Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Good–Bye, Lenin! Rămas bun, tătucă!



În cazul turnării unui film, cu toate că este o întreprindere colectivă, ponderea cea mai însemnată a proiecţiilor fantasmatice din Inconştient o au scenaristul şi regizorul. La fel ca scriitorii creatori (Freud 1907), aceştia îşi transpun fantasmele într-o montare asemănătoare unui vis diurn. De asemenea, Mircea Eliade în Sacrul si profanul (1957) scrie despre cinematografie ca fiind o “fabrică de vise”.

Se poate face o analogie între vis şi cinematografie pentru că procedeele filmice sunt apropiate de travaliul visului. Acest travaliu inconştient ascultă de anumite legi care sunt: condensarea, deplasarea, reprezentarea (figurabilitatea), descrise de Freud în Interpretarea viselor (1900). Tehnica filmului are posibilitatea de a trece foarte rapid de la un plan la altul, fără să apară elaborarea reflexiv-organizată din literatura romanului clasic, totodată existând şi romane care prin stil se apropie de cinematografie (vezi scrierile suprarealiste). Sunt şi unele filme de regizori (Fellini, Buñuel) a căror manieră de a vorbi în imagini este mai aproape de procesele primare ale gândirii, caracterizate printr-o stare de energie psihică liberă, reprezentările nefiind legate între ele.

Astfel, un film se poate înţelege şi dintr-o perspectivă psihanalitică ca un demers care îmbogăţeşte cunoasterea, neştirbind deloc valoarea artistică. Am ales spre exemplificare filmul Good-Bye Lenin! în regia lui Wolfgang Becker, cu un titlu care include elemente de realitate (evenimentele din 1989 în Europa de Est), pe care sunt structurate diferite fantasme, demonstrându-se totodată că percepem realitatea în funcţie de dorinţele noastre inconştiente.

Filmul debutează cu scene idilice, de vacanţă în familie, cu tatăl care îşi filmează proprii copii jucându-se. La un moment dat, părintele îşi exercită autoritatea lovind mâna băiatului care vrea să înfulece prăjitura. Figura tatălui nu intră în cadru, nu este văzut, dar el este auzit, ceea ce ne sugerează de la început o paradoxală “prezenţă-absenţă” a acestuia. Urmează secvenţe cu un prim cosmonaut est-german în spaţiu, pe care personajul central al filmului, Alexander Kerner, îl idealizează, identificându-se cu eroul (el se costumează în rachetă):
Când am să fiu mare o să ajung printre stele şi am să-i fac mamei cu mâna de acolo.
O replică ce ne induce o dorinţă de seducţie având la bază un complex oedipian, pentru că Alex priveşte fascinat eroul copilăriei la TV cum acesta vorbeşte despre nunta cosmică între Moş Ene (Herr Sandman) şi Maşa (păpuşa rusească).

Tatăl dispare în Germania Federală, iar mama este interogată de agenţi Stasi, fiind chiar bruscată. Aceştia o întreabă cum îi merge căsnicia, o scenă la care micul Alexander asistă acoperindu-şi urechile atunci când aceasta face o criză de nervi soldată cu o depresie. Fiul o vizitează zilnic la spital încercând să o determine să reinvestească în realitatea externă, vorbindu-i despre activităţile lui zilnice. Depresia fiind generată de pierderea persoanei iubite, este resimţită de Eu ca pe o sărăcire a lumii exterioare.

Christiane Kerner depăşeşte depresia, se întoarce în familie şi sublimează în direcţia activismului de partid:
Mama s-a măritat cu socialismul, iar pentru că relaţia nu era una sexuală avea o grămadă de energie pentru noi, copiii!
Ne putem da seama de aici că Alex echivalează în mod inconştient socialismul cu figura paternă. După câţiva ani, la 7 octombrie 1989, într-o atitudine rebelă, tânărul Alex Kerner bea bere spunând că:
E timpul să mă ridic la noul nivel al masculinităţii mele.
Îşi înfruntă mama cu ideea că
mârţoagele bătrâne şi-au asigurat petrecerea la parada prilejuita de Ziua Republicii
Această revoltă virilă îl face să participe la o demonstraţie împotriva regimului. Christiane asistă întâmplător la ciocnirile dintre manifestanţi şi miliţie, văzându-şi fiul bătut şi arestat. Această scenă îi produce un şoc şi totodată un infarct din care rezultă o comă de câteva luni. După ce îşi revine, nu i se aduce la cunoştinţă faptul că regimul socialist s-a prăbuşit, neavând prilejul să asiste la căderea Zidului din Berlin.

De aici înainte se derulează intriga în construcţia filmului, în prim plan fiind eforturile pe care le face fiul ca mama lui să nu afle schimbarea. Totuşi, o întrebare persistă: de ce se încăpăţânează Alexander Kerner să-şi menţină mama în iluzia unui regim politic care a apus? Se poate răspunde că prefera să o cruţe de o emoţie prea intensă care ar putea să îi fie letală, după spusele doctorului. Poate părea o motivaţie justificată, dar ne putem mira că în condiţiile în care sora, iubita lui şi alţii, considerau că ar fi mai bine să i se dezvăluie adevărul, Alexander refuză să o facă.

Se ştie din terapia psihanalitică, că un conţinut care este dureros pentru o persoană poate fi comunicat treptat şi lipsit de angoasă, învingându-i-se rezistenţele pentru a putea fi mai uşor acceptat, important fiind modul în care i se transmite. Dar fiul nu vrea nici să încerce, raţionalizând neîntrerupt că e mai bine aşa pentru sănătatea mamei, mai ales în situaţia în care Christiane devine bănuitoare, ea asistând chiar şi la mutarea statuii lui Lenin cu elicopterul, o scenă semnificativă a căderii comunismului.


Cred că se poate avansa următoarea ipoteză: Alex Kerner vrea să îşi menţină mama în iluzia socialistă pentru că se simte copleşit de culpabilitatea inconştientă rezultată din uciderea simbolică a figurii paterne, aceasta fiind reprezentată de regimul politic totalitar. La un nivel inconştient, lipsa tatălui a generat înlocuirea lui (prin facilitarea investiţiei psihice de către mamă) cu socialismul. El se simte vinovat pentru că i-a provocat involuntar infarctul (particpând la demonstraţie), dar mai ales pentru că a atentat prin revolta sa la ucidererea tatălui său autoritar, abstract, simbolic (Lenin=comunism), căruia mama îi era atât de devotată. În inconştient imaginea dictatorilor, a conducătorilor de tot felul, se substituie adesea cu figura paternă omnipotentă, înfricoşătoare şi admirată in acelaşi timp. El este cel care face legea, pedepseşte, dar şi cel care are grijă de supuşii săi, ca un adevărat tată. Aşadar, Alex, prin comportamentul lui iraţional, simte nevoia să prelungească starea idilică a relaţiei foarte strânse din copilărie cu mama sa, ca o nostalgie anacronică a băiatului după relaţia fuzională cu ea.

După dispariţia orânduirii comuniste, cosmonautul est-german devine un biet şofer de taxi. Astfel că figura eroului şi totodată Eul Ideal (un Eu creat după modelul narcisismului infantil prin identificare cu personaje excepţionale şi prestigioase) decade si se dizolva din punct de vedere psihologic, fiind dezidealizat, iar in acest fel acceptându-i-se noua condiţie sub presiunea realităţii. Ca o reprezentare a acestui proces psihic, nu este deloc întâmplator faptul ca şoferul-cosmonaut îl duce pe fiu să-şi cunoască tatăl adevarat.

Revederea cu tatăl real în Germania de Vest însemnă pentru Alex hotărârea “de a pune capăt acestei şarade”, dar încercarea lui nu reuşeşte.

La scurt timp după ce părinţii se reîntâlnesc, mama moare, iar cenuşa ei este dispersata în cer cu ajutorul unei rachete, ceea ce ar putea reprezenta materializarea viziunii infantile de a fi cu mama printre stele in contopire cu Universul (o fantasmă de fuziune). O ultimă secvenţă ne sugerează din plin această dorinţă: cele două păpuşi (Herr Sandman şi Maşa) plutind legate împreună în imponderabilitatea din interiorul unei navete spaţiale.

Reîntâlnirea părinţilor poate echivala în mintea lui Alex cu destrămarea mariajului simbolic între mamă şi comunism. Înlocuirea tatălui de import (Lenin) cu cel real care locuieşte în R.F.G., se face sub presiunea Principiului Realităţii. Replica finală a filmului este:
In amintirea mea, mama va fi întotdeauna legată de această ţară (R.D.G. - n.n.)
Pentru Alex, la un nivel subiectiv-inconştient, ţara natală ar echivala cu “Mutterland”, prin opoziţie cu majoritatea vorbitorilor de limbă germană care se exprimă “Vaterland”.

Prin limbaj, se traduce astfel simbolistica inconştientă a unirii celor două state germane, adică între patria mamă (R.D.G.) şi ţara tatălui real (R.F.G.). Admiterea acestei uniri ar reprezenta acceptarea legăturii părinţilor săi pe care înainte o nega, preferând ca mama să fie numai a lui, chiar dacă împărţea dragostea ei cu un tată imaginar, fictiv.


Se poate spune că filmul Good-Bye Lenin ne prezintă, din perspectiva psihanalitică, procesul maturizării psihice a fiului prin desprinderea de imago-urile parentale (în final mama moare, iar tatăl real e regăsit), producându-se în acelaşi timp şi dizolvarea figurii paterne fantasmate (Lenin).

Dan Niculescu,
candidat IPA

Un comentariu

  1. Interpretarea mi se pare foarte coerenta si intuitiva. Pentru consideratiile generale, as fi renuntat la citarea lui Eliade spre a (supra)justifica un cliseu (filmul sau Hollywood = "uzina de vise"). Cat despre rolul esential al regizorului si al scenaristului, aici as largi lista. Apoi, s-ar putea ca scenaristii sa nu fie cei mai importanti in multe cazuri - pentru ca, asa cum s-a tot spus, filmul se face cu imagini, nu cu cuvinte (iar multe scenarii sunt modificate pe parcurs). I-as mai rezerva un rol esential operatorului, care este "ochiul" regizorului (este stiut ca diversi regizori faimosi si-au dezvoltat o relatie speciala si de durata cu operatori preferati - de pilda, Bergman cu Nykvist).

    Mai e ceva. Cred ca reteta chimica a filmului e mai larga, cumva fuzionala si include intreaga echipa - si asa se dezvolta, interactiv, si personalitatea si ideile regizorului. Imi amintesc ce spunea tot Bergman despre atmosfera de echipa de pe platou - care i se parea aproape de o chimie erotica. E o intrebare aici si despre relatia regizor-actor, cu diferente mari de la regizor la regizor (unii sunt mai democratici si vor perspectiva actorului, altii sunt mai tiranici).

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!