de problema - nu spui hop pana nu sari gardul - dupa ce reusesti sa zici ce ai de zis iti dai seama rezistenta cui, transferul cui si de unde etc. Dar trebuie sa te arunci cu capul inainte ca sa-ti dai seama.

    RăspundețiȘtergere
  49. O observatie: O evolutie buna intr-o singura sedinta nu duce neaparat la eliminarea frustrarii. Asta ar insemna o gratificare a analizandului cu fiecare sedinta, cam compulsiv-repetitiva, cu refularea unei frustrari poate reale, iar asta cu concursul analistului. (De altfel, mentinerea unui anumit grad - tolerabil - de frustrare e chiar o indicatie terapeutica: ea face ca analiza sa avanseze).

    De ce ar exista si situatia de a nu ne rezolva frustrarea intr-o singura sedinta? Pentru ca s-ar putea ca, desi analizandul e pe drumul cel bun, asociind liber si inaintand spre miezul problemei, el sa nu ajunga totusi la insight intr-o singura sedinta (pentru ca tot vorbeam despre perlaborare...).

    De fapt, cred ca e situatia cea mai frecventa, iar cea in care analizandul are insight intr-o singura sedinta e probabil mai rara (si poate mai frecventa pe la inceputurile terapiei; sau poate fi uneori o iluzie - in spatele "insight-ului de-o sedinta" aflandu-se de fapt o procesualitate si o acumulare cale de multe sedinte, chiar de perioade indelungate de timp).

    As mai observa ca scopurile sunt intr-o analiza supraetajate si supradeterminate:

    - intotdeauna poti ajunge la un insight si mai profund decat cel anterior, care poate ca era foarte adevarat la vremea sa, dar acum e deja asimilat unui tablou mai larg, mai complet, mai integrat. Nevoia de a ajunge la aceste lamuriri mai profunde poate genera frustrare, chiar daca am obtinut deja o parte a explicatiei.

    - pe de alta parte (dar de fapt e acelasi lucru) supradeterminarea inseamna ca unui continut manifest ii pot corespunde mai multe continuturi latente, de pilda prin condensarea din vise. Fiecare dintre aceste fire trimite la cate o parte a povestii, iar elucidarea uneia dintre ele nu inseamna ca nu avem presentimentul altora si poate frustrarea de a nu le cunoaste si pe acestea (prin completarea tabloului ajungand la restructurari tot mai profunde). De pilda, visam o bicicleta pe care am vazut-o la Turul Frantei: aceasta bicicleta poate insemna - sa fabulam putin - un anume context sau intamplare din copilarie, dar poate insemna totodata si un chip necunoscut intalnit o clipa pe strada, asociat cine stie cum cu velocipedul, si totodata un var, precum si o diriginta de posta, intalnita cu o zi inainte - fiecare element trimitand, asociativ si prin interpretari inspirate, la ceva din istoria foarte personala a visatorului, si poate chiar mai profund decat prima explicatie (de altfel, destul de conventional psihanalitica). Avem astfel sentimentul de multe ori ca e vorba de mai mult chiar imediat dupa ce obtinem prima interpretare. Putem fi deci multumiti si frustrati in acelasi timp. Aceasta frustrare ne motiveaza sa aflam mai mult.

    As mai spune si ca interpretarea a "ceva", chiar reusita, nu aduce intotdeauna si explicatia suficient de buna pentru analizand, chiar daca e corecta. Depinde foarte mult de moment si mai depinde si de "trairea in relatie", care in sine are un rol foarte important intr-o analiza, adesea dincolo de interpretarile posibile, chiar corecte.

    Nu stiu daca aceste referiri cam generale lamuresc ceva, dar mi s-a parut util totusi sa precizam suficient de limpede ca frustrarea din analiza nu se rezolva, cel mai adesea, odata cu fiecare sedinta.

    RăspundețiȘtergere
  50. Cred ca fiecare poate face distinctia pe pielea lui intre o frustrare "buna", care iti stimuleaza creativitatea si una in care nu se misca nimic fiindca nu te atingi de ea.
    La topicul asta sunt 50! de comentarii. Relatia o fi cheia...si buba in acelasi timp.

    RăspundețiȘtergere
  51. Dorin: foarte buna observatia ta referitoare la frustrare si insight. Iti dau dreptate.

    Cu o singura mentiune: pacientul cel chitit nu a venit frustrat, a plecat frustrat, iar frustrarea lui este in directa legatura (cel putin constient) cu faptul ca nu a apucat sa vorbeasca despre ce-l durea. Pacientul nostru nu e frustrat pentru ca nu a epuizat subiectul de care s-a ocupat, sau din cauza ca nu a avut insight. E frustrat, mirat, preocupat ca a venit cu ceva in cap, si a tot tinut cevaul ala in cap toata sedinta, si a plecat cu cevaul ala tot in cap, dar numai in al lui. :)

    Oricum, lamuririle tale sunt foarte interesante. Felul in care se inscruciseaza cauzele multiple cu efectele multiple in viata psihica mi se pare ca face din psihanaliza o practica ce nu poate decat sa te fascineze constant. Da... si, pe alocuri, sa te si frustreze temporar. :)

    RăspundețiȘtergere
  52. alua>
    inca nu se stie totusi cite noduri avea covorul, nici daca era ţesut manual, nici daca mesterul era chitit pe model si apoi constrins a contradelirat.
    poate ca relatia lui cu materialul tradiţional a fost si buba si cheia :) cel putin pina acum.

    urez: la multe împletiri inţelepte! abia le astept in continuare!

    owl, in cunostinta de cauza pe tarimul intelepciunii ancestral - artizanale

    ps daca nu am fi constant frustrati, am fi fascinati continuu si multiplu, iar asta ne-ar cam limita, cel putin temporar sau pe alocuri - ar fi pacat

    RăspundețiȘtergere
  53. @owl Nu "se stie", stie. Poate nu stie sa se uite la raspuns. Sunt convinsa ca avem in noi raspunsurile insa pot fi biased si greu de recunoscut.
    Nu stiu insa daca am inteles ce zici. Daca le-ai zice mai clar, mai putin intortocheat si metaforizat ar fi mult mai usoara si placuta comunicarea :).

    RăspundețiȘtergere
  54. Uite ca am mai avut timp sa mai citesc si blogul :)!
    Ana, eu cred ca situatia pe care tu o descrii nu ar tebui sa fie numita "rezistenta" (ca termen psihanalitic). Sau, daca vrei, numeste-o "rezistenta de a-i spune lui X cutare lucru...". De ce sa fie neaparat "rezistenta la explorarea Inconstientului"?
    Mi-a placut foarte mult ce a spus "alua" cu "nu zi hop pana n-ai sarit". Uite o vorba romaneasca care concentreaza ideea lansata de Dorin) pe care eu m-as fi chinuit s-o spun asa: relatia analitica trebuie sa parcurga drumul pentru a-ti da seama ulterior in ce a constat rezistenta. Adica, de unde stii ca e vorba despre o "rezistenta la explorarea Inconstientului" in momentul in care o traiesti? Asta ar presupune ca pornesti de la ipoteza ca musai spunand acel lucru "explorezi" Inconstientul. Dar daca e invers? Daca drumul tau "explorator" natural se va dovedi ulterior a nu fi acela...? Nu orice indicator momentan al gradului de anxietate sau de frustrare (cu care vin sau plec intr-o sedinta) ma ajuta sa vad cum merge procesul!

    RăspundețiȘtergere
  55. Discuția aceasta e captivantă, deși are 3 ani vechime! :) Mi-a făcut plăcere să citesc în întregime, însă am rămas pe gânduri: cum e normal sau corect să se desfășoare o ședință de psihanaliză în ceea ce privește asocierea liberă?

    Adică, e destul de greu pentru un analizand începător să facă asta și atunci mai mereu cred că se prezintă cu "tema" prestabilită de care se vorbea. E greșit să se întâmple asta?
    Practic, pentru un simplu pacient, deși a înțeles ce înseamnă să asocieze liber, e dificil să își dea frâu liber imaginației și exprimării, având poate nesiguranța că nu zice bine ce/cum zice și atunci simte nevoia să vină "pregătit".
    Am citit într-o carte că de fapt, un pacient ajunge să asocieze liber abia spre finalul terapiei. Dacă e adevărat, cum putem numi ceea ce se întâmplă până atunci? Poate fi considerată această "povestire" a situațiilor prestabilite dăunătoare terapiei?
    Nu știu cât de bine m-am exprimat, însă sunt foarte dornică de a mă lămuri în ceea ce privește asocierea :). E destul de abstract pentru curioșii neavizați în domeniu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, este captivanta, nu-i asa?

      Poate fi dificil, intr-adevar, sa asociezi liber. Dar faceti ce simtiti si asociati cum puteti (iata singura "indicatie" sau "norma"). Asta inseamna ca puteti :)

      Ștergere
  56. mcorciova
    Si totusi...de la diferentele dintre terapie/spovedanie/vorbit cu prietem am ajuns la continutul terapiei. Este firesc. insa mi se pare ca nu s-a subliniat suficient diferenta.Fiecare din cele trei, are valoare prin valoarea care ii este data de subiect, singurul in masura sa constate cat de mult i-a fost de ajutor o abordare sau alta, sau toate trei, prin comparatie:) Mie mi se pare ca diferenta de baza este data de felul in care se raporteaza la subiect una din cele trei forme aduse in discutie (terapie/spovedanie/vorbit cu prietem). In terapie, de dorit este ca experienta profesionala sa primeze, spovedanie, un set de valori la care cei doi implicati se raporteaza iar cu un prieten, raportarea unei experiente personale la o problema personala. Lasand la o parte spovedania, cred ca un prieten poate oferia suportul emotional care este de multe ori foarte necesar insa, nu obligatoriu un sfat derivat din experienta sa personala rimeaza cu istoria personala a subiectului. In terapie, experienta personala a terapeutului este importanta dar este important si felul in care a fost prelucrata astfel incat o pseudo-neutralitate sa evite derapaje in directia detinerii adevarului unic si raportarea la acesta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De acord cu ce spuneti, doar ca eu vad vreo trei diferente fundamentale intre terapie, pe de o parte, si spovedanie sau confesiune (catre un prieten), pe de alta parte.

      Terapia are in vedere resorturile inconstiente, pe cand spovedania si confesiunea - nu. De aici, cred, si ineficienta sfaturilor, care adreseaza problemele la nivel constient si volitional. Si, desigur, precum spuneti, conteaza si incongruenta a doua experiente subiective.

      Terapia lucreaza de cele mai multe ori pentru a nu intari vina si supraeul, pe cand spovedania si confesiunea apeleaza la supraeu pentru a produce o solutie (de exemplu, usurarea de vina).

      Si mai ales terapia este un proces, pe cand celelalte doua sunt, precum spuneti, forme de suport emotional si se opresc punctual, in cazul cel mai fericit, la abreactie. Din acest punct de vedere, daca nu e chiar terapie de sustinere, ci profunda, terapia ofera suport emotional doar in masura in care e necesar desfasurarii procesului terapeutic.




      Ștergere
  57. mcorciova
    De acord, este un proces, si nu numai prin prisma continuitatii, care se regaseste poate si in celelalte doua, ci prin prisma travaliului si a frustrarii inerent atasata acestuia. Si as mai spune ca se bazeaza pe ipoteze vizand puncte nodale, ipoteze ce nu reprezinta adevaruri decat in masura in care rezoneaza cu persoana in cauza. Identificarea unor repetitii disfunctionale transcede vinovatiei supraeului si da, scopul nu este magaierea si invartosarea acestuia si nici ralierea la un set de norme:)

    RăspundețiȘtergere
  58. Georgiana Branisteanu20/5/15 23:26

    @anonimul din 2013:) Eu incep sa cred ca orice "strong opinion" in psihoterapie, dar si in viata in general, nu e altceva decat o fantasma subiectiva.
    @Mihai: ...Travaliul, frustrarea, ipotezele care se refera la inconstient si, deci, pluralismul!!! Cred ca tocmai pluralismul dogmatic aduce terapia mult mai aproape de realitatea individului decat alte forme de ajutor psihologic.
    @Dorin: Am recitit postarea si comentariile, am zambit, am si am lacrimat, citind-o pe Ana. Iti multumesc ca sustii acest spatiu prin care imi pot pastra amintirile! Te salut cu drag din Londra! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur, amintirile sunt frumoase :) Dar poate revii pe Gradiva si cu contributii, poate londoneze?

      Ștergere

Atentie, se interpreteaza!