Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Libertatea e improvizaţie. Destinul înseamnă integrare în Reţea sau Sistem.





Conversaţia (Francis Ford Coppola, 1974; Palme d'Or în acelaşi an) debutează acustic cu o piesă de jazz, mai exact de blues. Blues-ul e aceea formă de jazz în care improvizaţia domină, e principiu creator, care evoluează cam singur (da capo al fine). Şi chiar în debutul filmului se aude destul de prelung, deşi estompat, acest blues. Mai exact un fundal sonor, uşor zdrăngănitor, peste care cuplul domestic al doi afro-americani dialoghează în chip melodico-ritmic. Vorbele lor cântate sunt banale, conversaţia lor exprimând libertate şi excelenţă doar la nivelul muzical. Ce avem de reţinut sau de reamintit aici este că muzica e singurul limbaj al libertăţii majore, singura gură prin care inconştientul se manifestă plenar. Într-adevăr, muzica e chiar magma acceptabilă a inconştientului. Iar prin acel jazz, ascuns în limbajul improvizaţiei sale libere, acest inconştient se devoalează, se actualizează, juisează.


Această primă declaraţie a filmului, cum că există libertate şi bucurie sau exaltare – în muzică! – este crucială. Filmul exemplifică, paradigmatic şi exemplar, libertatea adevărată (dialogul liber-muzicalizat al jazzului). Numai că imediat după aceea filmul trece la ilustrarea conversaţionalităţii conceptuale, la focalizarea pe discursul egal criptic şi castrat, parţial şi riscant, al dialogului aparent obştesc, aproape cotidian. E un dialog care, prin înregistrare şi ascultare ultraspecializată, profesionistă, se relevă egal interesant şi banal, gol şi umplut de tăinuiri sau taine. Numai reascultarea lui repetată şi numai reanalizarea perpetuă a acestuia – exact ca într-o psihanaliză – poate sugera căi de relevare a adevărului şi a ocultării.



Într-un moment al incomprehensibilelor aserţiuni şi sintagme, femeia care vorbeşte devine maternă ("iată un cerşetor, şi el, cândva, copil"). Iar atunci protagonistul o identifică chiar cu mama sa. O va vâna şi în vis, tot ca pe propria mamă, se va implica întru salvarea ei, tot pentru a-şi regla sau restaura o relaţie filială. După cum un accept necondiţionat, maternal, va dori şi din relaţia cu amanta sa, după cum tot despre o asemenea relaţie amoroasă, de acceptare şi dăruire totală, va încerca să vorbească şi cu femeia trimisă lui drept capcană.

Ascultând dialogul altora, ascultătorul se identifică, se recunoaşte şi se înţelege pe sine mult mai profund şi tulburător, obţinând o imagine care contrastează puternic cu masca invulnerabilităţii şi a excelenţei pe care şi-o făurise prin disciplină şi carieră. Ascultătorul-analist, introspectul auricular „cade” în propriul sine, iar ceilalţi nu contribuie decât la afundarea sa în angoasele recunoaşterii tragice. Filmul lui Coppola are structura perfectă, urmărită cu fidelitate, a unei drame antice. Asemeni Regelui Oedip (versiunea Sofocle), protagonistul filmului Conversaţia începe să investigheze adevărata natură şi cuprinsul real, inconştient, al vieţii sale; la fel ca toţi eroii mitici, protagonistul acestei căutări îşi realizează treptat catastrofa.


Oricum, până să înceapă să caute conştient, în sinele său lăuntric, până să-şi verifice iluzia libertăţii şi a invulnerabilităţii, ambele care caracterizau viaţa cotidiană, diurnă, „normală”, a contemporanului Henry Caul, acesta făcea jazz, cînta la saxofon, iar filmul emana continuu piese de jazz. În momentul în care, asemeni regelui Oedip, omul începe să investigheze natura şi cuprinsul real-inconştient al vieţii, muzica de jazz – adică singura libertate acesibilă – încetează. În film nu mai apar decât expresionisme şi efecte sonore anxietante. Ele reprezentând de acum adevăratul cuprins energetic şi tensional al căutării, ca şi al sinelui real. În final, când omul îşi vede tot adevărul ca pe o casă răvăşită, devalizată, distrusă, realizează şi acceptă implacabilitatea Destinului-Sistem, se resemnează, el pune iarăşi mâna pe saxofon, iar jazzul revine, dominând filmul. Firesc, deoarece improvizaţia muzicală şi libertatea principială implicată în jazz şi exprimată de muzica sa este singura libertate posibilă, singura formă în care inconştientul, deghizându-se, se poate manifesta genuin sau neobstaculat.

Marin Marian-Balasa,
licentiat in muzicologie, dr. in filosofie (estetica), antropolog
Lucrarea a fost prezentata la concursul Taberei de Psihanaliza Aplicata "Literatura si film" organizata in august a.c. la Sibiu de catre Asociatia Interdiscipinara de Psihanaliza Aplicata (A.I.Ps.A.). Face parte dintre cele cinci lucrari declarate castigatoare si premiate cu volume oferite de Editura Trei.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Atentie, se interpreteaza!