Nuvela Sonata Kreutzer, monolog al unui "actor" prăfuit pe o scenă improvizată, ni-l aduce în prim plan pe Pozdnîşev, personaj al cărui discurs reprezintă un delir paranoic de tip pasional, având ca temă gelozia, foarte coerent, bine sistematizat, şi care se dezvoltă pe o fundaţie de personalitate caracterizată prin hipertrofia eului, încăpăţânare, psihorigiditate şi falsitatea judecăţii. Cititorul ar putea vedea în el un gânditor de prim rang dacă argumentele sale nu ar fi false şi dacă logica nu ar scârţâi exact acolo unde pantele sunt mai alunecoase. Reconstruirea universului pornind de la premise artificiale asigură coeziunea Eului.

Gelozia faţă de presupusele tendinţe de infidelitate ale soţiei reprezintă o proiecţie a propriilor fantasme îndreptate în această direcţie, ca atare moartea ei reprezintă o încercare de a se curăţa de tot ce era murdar în Sine. În patologia paranoiei există un punct de fragilitate "situat undeva în stadiile autoerotismului, narcisismului şi homosexualităţii", aşa cum remarca Freud. Ceea ce a fost abolit înăuntru revine din exterior. Lagache consideră că gelozia amoroasă morbidă este expresia unei pasiuni homosexuale inconştiente pentru rival. Atunci când îşi închipuie că soţia lui are sentimente faţă de muzician, Pozdnîşev deturnează în fiecare gest al ei pornirile sexuale ce îl leagă de Truhacevski. Muzica trezeşte Erosul, mai ales că instrumentul care o produce, vioara, este încărcat şi el de semnificaţii erotice:

Au cântat o bucată pătimaşă, (...) o piesă atât de senzuală, încât ajungea până la obscenitate.

Aşa cum am remarcat anterior, există o conexiune între muzică şi trăirile inconştiente. Pozdnîşev rezonează intim cu primul presto din Sonata Kreutzer a lui Beethoven pentru că şi la nivelurile profunde ale psihismului exista aceeaşi exaltare. Muzica slăbeşte strânsoarea cenzurii şi descătuşează energii nebănuite:

Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.

Încearcă să se lupte cu gelozia, dar forţa ei este mult prea puternică pentru un Eu fragilizat, aşa că momentele de luciditate devin tot mai rare pe măsură ce delirul se generalizează.

Fiara turbată a geloziei începu să mârâie în bârlogul ei şi voi să ţâşnească afară, dar mă temeam de această fiară, aşa că m-am grăbit s-o încui înăuntru.

Tolstoi şi-a arătat măiestria în ceea ce priveşte modul de înţelegere al tulburării paranoice atunci când leagă punctul culminant al delirului pasional de momentul în care Pozdnîşev a fost chemat să ocupe o funcţie simbolică de autoritate, în calitate de zemstvă, într-o capitală de judeţ. La paranoic metafora paternă nu este operantă. Numele Tatălui, ca semnificant al promovării legii, este împins în afara lumii interioare, prin forcludere, iar aceasta determină la subiect un gol corespunzător locului semnificaţiei falice. Atunci când Pozdnîşev trebuie să exercite conducerea în consiliul local, el este confruntat cu funcţia paternă simbolică, şi din moment ce ea nu este interiorizată, este aruncat într-o stare de confuzie. Soluţia pe care psihicul său o găseşte este construirea unei "metafore delirante" în locul celei paterne, falimentare, care să dea sens elementului care lui îi lipseşte cu desăvârşire. Acum, orice urmă de raţiune păleşte în faţa gândurilor cu privire la infidelitatea soţiei.

Gelozia este însă expresia pasiunii pentru rival. Amplificarea credinţei că cei doi întreţin relaţii sexuale este o temere faţă de propria sexualitate, trezită de zbuciumul inconştient al neasumării funcţiei de autoritate. Numele Tatălui este eliminat prin forcludere, consecinţă a nerecunoaşterii de către mamă a cuvântului său, iar în acest caz copilul este considerat a fi acest falus matern. Pozdnîşev are însă şi fantasma intruziunii în corpul mamei urmată de distrugerea ei din interior, evidentă atunci când consideră sexul cu soţia sa o vătămare psihică şi corporală pe care i-o aduce. Ca atare, "întrucât nu poate fi falusul care îi lipseşte mamei, nu-i rămâne decât soluţia de a fi femeia care lipseşte bărbaţilor" (Ecrit).

Fiecare element din realitate este pus în slujba scenariului său absurd, astfel că punctul de maximă intensitate al piesei, cel în care îşi omoară soţia, să nu constituie decât o urmare firească a acţiunilor disturbatoare şi persecutoare venite de la ceilalţi, pentru că muzicianul voia să îi destrame familia, iar frica de consecinţe să fie anulată de imperativul apărării onoarei terfelite.

În momentul în care îl întâlneşte pe Truhacevski, se comportă ca şi cum ar fi făcut rost de arma crimei:

nu ştiu ce fatalitate mă îmboldea să nu-l resping, să nu-l îndepărtez, ci, dimpotrivă, să mi-l apropii (...) Lucru uimitor: atitudinea mea faţă de dânsul a fost – din prima zi, din prima oră a întrevederii noastre – aceea pe care ar fi trebuit s-o iau numai după cele ce s-au întâmplat

iar atunci când îi curmă viaţa soţiei, metaforic nu face decât să apese pe trăgaci. Totul se întâmplă ca şi cum trecerea la act ar fi singura opţiune validă. Pumnalul reprezintă potenţa voinţei, acolo unde potenţa nu a găsit o altă cale de satisfacere. Atunci când o înjunghie, cu cât vâlvătaia turbării este stârnită mai mult în el, cu atât mai vie arde lumina conştiinţei înăuntrul lui, deci momentul este trăit cu o extraordinară claritate, deşi grozăvia faptei comise face ca aceasta să-şi reteze ramificaţiile până la care poate fi reprezentată conştient, imediat după ce execuţia este încheiată.

Planul crimei urmează tiparul compoziţional al Sonatei Kreutzer: furie, meditaţie şi exuberanţă. În timpul audierii piesei, aceasta era revelaţia pe care Inconştientul decizional a primit-o cu aviditate şi pe care i-a transmis-o Eului executant, ca un general care îi dă un ordin sergentului, considerând că explicaţiile sunt inutile, ba chiar obstrucţionante. Este furios atunci când îi vede pe cei doi împreună, deşi nu există motive reale să creadă că între ei s-ar fi întâmplat ceva şi merge cu această furie până la capăt. După ce o omoară, se închide în birou, urmează deci momentul de meditaţie asupra faptelor săvârşite. Adoarme instantaneu, iar somnul care survine traumei deschide poarta către un vis reparator: era în raporturi bune cu soţia, cu toate că exista o anumită stinghereală între ei. Momentul i-a indicat, destul de vag, ce-i drept, că exuberanţa mult aşteptată nu va veni niciodată, ba chiar va fi înlocuită treptat de remuşcări şi regrete, iar pedepsirea sa formală de către autorităţi va însufleţi un Supraeu care până atunci nu văzuse greşeala decât în ceilalţi:

Mai târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti şi să înţeleg.

Imaginea pe care o are despre soţia lui devine pozitivă abia după trecerea ei în nefiinţă. Pentru eul incapabil de a trăi angoasa, sânul persecutor devine sân ideal doar în absenţă. Dacă până în acel punct al existenţei fiecare fibră din fiinţa sa acţionase calculat şi nu se încărcase emoţional, după ce îşi asumă atât crima cât şi pedeapsa, începe în sfârşit să se încarce de afecte, ca şi cum ele doar ar fi patrulat pe cercul perfect al paranoiei, iar acesta o dată rupt s-ar fi revărsat într-un Conştient lipsit acum de repere, deci cu atât mai avid după orice l-ar fi umplut, chiar şi după suferinţă, pentru că vidul înseamnă moarte.

Versiunea digitală a Abstracts of the Standard Edition of the Psychological Works of Sigmund Freud este oferită de The Psychoanalytic Training Institute of the New York Freudian Society ca serviciu public. Un instrument foarte util pentru cititorii psihanalişti şi profani ai lui Sigmund Freud, care fixează epoca şi contextul operelor sale, el poate fi accesat aici.

Analiza acestui roman are două coordonate: crima şi dinamica familială. Prima este cea mai prolifică, pentru că întreaga construcţie literară se învârte în jurul acestei teme, iar cea de-a doua este cumva subsidiară, dar cu atât mai incitantă cu cât elementele care pot descifra relaţiile şi rolurile asumate în sânul familiei sunt mai puţine şi mai absconse.

Ipoteza psihanalitică a crimei o reprezintă complicitatea celor doi bărbaţi, Raymond Wright şi Henry Dees, la uciderea lui Katie, fetiţa de nouă ani a celei mai înstărite familii din oraş. Juridic, ea nu există, dar psihanalitic este la fel de inseparabilă precum conţinutul manifest al unui vis de conţinutul său latent. Cititorul află toate faptele, dar nu şi motivele, de unde un sentiment de frustrare la încheierea romanului. Cel mai misterios dintre personaje este chiar Raymond, figura centrală a cărţii, de care nu aflăm decât din povestirile celorlalţi, căci este singurul căruia scriitorul nu îi oferă propriul spaţiu de desfăşurare în roman, ca şi cum viziunea sa nu ar avea suficientă coerenţă şi consistenţă pentru a-i fi acordat dreptul de exprimare. Îl putem compara pe Raymond cu un Inconştient care nu se poate dezvălui direct, despre care nu aflăm decât din relatări şi din  fapte, iar acestea trebuiesc interpretate pentru a ajunge la esenţă.

Însinguratul profesor Henry Dees, un voyeur fascinat de familiile la care avea acces prin meditaţiile pe care le oferea copiilor, leagă o prietenie neobişnuită cu Raymond R. Wright, un narcoman fără scrupule, pe care lumea îl evită. În ziua în care Katie este ucisă, au loc două evenimente semnificative în viaţa celor doi: Ray îşi pierde slujba, iar sentimentul de revoltă împotriva clasei privilegiate se exacerbează, iar dl. Dees (aceasta este apelativul folosit de către scriitor) o sărută pe Katie, eleva pe care o medita, pe obraz, fapt care îl oripilează, pentru că niciodată nu crezuse că va merge dincolo de fantasme.

O serie de evenimente, prin care Katie ajunge alături de cei doi în camioneta lui Raymond, face ca motivaţiile inconştiente să îşi găsească o formă de a se materializa, fără oprelişti din lumea exterioară, ba chiar cu elemente catalizatoare, reprezentate prin abuzul de substante de către Ray şi prin întrevederea posibilităţii ca fanteziile lui să devină realitate, de către dl. Dees. Care sunt aşadar motivele din afara conştiinţei pentru care puteau să îi facă rău?

La Ray era sentimentul de inferioritate, devenit prin permanentizare complex, căci Katie avea tot ceea ce îşi dorise el din punct de vedere material când era mic, şi de care nu avusese parte iar la Henry Dees era iubirea de care avea parte fetiţa din partea familiei şi care lui îi lipsise, cu precizarea că motivaţia inconştientă de a o avea pe Katie nu era suficientă pentru a-i dori moartea, dar este un factor care a contribuit la uciderea ei tocmai prin încercarea de suprimare.

Pulsiunea agresivă se întâlneşte cu pulsiunea sexuală atunci când cei doi pecetluiesc destinul lui fetiţei: cea agresivă a lui Raymond este frica de a o omorî pe Katie, de aceea îi cere lui Henry Dees să o ducă acasă, pentru că ceva dinăuntrul lui îi spune că din acel moment nu va mai fi răspunzător pentru faptele sale, controlul fiind încredinţat Sinelui; pulsiunea sexuală a lui Henry Dees este reprezentată de frica de a abuza sexual de Katie, şi de aceea nu poate să o ia din camionetă şi să o ducă acasă, pentru că este conştient de faptul că ceea ce clocoteşte înăuntrul său este mai puternic decât raţiunea. Securitatea sa emoţională este întărită în detrimentul securităţii fizice a fetiţei, obiect investit cu iubire dar şi cu ură, pentru că este greu de crezut că d-l Dees nu a întrezărit răul pe care Ray putea să i-l facă, mai ales că fusese şi avertizat în această privinţă:

Ia-o de lângă mine, a vrut el să spună. Ai grijă de ea. Ai grijă să ajungă acasă. Spune poliţiei ce trebuie să spui. Dar până să mă gândesc la asta, eram deja dat jos din camionetă, împleticindu-mă peste fâşia de iarbă, dorindu-mi să ajung înapoi în Gooseneck, înapoi acasă la mine, unde mă puteam ascunde cu ruşinea mea, deoarece ceea ce am auzit eu când Raymond R. mi-a cerut să o iau pe Katie, să fac orice trebuia să fac, a fost Tu ţi-ai dorit asta, ai dorit-o pe ea. Acum e şansa ta. Haide. Nu-ţi face griji. O să păstrez secretul. N-o să spun. De asta sunt vinovat: pentru că am fost un laş, pentru că mi-a fost prea frică de propriile mele dorinţe confuze.

Percepţia lui Raymond ca simbol al Inconştientului poate fi acum întărită şi de alte elemente, în afara celor ce ţin de structura romanului: omoară şoimul pentru că dl. Dees îşi dorise să nu îi mai mănânce rândunicile, o omoară pe copilă pentru că tot acesta spusese chiar în ziua răpirii şi uciderii că şi-ar dori ca ea să dispară pentru a nu mai avea gânduri murdare. Observăm la Raymond o nuanţă psihotică. Pentru el nu există acel "ca şi cum", şi nici graniţa dintre afară şi înăuntru. Există un simbolism şi în moartea sa: îşi găseşte sfârşitul în cazanul în care se fabrică sticla, un fel de revenire în abis a formei pe care o ia dorinţa, ce se întoarce în lava inconştientului, deoarece conţinutul său şi-a găsit deja împlinirea în afară. Oricât de ciudată ar părea exprimarea atunci când ne referim la o persoană care a luat cu sălbăticie o viaţă, teoretic el îşi pusese existenţa în slujba altora, iar propria-i moarte nu a fost decât o altă sarcină pe care o avea de îndeplinit, de a satisface pentru tatăl lui Katie dorinţa de răzbunare.

Eul nu mai deţine niciun control în momentul comiterii crimei. De unde până atunci LSD-ul îi scurtcircuita creierul, iar Conştientul pâlpâia ca o veioză cu un fir care face atingere, când trece la fapte bezna se lasă în totalitate peste psihic. Nu ştim ce s-a întâmplat în continuare, dar descoperirea cadavrului chiar de către profesorul Dees ne relevă un amănunt şocant: fetiţa avea degetele şi gâtul tăiat. Putem găsi o explicaţie dacă ne detaşăm de lugubrul situaţiei. În copilărie Ray fusese fascinat de povestea lui Tom Degeţel. Probabil şi el se simţea la fel de neînsemnat, de aceea îi taie degetele fetiţei, pentru a transfera asupra ei nimicnicia dar şi impotenţa. Mai târziu apare şi întoarcerea refulatului, dar conţinuturile care ajung în conştiinţă sunt aproape indescifrabile, ca urmare a unei cenzuri hipervigilente în faţa unui act abominabil, a cărui reprezentare ar produce o gravă perturbare a echilibrului interior:

În zilele următoare, vocea lui Katie aproape că o să-l ajungă. O să fie un sunet care zăboveşte - ultima notă în surdină a ticăitului unui ceas, cântecul păsărilor dimineaţa devreme, atunci când revenea din tărâmul viselor - o zvâcnire imperceptibilă a aerului, un sunet despre care-i era imposibil să spună că îl aude, un sunet care dispărea înainte de a-l putea identifica şi numi în vreun fel.

Planul familial oferă şi el perspective interesante. Katie preia inconştient vina mamei de a fi renunţat la primul copil, ca rezultat al alegerii dintre continuarea relaţiei cu Junior şi respingerea avortului, în care a optat pentru prima. Jocul "Musai să renunţi la...", în care trebuie să aleagă între două obiecte preferate, o inundă de durere, iar manifestările ei sunt deosebit de expresive şi de sfâşietoare, deoarece, ca şi mama sa, dar la o scară mai mică, nu poate suporta pierderea. O parte din angoasa de separare este luată de pe umerii părinţilor, care nu reuşesc să o verbalizeze, şi purtată de copil.

Tatăl îl vede pe Gilley efeminat şi îl respinge, considerând că aspectele comportamentului său ce trimit spre homosexualitate sunt indezirabile (sensibilitatea, atenţia pentru detalii, orientarea către o slujbă care nu îi este specifică unui bărbat), dar vehemenţa cu care o face ne trezeşte bănuiala că propriile sale porniri sunt reprimate. De aceea îşi afirmă deschis preferinţa pentru copilul de sex opus, Katie: "va fi mereu fetiţa lui tati."

Gilley visează că este pe şaua unui elefant, alături de sora lui, şi plutesc printre nori, dar la un moment dat apare dl. Dees, care se îndreaptă ameninţător către cei doi, iar atunci când încearcă să îl atingă pentru a se apăra, părţi din corpul acestuia încep să dispară. Visul poate fi considerat unul oedipian. În vis, profesorul este chiar el, iar indiciile ce ţin de dispariţia fragmentelor din corp ne duc la complexul castrării. Elefantul îl reprezintă pe tatăl care îl poate altera fizic prin forţa sa, iar trompa este un simbol falic, dar nu doar atât, fiind şi un canal de sucţiune prin care se poate pătrunde în interiorul lui, pentru a-l distruge, ar completa Melanie Klein.

Întreaga scriitură redă fragmente de memorie ale celor implicaţi în tragicul eveniment, care sunt lipite, suprapuse, intercalate, pentru ca tabloul general să poată fi privit de la distanţă cu obiectivitate, dar analizat cu lupa să aibă tremurul, ezitările, stângăciile specifice subiectivismului. Însuşi titlul, O vară fără de sfârşit, ne sugerează că axa temporală se prelungeşte la infinit prin relatările pline de patos ale personajelor a unor întâmplări ce s-au petrecut în principal într-un interval de 5 zile. Impactul este fără de sfârşit în vieţile participanţilor, iar amintirea este însărcinată să prezerve acest efect. Ca şi freudismul, opera dezvăluie laturile întunecate ale omului, fără a le nega pe cele luminoase. Închei cu un citat dintr-o recenzie apărută în Library Journal:

Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei, de unde personajele scot la iveală dorinţe neîmplinite, detalii ignorate şi tensiuni nerezolvate. Un roman de familie cu aparenţa unui thriller psihologic, o proză lirică şi fluidă care îşi va cuceri cititorii de la primele rânduri.

"Cazul Chucky – păpuşa agresivă", "Toba feminină de tinichea", "Aşchia din picior", "Puterea Anei", "Ce găseşti atunci când pierzi" - sunt doar o parte dintre cazurile relatate în volumul colectiv Povestiri de psihoterapie românească. 19 cazuri inedite. Cartea apărută la Editura Trei, la iniţiativa psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, este o primă încercare de reunire între aceleaşi coperte a diverselor orientări de psihoterapie practicate la noi, de la terapia cognitiv-comportamentală, jungiană sau adleriană la orientările umaniste, tranzacţionale, pozitive sau integrative.

Volumul Povestiri de psihoterapie românească a fost lansat la începutul lui decembrie la Cercul Militar Național din Capitală, în cadrul unei dezbateri la care a participat o bună parte dintre autori.

Era cazul ca psihoterapeuţii să aibă acces la un public mai larg. Volumul se adresează unui public mai larg, studenţilor, candidaţilor în psihoterapie. Un alt scop al cărţii este că am vrut să se cunoască şi să conveţuiască bine între copertele aceleiaşi cărţi reprezentanţii diferitelor şcoli psihoterapeutice,

a spus coordonatorul cărţii, Vasile Dem. Zamfirescu.

La dezbaterea în jurul cărţii, personalităţi ale psihoterapiei româneşti, de la Augustin Cambosie şi Iolanda Mitrofan la Mihaela Minulescu şi Irina Holdevici, au discutat despre probleme care intervin în terapie. Când ajung terapeuţii să obosească? Ce asemănări există între preotul confesor şi psihoterapeut? Ce faci atunci când pacientul trece prin momente grele şi nu mai are bani să-şi plătească şedințele? Răspunsurile le puteţi afla din ediţia din 26 decembrie a emisiunii Dosarele PSI de la Radio România Cultural (de la orele 18.15 la 19.00).

Pe lângă secvenţele de la dezbatere, i-am invitat pe psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu şi pe psihoterapeutul pozitiv Gabriela Hum să ne relateze cazurile despre care au scris în volumul Povestiri de psihoterapie românească. 19 cazuri inedite. În plus, Dorin Liviu-Bîtfoi va prezenta în aceeaşi ediţie a Dosarelor PSI cartea Manual de consiliere semnată de Richard Nelson-Jones.

Victor Popescu

Şi un An Nou cu mari succese şi proiecte împlinite!

(Dacă doriţi să cumpăraţi cadouri de sărbători, le puteţi alege pe cele psihanalitice de aici: tricouri, brelocuri, cravate şi butoni cu Freud şi Jung, postere cu Moş Crăciun alergând la psihanalist şi multe altele).

S-au împlinit în acest an 80 de ani de la cel de-al 11-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, desfăşurat la Oxford (este primul din afara Europei continentale).

În anul de debut al Marii Crize, 1929, psihanaliza este încă în plină efervescenţă a edificării instituţionale. Este şi anul în care Freud scrie lucrarea Disconfort în civilizaţie (publicată un an mai târziu) şi în care psihanaliza se bucură de recunoaştere din partea British Medical Society (prin eforturile neobositului Ernest Jones).

Dar Congresul se dovedeşte a fi unul dificil din câteva puncte de vedere. Pe de o parte, preşedintele IPA, Max Etingon, se declară neliniştit de faptul că numărul membrilor IPA creşte foarte lent (din cauza cerinţei impuse ca aceştia să fie analizaţi - crede el). Pe de altă parte, IPA este chiar în pragul ruperii, pe chestiunea admiterii psihanaliştilor nemedici. Problemă ridicată insistent de asociaţia din New York, nemulţumită şi chiar scandalizată de faptul că i se impun, fără consultări, reglementările europene - în fapt, cele ale berlinezilor conduşi de Max Eitingon. Acestea privesc îndeosebi faptul că psihanalişti cu formare în Europa cer să fie recunoscuţi de asociaţia americană, ca şi faptul că aceasta insistă periodic pentru prevederea ca psihanaliza să fie asimilată unei ştiinţe medicale, iar prin urmare doar medicii să poată deveni psihanalişti - o idee cu care Freud nu este şi nu va fi niciodată de acord. Pentru a evita scindarea, Comitetul Eitingon îşi va da demisia, iar la Oxford se va ajunge la compromisul ca psihanaliştii care se formează în Europa să o facă doar cu acordul asociaţiilor americane. Max Eitingon este reales preşedinte al IPA, ca şi trei ani mai târziu, la Congresul de la Wiesbaden.

Iată mai jos un film de epocă de la Congresul din 1929 de la Oxford. Este realizat probabil de psihanalistul Sándor Lorand, maghiar naturalizat la New York, analizat cu Sándor Ferenczi şi influenţat de scrierile acestuia, participant la Congres.

Despre actele ratate a fost vorba vineri, 27 noiembrie 2009, la emisiunea talk-show Chef de vorbe de la Radio România Cultural. Invitaţii realizatoarei Daniela Vasile au fost psihoterapeutul Georgiana Brănişteanu şi jurnalistul Dorin-Liviu Bîtfoi.

Emisiunea o puteţi asculta mai jos.

Este vorba despre cunoscuta lucrare colectivă din 1993, actualizată 2009, despre opera şi gândirea celebrului psihanalist.

Începând cu această lună, cu acordul editorului Routledge Press, ea poate descărcată gratuit, în format pdf, de pe site-ul New School for Social Research, respectiv de aici.

Cei care o fac sunt rugaţi să trimită, dacă vor, o donaţie către Sándor Ferenczi Center (din câte ştiu, principalul obiectiv este de a cumpăra casa lui Ferenczi din Budapesta).

Sâmbătă, 19 decembrie, ascultaţi cea de-a doua parte a discuţiei cu psihoterapeutul adlerian Anda Păcurar despre psihoterapia copiilor.

Sâmbătă, 19 decembrie 2009, de la ora 18.15, în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural.

Despre seminarul de psihanaliza literaturii organizat lunar (în prima sâmbătă a fiecărei luni) de Asociaţia pentru Promovarea Psihoterapiei

ne vorbeşte chiar titularul acestuia, psihanalistul Daniela Luca, membru direct al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză şi membru fondator al Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată

- într-un interviu realizat de Daniela Vasile.

Iată concluzia unui studiu realizat de Universitatea din Chicago în anul 2003 şi publicat în numărul din septembrie 2007 al jurnalului Psychiatric Services (în care sunt asimilate şi competenţe psihologice, psihanalitice şi psihoterapeutice). Potrivit acestui studiu, medicii cu sentimente religioase au tendinţa de a-şi trimite pacienţii mai degrabă la un preot, decât la un specialist psi (deşi unii dintre ei nu resping aprioric soluţia din urmă). Totodată, cei mai mulţi doctori ar discuta bucuroşi probleme religioase cu pacienţii lor.

Studiul a fost realizat cu 1 820 de subiecţi - şi anume medici practicieni, dintre care au răspuns la întrebări 1 144 de medici, 100 dintre aceştia fiind psihiatri. Unele întrebări au fost de specialitate medicală, altele de natură religioasă. Rezultatele, aşa cum sunt prezentate în publicaţia LiveScience, sunt următoarele:

• Dintre medici, 61% îşi afirmă apartenenţa la biserica protestantă ori la cea catolică, pe când numai 37% dintre psihiatri aparţin uneia sau alteia dintre biserici.
• Dintre medici, 13% sunt de confesiune mozaică, faţă de 30% câţi se înregistrează în rândul psihiatrilor.
• Dintre medici, 10% s-au declarat fără vreo religie, faţă de 17% în breasla psihiatrilor.

Atari rezultate, în care prevalenţa credinţelor religioase este evident mai scăzută în rândurile psihiatrilor decât ale medicilor de alte specialităţi ar putea avea, printre altele, şi o explicaţie istorică, spune Farr Curlin, conducătorul studiului - şi anume puternicele convingeri atee ale lui Sigmund Freud şi ale multora dintre pionierii psihanalizei, descurajatoare pentru studenţii la medicină cu convingeri religioase.

Subiecţii studiului au răspuns şi unui scenariu ipotetic - unde l-ar îndemna să meargă pe un pacient cu probleme psihice: la un psihiatru / psiholog, la un preot / consilier pe probleme religioase, la un diacon specializat cu pregătire medicală, altundeva? Răspunsurile au fost următoarele:

• Mai mult de jumătate dintre medici ar îndruma un pacient cu probleme psihice către un psihiatru sau psiholog.
• 25% dintre medici l-ar îndruma către un preot sau consilier pe probleme religioase.
• 7% dintre medici l-ar îndruma spre un diacon cu specializare medicală.
• 12% dintre medici l-ar îndruma către diferite alte persoane.

În ceea ce priveşte convingerile pacienţilor înşişi, este util să fie amintit un alt studiu, din 2005, cu peste 1 700 de subiecţi, adulţi americani, studiu condus de Baylor University şi Gallup Poll: 10% dintre subiecţi au declarat că nu au nici o religie sau confesiune, în vreme ce 34% aparţineau bisericii evanghelice, iar 21% bisericii catolice.

Cred că toate aceste rezultate ale unor studii ştiinţifice completează util datele unei discuţii mai vechi de la Cafe Gradiva, despre raportul dintre psihanaliză şi religie, o discuţie care a stârnit la vremea ei comentarii înfocate - v. articolul "«Taina» spovedaniei şi tehnica psihanalizei" de Dan Niculescu, precum şi numeroasele comentarii de răspuns; şi, în completare: "Despre culpă şi sensul sacrului cu Françoise Dolto".

O secvenţă amuzantă dintr-un vechi film educativ (probabil şaptezecist) ne prezintă personificate, într-o dramatizare uşor naivă, cu toate acestea valabilă ca introducere, instanţele psihice ale Sinelui (sau Se-ului), Eului şi Supraeului (Id-Ego-Superego).

 Supraeul (blazat ca un gentleman): You father is a good man, David, everyone knows that!

Sinele (agitat): I hate him!

Supraeul (imperativ): Honor thy father! Honor thy father! Or you will be punished!

Sinele (din ce în ce mai agitat): I hate him! I'll kill him!

povesteşte poetul persan Rumi, citat în cartea Psihoterapia vieţii cotidiene semnată de psihiatrul german de origine iraniană Nossrat Peseschkian. La fel ca în basm, şi noi tindem să vedem doar fragmente dintr-o persoană. Unul vrea să aibă un copil bun, altul un copil vioi şi orientat spre realizări, în timp ce un al treilea doreşte un copil ascultător, adică dependent, atrage atenţia Peseschkian în volumul tradus recent la Editura Trei.


Acesta este punctul de pornire al psihoterapeutului germano-iranian care oferă soluţii pentru evitarea sau ieşirea din situaţii critice, din blocaje comportamentale sau mintale. Ca o replică la celebra lucrare a lui Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene, Nossrat Peseschkian îşi intitulează cartea de self-help Psihoterapia vieţii cotidiene. În timp ce Freud pare să insiste asupra bolii, asupra aspectelor negative care ne tulbură liniştea, Peseschkian preferă să pornească de la ce e bun în fiecare, de la felul în care anumite comportamente şi obişnuinţe pot fi folosite spre binele nostru, pentru vindecarea noastră. Nu întâmplător, curentul psihoterapeutic lansat în peste 20 de ţări de Peseschkian şi inspirat de psihanaliză se numeşte terapie pozitivă.


Cu alte cuvinte, atunci când apar conflicte relaţionale, în loc să generalizăm şi să culpabilizăm în grabă, e de preferat să punem degetul exact pe cauză, pe comportamentul care naşte conflictul. Spre exemplu, în loc să spună cu năduf

Partenerul meu este un monstru,

soţia ar putea fi mai explicită afirmând:

Azi m-am simţit tratată incorect şi partenerul meu a fost lipsit de delicateţe. M-a făcut să-l aştept mult timp, apoi nici măcar nu şi-a cerut scuze.

Cu alte cuvinte, în loc să arunce cu noroi şi să spună

Partenerul meu e un nimic,

ca şi cum n-ar avea nici o calitate, soţia ar putea la fel de bine să contureze mai clar originea problemei, anume norma socială a punctualităţii, o valoare la care ea ţine mult mai mult decât partenerul. Aceste valori sunt numite de Peseschkian “capacităţi actuale”. Sunt etaloanele după care ne comportăm, în funcţie de care socializăm. Terapeutul german găseşte în Psihoterapia vieţii cotidiene 26 de astfel de modele de purtare, care merg de la punctualitate, curăţenie şi loialitate la speranţă, credinţă, răbdare şi încredere în ceilalţi.

Reluând cele spuse până acum, lucrurile stau cam aşa: fiecare dintre noi ţine la o serie de valori, de modele de comportament; însă importanţa acestora nu este aceeaşi pentru toţi.


Pentru a depăşi aceste conflicte e nevoie de o autoanaliză prin care ne întrebăm, de pildă, de ce ţinem ca toţi să aibă aceleaşi preferinţe ca noi şi de ce ţintim anumite valori şi nu altele. Spre exemplu, o mamă devine deodată furioasă pentru simplul fapt că cel mic şi-a aruncat ghiozdanul într-un colţ al holului. Înainte de a urla la copil, vărsându-şi furia pe el, mama s-ar putea întreba de ce ţine exagerat de mult la ordine. Poate că a fost certată sau pedepsită pentru că nu era ordonată când era copil sau poate că, atunci când era mică, ceilalţi erau responsabili de menţinerea ordinii, lucru pe care îl aşteaptă şi acum, sugerează Peseschkian.

Cazuistica autorului este extrem de diversă: de la relaţii de cuplu şi parentale la somatizări şi comportamente obsesive. Miza cărţii Psihoterapia vieţii cotidiene este să indice drumul, dar nu şi paşii, vorba autorului, spre găsirea echilibrului mintal, spre un soi de igienă psihică. Totul porneşte de la observarea obiectivă a diferenţelor de priorităţi dintre noi şi alţii, ajungând la o necesară lărgire a scopurilor vieţii.

Oamenii nu stau pur şi simplu la birou tot timpul. Ei se mişcă, ies la plimbare şi fac sport. Ei nu se sacrifică pe altarul căminului propriu, ci mai şi citesc sau merg la concerte,

observă Nossrat Peseschkian, care prin originea sa iraniană este extrem de sensibil la diferenţele culturale şi de priorităţi. Ultimul citat pare simplist, însă cazurile povestite în carte vă vor convinge că, într-adevăr, alunecăm foarte repede spre o purtare şi o atitudine unilaterale, sărăcindu-ne viaţa şi iscând nervi inutili.

Victor Popescu

Editura Trei va invita astazi, marti, 8 decembrie 2009, ora 17.00 la evenimentul de lansare al cartii Povestiri de psihoterapie romaneasca, care va avea loc la Cercul Militar National - Sala Bizantina.

Vor vorbi: Liana Don, Nicoleta Gheorghe, Vlad Grigorescu, Irina Holdevici, Gabriela Hum, Mihaela Minulescu, Iolanda Mitrofan, Brandusa Orasanu, Florentina Palada, Mara Priceputu, Simona Reghintovschi, Diana Vasile si Vasile Dem. Zamfirescu.

Intalnirea va fi moderata de Cristian Tabara.

Intrarea este libera si se face prin strada Constantin Mille nr. 1 (vis-a-vis de Teatrul Mic).

...este titlul workshop-ului ce va fi susţinut de psihanalistul Daniela Luca sâmbătă şi duminică, 12-13 decembrie, o manifestare organizată de Fundaţia Generaţia. Mai multe detalii în următorul interviu luat chiar susţinătoarei workshop-ului - un interviu realizat de Daniela Vasile.

Sau mai exact pe locul 3, într-un Top Ten al afrodisiacelor, realizat de magazinul online LiveScience.

De ce este considerată psihanaliza eficace şi sexy - aflaţi aici.

 
În anul 2005 s-a întreprins un studiu naţional cu scopul de a realiza "un portret social al mâniei în Statele Unite". Au fost chestionaţi 1 800 de americani de 18 ani şi peste şi s-a considerat că mânia merge ca forme de la uşoara enervare la urlete şi sentimente intense.

Printre principalele constatări, conform LiveScience:

• Furia e mai frecventă la tineri, la persoanele fără educaţie şi la persoanele cu copii (iar dintre acestea, la femei).
• O emoţie absolut normală altfel, furia poate fi dăunătoare sănătăţii, favorizând bolile de inimă dacă e un fenomen frecvent. Cei care îşi exprimă furia trăiesc, statistic vorbind, mai mult.
• Persoanele sub 30 de ani experimentează furia în forme mai variate şi mai intense decât adulţii mai în vârstă. Explicaţia ar consta în faptul că sunt mai mult expuşi factorilor principali de stres: criza de timp (care e cel mai mult legată de furie, mai ales sub forma enervării), greutăţile economice (sunt expuse furiei în acest caz mai ales femeile, precum şi tinerii adulţi), conflictele la locul de muncă.

Aceste observaţii vor fi prezentate pe larg într-un capitol al International Handbook of Anger, ce va apărea în ianuarie 2010.

Aş fi foarte curios care e situaţia la noi. Poate că o vom afla din această sursă.

Detalii, aici.

O discuţie de această dată cu un accent puternic pe realitatea din maternităţile româneşti.

Sâmbătă, 5 decembrie 2009, de la ora 18.15, în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural.

O familie care i-a cuprins şi pe Leonid, cadru foarte activ al KGB-ului cu misiuni în China şi în Turcia şi care a participat la planul de ucidere a lui Troţki în Mexic, protejat direct al lui Stalin, dar tot de Stalin închis şi implicat în celebrul "proces al halatelor albe"; şi pe Motty, mare negustor de blănuri din New York, ale cărui legături cu Uniunea Sovietică îl vor face cel mai mare din branşă la nivel mondial, bănuit de a fi "prietenul tuturor şi inamicul tuturor", închis în Rusia Sovietică şi anchetat de FBI.

Max Eitingon însuşi a avut o biografie accidentată, prin simpatiile sale sioniste, prin suspiciunile americane, niciodată liniştite, de a fi fost comunist - şi suspiciunile franceze (reluate apoi de americani) de a fi fost spion sovietic, pentru care va fi implicat în procesul "Afacerea Plevitskaya" din 1938, de la Paris, în favoarea sa depunând mărturie Marie Bonaparte şi René Laforgue. Acest episod îi va servi ca inspiraţie scriitorului Vladimir Nabokov pentru una dintre povestirile sale. În cele din urmă, reputaţia lui Max Eitingon va fi restabilită.

O carte despre destinele fascinante ale membrilor unei familii cunoscute, dar despre care s-a ştiut prea puţin până acum.

Puteţi găsi cartea pe Amazon şi în alte librării virtuale; cronică: "An era of money, minds and Trotsky", in FT.com.