Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Caché




La statutul de capodoperă a artelor vizuale a lungmetrajului Caché (Ascuns) contribuie şi legătura sa cu psihanaliza, vibraţia interioară pe care ne-o stârneşte şi care continuă să se propage mult timp după vizionare. În cele ce urmează voi încerca să demonstrez această conexiune, folosindu-mă de uneltele psihanalizei aplicate pentru a face lumină acolo unde tiparul interpretării obişnuite a unui film ne aruncă în beznă. Daca un psihanalist ar fi vreodata directiv, regizorul Michael Haneke ar fi întruchiparea lui cinematografică. El îşi scoate personajele din confortul mental de suprafaţă al vieţii lor burgheze pentru a-i confrunta cu afecte nedorite, cu amintiri ce refuză să rămână încuiate. Protagoniştii, Georges şi soţia sa Anne, au profesii ce presupun ca ei să critice diferite aspecte ale societăţii, iar casa lor este plină de casete şi cărţi ce le permit să evalueze cu comoditate cultura, în proprii lor termeni. Totuşi, nu mai sunt atât de relaxaţi atunci când realizează că o a treia parte le examinează vieţile lor mulţumite. Titlul, Ascuns, nu putea exprima mai bine ideea de conţinuturi ce se află în spatele cortinei, pe scena în care ne jucăm vieţile de oameni model.


Georges, realizator şi prezentator de televiziune, un om aparent bine ancorat în prezent, este aruncat într-un trecut haotic prin intermediul unor casete video ce sunt trimise pe adresa familiei sub anonimat. Deşi imaginile sunt neclare, noţiunea de supraveghere creează o stare evidentă de primejdie şi de paranoia într-un cuplu resemnat să îşi ducă în tihnă existenţa. Casetele sunt învelite într-o hârtie cu un desen caricatural reprezentând un om căruia îi ţâşneşte sângele din gură. Filmuleţele, ce par a fi obţinute de la o cameră de monitorizare, înfăţişează iniţial imagini din exteriorul locuinţei sau din maşina personală, pentru a-şi muta apoi interesul către casa părintească şi locuinţa lui Majid, bărbatul care şi-a intersectat la un moment dat existenţa cu cea a lui Georges. Pe vremea când ultimul avea 6 ani, părinţii săi au hotărât să adopte un băieţel arab de aceeaşi vârstă, de origine algeriană, care rămăsese fără părinţi după ce fuseseră înecaţi în Sena împreună cu alţi 200 de compatrioţi de autorităţile franceze. La prima vedere, Georges nu a fost încântat de această mişcare şi s-a hotărât să îl discrediteze pe Majid în faţa părinţilor săi, făcându-l să omoare un cocoş sub pretextul că este dorinţa lor, iar părinţilor spunându-le că băiatul a făcut asta ca să îl sperie. Rezultatul a fost că l-au trimis la orfelinat, ratând orice şansă la o bună educaţie şi la o viaţă normală în general. După ce se întâlnesc zeci de ani mai târziu, conştientul lui Georges este asediat de asaltul necruţător al amintirilor refulate şi al sentimentului de vinovăţie, iar apărările lui Majid sunt chiar mai proaste, acesta tăindu-şi gâtul cu un briceag chiar în faţa lui. Sfârşitul vine deci cu puterea şi fatalitatea unei drame greceşti.


Aceasta ar fi povestea, într-o variantă care nu doreşte decât să îi pună în temă pe cei care nu au apucat să vizioneze filmul şi nicidecum să constituie o prezentare în sine. Demersul este imposibil pentru că povestea şi punerea ei în scenă nu este una tipic hollywoodiană, nu avem toate indiciile pe care să le adunăm şi să desluşim fără teamă că am putea da greş atât acţiunea, cât şi morala. Dimpotrivă, Haneke a făcut din filmul său un spaţiu de proiecţie, un fel de test Rorschach complex şi inedit, în care spectatorul vede ceea ce mintea sa doreşte să-i arate. Pelicula este una interogativă şi reflectă ceea ce este ascuns în fiecare dintre noi. Ea se derulează cu încetineala şi lipsa de pasiune a unui om de ştiinţă ce disecă un şoarece bolnav. Pentru spectator, este mai puţin în faţă şi mai mult în cap şi sub piele, ca atare făcând apel la comunicarea de la inconştient la inconştient, la partea din noi ce reacţionează în primul rând la simţire şi abia apoi la argumente. De altfel, găsirea unor răspunsuri la întrebări concrete precum aceea cu privire la cine a filmat şi a trimis casetele nu poate face abstracţie de simbolism şi de ambiguitate, pentru că răspunsul frust nu ar fi unul mulţumitor sau în totalitate corect, deşi putem jongla cu diverse teorii.

Michael Haneke reia ideea lui Hitchcock din Rear Window. A face şi a vedea un film sunt acte de voyeurism. Examinăm în mod secret vieţile oamenilor şi găsim în asta o plăcere în sine, privitul fiind una din componentele instinctuale ale sexualităţii. Dar în acesta există o cameră ascunsă, un film într-un film. Ce-i transmit imaginile celui care priveşte casetele? El se vede pe sine, la modul concret, dar şi în locurile şi obiectele ce îl reprezintă, de care este legat indisolubil, doar că se vede prin ochii celuilalt. Ecranul pe care se derulează caseta seamănă şi material cu oglinda de care vorbeşte Lacan în a sa teorie despre stadiul oglinzii, dar şi efectele sunt asemănătoare pentru Georges. Are loc o unificare între pecepţia lui despre sine şi ceea ce îi redau imaginile, doar că este vorba despre o actualizare a imaginii mai degrabă în sensul pe care i-l dă Winnicott, deoarece este impregnată cu subiectivismul celui care filmează, care vrea să i-l redea lui Georges pe el însuşi, aşa cum acesta refuză să se vadă, deoarece tăierea legăturilor cu un trecut pe care îl reprimă determină o stare de conflict între Sine şi Eu. Cel care filmează vrea să-i ofere lui Georges nu doar o imagine a sa şi a istoriei sale, ci şi o imagine a afectului, de aceea trimite alături de o casetă şi un desen foarte sugestiv.


Dacă stadiul oglinzii reprezintă matricea şi schiţa a ceea ce va fi Eul, această reeditare reprezintă o undă de şoc şi o scuturare a lui de poverile pe care Supraeul i le-a pus în spate şi sub greutatea căruia stă chircit. Numai că până să le dea jos de pe umeri trebuie mai întâi să le aducă la nivelul conştientului, deoarece interiorizarea sentimentului de vină în straturile neaccesibile conştiinţei îşi face chiar mai bine treaba decât dacă s-ar confrunta cu originea lui, iar absolvirea de vină prin trecerea timpului şi aşternerea uitării este iluzorie. Camera asta vrea să facă, să reflecte conştiinţa lui ca un întreg, iar casetele îl trimit în trecut, către o faptă vârâtă în străfundurile memoriei, pentru că Georges este un narcisist atât de absorbit de propria lui lume, încât nu ar fi înfruntat vina a cărei forţă i-a distorsionat însăşi memoria, de care se putea servi într-un demers cathartic. Mai departe totul depinde de felul în care el gestionează emoţiile înăbuşite ce izbucnesc într-o explozie violentă. Însă alege să îl victimizeze în continuare pe cel care l-a rănit, pentru că vina este dureroasă.

Ceea ce s-a îngropat în trecut revine prima dată în vis, deoarece în starea onirică cenzura slăbeşte strânsoarea şi conţinuturile inconştientului ies la suprafaţă. Însă în vis Majid chiar omoară cocoşul ca să îl sperie, asta nu se petrece doar ipotetic, aşa cum el spune că s-a întâmplat în viaţa reală, când şi-a minţit părinţii în legătură cu asta. Putem presupune că în realitate chiar Georges a înfăptuit această faptă deosebit de crudă, iar apoi a aruncat vina pe el, şi avem acest indiciu în vis, adevărul ieşind la suprafaţă, dar într-o formă deformată, pentru a putea să-i facă faţă: el s-a identificat cu Majid, a luat chipul lui, forma sa fizică, însă ura din privire şi sadismul nu puteau să îi aparţină decât lui Georges. El este cel care dorea ca Majid să piară, fiind gelos pe locul pe care acesta îl ocupa în casă şi în inima părinţilor. De remarcat că şi mama, atunci când este confruntată la maturitate cu întrebări despre băiatul pe care nu îl mai adoptaseră, iniţial nu îşi mai aminteşte nici măcar numele lui, ca apoi să dea de înţeles că este un lucru lipsit de importanţă pentru ea. Deci avem o negare şi din partea mamei, posibil izvorâtă din acelaşi sentiment de a fi făcut ceva cu consecinţe deosebit de grave pentru celălalt. Este interesant că mama lui Georges refuză să iasă din camera ei, deci este un refuz al lumii şi al realităţii. Ea se află la vârsta în care se face o contabilizare a faptelor din trecut, nu ar fi exclus ca şi ea să se confrunte cu aceleaşi invective îndreptate împotriva propriei persoane.

Dar de ce au vrut părinţii să facă acest act de reparaţie faţă de Majid? Filmul a fost deosebit de apreciat şi pentru că a abordat fără menajamente relaţiile dintre Franţa şi Algeria, felul în care poporul francez l-a exploatat pe cel algerian şi nedreptăţile la care l-a supus, cu alte cuvinte vina unei naţiuni. Aşadar, să fie mila singurul factor care i-a făcut să se gândească la a-l lua în grija lor? Consider că reparaţia a vizat în primul rând imaginea Franţei, o patrie-mamă ce se dovedise a nu fi un obiect bun, ci unul rău, sadic, distrugător, diferenţa faţă de folosirea termenului în sensul său kleinian fiind că aici este vorba de o restauraţie care să-i redea obiectului iubirii integritatea suprimând răul pe care l-a făcut, şi nu suprimând răul care i-a fost făcut de subiectul însuşi. Trebuie să ne gândim că asta se întâmpla în 1961, când patriotismul nu era doar o lozincă desuetă, iar imaginea ţării chiar rezona în minţile oamenilor, mai ales ale intelectualilor, cu imaginea idealizată a unei mame.


Dezidealizarea pentru cetăţeanul-copil este de nesuportat, aşa că se recurge la o soluţie salvatoare, prin care să îşi asigure posesia unui obiect pe deplin „bun” a cărui introiecţie întăreşte eul, iar fantasma în sine capătă un rol structurant. Pentru ca această teorie să capete o oarecare validitate trebuie să ţinem cont că părinţii lui Majid erau destul de apropiaţi de cei ai lui Georges, fiind vecini, dar nu atât de apropiaţi încât adopţia să nu pară ciudată dacă nu am lua în considerare sentimentul de vină pe care l-au simţit cei din urmă, ce ar fi fost de neconceput în situaţia în care ei nu ar fi fost atât de legaţi de ţara lor şi acţiunile sale. Prin decizia de a-l trimite la orfelinat, metafora relaţiilor franco-algeriene este dusă până la capăt: părinţii lui au zis că au grijă de Majid, dar l-au abandonat în suferinţă. Dacă mergem pe ipoteza că Georges a omorât de fapt cocoşul, aşa cum am afirmat anterior, şi luând în considerare faptul că acesta este simbolul Franţei, atunci putem spune că tânărul algerian intră în necazuri pentru omorârea lui, la fel cum despre părinţii lui s-a considerat că îi fac un rău Franţei şi ca atare trebuie anihilaţi.

Ei au fost scufundaţi în adâncurile Senei, astfel încât nici măcar cadavrele lor să nu stea mărturie pentru nedreptate, la fel cum familia Laurent i-a îngropat în abisurile inconştientului, pentru ca ulterior nici măcar să nu le recunoască identitatea, darmite să-şi admită greşeala. Sunt interesante cuvintele pe care antrenorul de la bazinul de înot le spune în timpul lecţiei, având în vederea că propria incursiune pe care Georges o face în bazinul inconştientului ar trebui să respecte aceleaşi indicaţii dacă se vrea a fi una reuşită:
ţine-ţi respiraţia atunci când faci întoarcerea, 
asemeni întoarcerii în timp, care poate fi una periculoasă dacă nu suntem pregătiţi să facem faţă şuvoiului ce ne loveşte din spate; „prea la suprafaţă”, adică niciun demers de acest gen nu poate merge spre natura problemelor dacă nu suntem pregătiţi să ne izbim de ele frontal şi ne mulţumim doar cu o abordare superficială; „prea adânc”, adică inconştientul nu poate fi explorat decât până în punctul în care ceea ce descoperim nu ne afectează într-un mod căruia nu îi putem face faţă, altminteri avem o atitudine de retragere, de apărare.

Pentru ilustrarea punctului trei avem ca dovadă chiar atitudinea lui Georges faţă de Majid, după ce indiciile casetei îl duc către apartamentul acestuia. O atitudine deschisă şi onestă ar fi însemnat să îşi recunoască nu numai vina că din cauza lui a fost izgonit la orfelinat, dar şi pe aceea că a fost gelos pe acesta atunci când a venit la ei în casă şi a trebuit să îşi împartă cu el camera şi celelalte bunuri. Venirea lui Majid în casa lor a fost asemănătoare cumva cu naşterea unui frăţior. Cu greu pot admite cei ajunşi la maturitate că le-au dorit răul şi chiar moartea, pentru că asta ar însemna să recunoască faptul că în viaţa lor a existat o perioadă în care morala părinţilor şi cea a societăţii nu fusese complet interiorizată, o perioadă de agresivitate cu accente de cruzime, în care viaţa era mai degrabă guvernată de principiul plăcerii decât de cel al realităţii şi al conformării cu normele sociale.

Soţiei lui îi ascunde întâlnirea, iar când Anne îl confruntă, spune că era un copil şi nu ştia mare lucru la vârsta aceea. Bănuiala că Georges nu spune totul despre ce s-a întâmplat atunci când avea 6 ani ne este alimentată de visul amintit, dar şi de capacitatea lui de disimulare, de care se foloseşte în permanenţă în faţa celorlalţi. Mai este un element care aruncă o umbră asupra oricăror ipoteze am avea în legătură cu ce s-a întâmplat între cei doi băieţi. Majid spune în timpul confruntării lor adulte că şi-a dat seama cine este, atunci când l-a văzut la televizor, în primul rând după nas, ceea ce ne duce cu gândul la o fractură care s-ar fi putut produce în timpul unei altercaţii între cei doi atunci când erau copii. Poate acest element i-ar fi slujit lui Georges întru consolidarea Eului şi a imaginii sale dacă nu ar fi fost provocat chiar el cearta, aşa cum putem presupune analizând celelalte acţiuni ale sale.


Pentru că murdăria pe care ar fi scos-o la suprafaţă era prea mare, Georges nu numai că nu recunoaşte că din cauza lui Majid a fost izgonit la orfelinat, dar atunci când fiul său, Pierrot, dispare de acasă, îl învinovăţeşte şi tot despre el spune că stă în spatele casetelor. Procesul este acela de a proiecta vinovăţia în afara lui, de a o respinge în exterior, ca să nu o mai simtă atât de acut, iar Majid, prin gestul sau de a-şi lua viaţa, arată că s-a identificat cu această vinovăţie. Casetele şi desenele fuseseră trimise pentru ca Georges să treacă printr-o transformare psihică. Ea este începută, dar nu poate fi dusă la capăt. Georges îi minţise pe părinţii lui că Majid scuipă sânge, acesta fiind motivul adiacent care i-a determinat să-l abandoneze. Şi prima categorie de desene în care sunt învelite casetele arăta acelaşi lucru, un băiat căruia îi ţâşneşte un şuvoi de sânge din gură. Îşi fac efectul, şi anume să îi aducă lui Georges la nivelul conştientului ceea ce refulase. În schimb cea de-a doua categorie de desene, cu gâtul tăiat, nu îşi mai ating scopul, acela de a-şi recunoaşte vina.

Ea este ca o interpretare psihanalitică pe care pacientul nu o poate perlabora, adică nu o poate integra şi nici depăşi rezistenţele pe care le suscită. Ca şi perlaborarea din analiză, cel care trimite desenele vrea să arate că aceeaşi semnificaţie se găseşte în contexte diferite: sângele care ţâşneşte din gură reprezintă şi minciuna, dar şi ceea ce a adunat în el şi trebuie să dea afară; gâtul tăiat reprezintă atât neadevărul în ceea ce priveşte istoria cu tăiatul cocoşului, dar şi procesul de culpabilizare prin care Georges ar trebui să treacă. Dar acesta nu poate să accepte elementele refulate şi nici să se elibereze de dominaţia mecanismelor repetitive. Şi la maturitate el se foloseşte de disimulare, negare, proiecţie. Majid moare îndeplinindu-i în sfârşit dorinţa şi luînd pe umerii săi vinovăţia, pentru că numai astfel se poate explica dorinţa de a-şi face rău: atunci când greşeşti şi trebuie să fii pedepsit.

Persoana care se identifică la un nivel mult mai intim cu Georges este chiar fiul lui, Pierrot. Însă cu acea latură din tatăl său care este autentică, care nu s-a schimbat ca să poată supravieţui psihic. Cele două conversaţii mamă-fiu sunt relevante în acest sens. Georges nu este în stare să îi spună mamei lui ceea ce simte, vorbeşte pe ocolite, este destul de inhibat, dar în acelaşi timp încearcă să păstreze aparenţele unei atitudini binevoitoare. În schimb Pierrot reprezintă în conversaţia cu mama lui cealaltă faţă a tatălui, natura lui închisă, furia, suspiciunea. Dar în primul rând putem bănui o identificare a lui Pierrot cu vinovăţia tatălui, pe care de multe ori părinţii le-o transmit în mod inconştient copiilor lor. La un moment dat Georges stă în faţa unui afiş cu titlul „la mala educacion”, simbol al felului defectuos în care şi-a crescut fiul, legându-l fără intenţie de un trecut pentru care nu este responsabil dar la care este conectat prin legături de sânge.

Pierrot vrea să se despovăreze de culpabilitate şi în acelaşi timp să îşi trezească familia dintr-o amorţeală bolnăvicioasă, fiind martor la prăpastia ce se naşte între cei doi şi bănuind legătura mamei cu un coleg de serviciu. Pe de altă parte, nu excludem varianta ca el să-şi dorească suferinţă pentru familia lui faţă de răul indirect pe care i-l fac prin atitudinea lor. La Pierrot putem observa iniţial furia latentă, apoi agresivivitatea făţişă, deşi îmbracă o formă pasivă când decide să nu îi sune atunci când îşi petrece noaptea la François, ştiind că vor fi îngrijoraţi din cauza lipsei sale. Soluţia pe care o alege este să colaboreze cu fiul lui Majid pentru a înregistra şi trimite casetele, un fel de curăţare a trecutul dinspre prezent, o repetare pozitivă a istoriei infantile, dacă vrem să privim lucrurile într-o optică luminoasă. Datorită profesiei tatălui său, avea acces la echipament video, iar pentru cineva ascuns în casă era uşor să lase o casetă video la uşă - şi mă refer aici la momentul când Georges iese în faţa casei să dea de urma celui care a apăsat pe butonul soneriei, iar când se întoarce caseta era chiar în prag.

Celălalt îi spune lui Georges că nu a trimis el casetele, şi nu că nu ştie cine a avut de-a face cu ele. Dar nu acesta este motivul principal pentru care cei doi ar fi colaborat la înregistrarea şi plasarea lor, ci chiar indiciul pe care regizorul îl plasează la finalul filmului, când ei se întâlnesc pe treptele din faţa şcolii, Pierrot fiind cel care îl abordează, iar apoi vorbesc timp de câteva minute, au o atitudine prietenoasă, la un moment dat chiar îşi zâmbesc. Amândoi aveau motivaţia de a-şi confrunta părinţii cu trecutul, pentru că nici Majid nu digerase ceea ce i se făcuse, nici Georges nu voia să-şi dezgroape „păcatele”, aşa că fii lor fac treaba murdară, într-o încercare de a rezolva traumele din trecut pentru ca măcar ei să ducă o viaţă liniştită. Zâmbetul lor poate însemna mulţumirea că şi-au îndeplinit cu succes misiunea, iar moartea lui Majid nu a reprezentat decât un eveniment inevitabil, care s-a produs mai devreme datorită precipitării evenimentelor, pe fondul instabilităţii lui psihice şi a neputinţei de a-şi accepta soarta, a lui şi a părinţilor săi.



Putem să ne gândim însă la cine este în spatele casetelor şi în afara unui cadru narativ convenţional, la care până şi nonconformistul Michael Haneke a trebuit să adere. Dacă abordăm scenariul într-o manieră creativă şi mai ales orientată către conexiunea sa cu psihanaliza, avem două răspunsuri ipotetice la această interogaţie. Primul este că Georges şi-a creat acest coşmar pentru a se elibera de sub imperiul unui Supraeu dictatorial clădit pe fundaţia fragilă a unui Eu neputincios. Şi atunci ne putem întreba dacă în vis iese la suprafaţă dublul Sine, cel autentic şi cel falsificat, reprezentat de ambele personaje, călăul şi victima. Să nu uităm de pastilele pe care le ia şi care pot avea un efect halucinogen, dar generând imagini ce sunt în conformitate cu scenariul său mental. Cel de-al doilea răspuns este că aceste casete sunt plasate chiar de Haneke, pentru a-şi instiga personajele să-şi pună întrebări, să înoate contra curentului care îi poartă către plaje sigure, pentru a se îndrepta în schimb către insulele stâncoase şi sălbăticite ale originii. Să ne amintim că este acelaşi regizor care în Funny Games a derulat pelicula înapoi pentru a schimba cursul evenimentelor, pentru a face o demonstraţie de omnipotenţă, a cărei sursă suntem îndreptăţiţi să bănuim că este un deficit narcisic.

„Ce este real şi ce nu” reprezintă una dintre cele mai recurente idei din filmele sale. În Caché sondează cu incisivitate natura adevărului, propunându-şi să spulbere încrederea spectatorului în realitate. Este greu de distins între scenele filmate de regizor şi cele surprinse cu camera ascunsă. Ne sunt date însă anumite indicii, precum absenţa mişcării aparatului de filmat. Secvenţa de la începutul filmului ne arată că privirea cinematografică devine din subiectivă obiectivă şi invers. Prima scenă este şi o ilustrare a ideii că Haneke nu şi-ar fi putut exprima viziunea într-un roman sau o altă formă literară, pentru că ar fi fost imposibil pentru cel care realiza filmarea să reziste unei descrieri de câteva pagini fără să spună ceva semnificativ despre sine, care să îl ajute pe cititor să dezlege un mister ce s-a vrut a fi păstrat sub tăcere până la final, chiar şi atunci neputând lucra decât cu probabilităţi.

Editarea filmării pentru emisiunea lui Georges este simbolică pentru felul în care noi ajustăm realitatea, pentru modul în care imaginile ajung transformate de la nivelul inconştientului la cel al conştientului, astfel încât să putem trăi cu ele. Semnificativă este decizia lui Georges de a decupa la montaj o secvenţă în care se vorbeşte despre homosexualitate. La un moment dat este amintit un scenariu al lui François Weyergans, dar atunci când Georges vrea să afle mai multe detalii întrebarea nu îşi găseşte răspuns, este dată la o parte, ca şi cum nu ar exista. În Trei zile cu mama autorul amintit jonglează între planurile fictive şi cele autentice, interpune identităţi false în faţa celei reale. Ca şi Haneke, obligă destinatarul operei sale să analizeze personajele, dar şi situaţiile, cu atenţie dacă vrea să ajungă la adevăratul Self şi la realitatea fără perdea, sau cel puţin la recunoaşterea unui fals. Într-o scenă din film apar la un moment dat două personaje care poartă o discuţie secundară celei pe care o urmărim, şi aparent lipsită de semnificaţie, despre Jean Baudrillard. O oarecare familiarizare cu lucrările filosofului francez rezolvă enigma acestei menţiuni „întâmplătoare”. El a folosit conceptul de simulacru pentru a descrie realitatea ca fiind o copie a realului, fiindcă ce a fost o dată real este uitat. El poate fi folosit cu succes atunci când vorbim de copilăria lui Georges, certitudinile fiind iluzorii.

Pentru travaliul din timpul analizei problema pusă pe tapet de Haneke are o importanţă deosebită. Scopul analizei este de a investiga şi de a reconstrui un singur trecut, iar unul dintre mijloace este decantarea adevărului factual de cel emoţional. Însă în psihanaliză istoria pacientului rămâne o versiune a adevărului, iar această calitate nu este clintită de faptul că în timpul curei pot apărea mai multe istorii, pe măsură ce apar noi aspecte precum aprofundarea analizei, schimbarea contextului sau a perspectivei, datorită faptului că îşi păstrează coerenţa, consistenţa, până şi verificabilitatea. Chiar dacă rămâne o versiune a adevărului, se poate postula că demersul de a exhuma elemente ale trecutului înseamnă a modifica şi prezentul, şi trecutul. Iar acest lucru este evident în film, deoarece întoarcerea în timp a lui Georges plus a celorlalte personaje şi investigarea trecutului se desfăşoară în lumina a ceea ce vedem în prezent, a unor casete ce sunt filmate dintr-un anumit unghi şi a unor interpretări ulterioare ce au căpătat valoare de adevăr, iar prezentul este şi el influenţat de această călătorie, pentru că vieţile personajelor sunt bulversate şi nimic nu mai este la fel ca înainte. Caché este o alegorie a uitatului şi a văzutului, a memoriei şi a reamintirii. Scena din copilăria lui Georges, plasată în timp ce el îi povesteşte soţiei, cu Majid ce este dus cu forţa către o maşină, în drumul său spre orfelinat, este filmată în acelaşi mod ca şi cum s-ar folosi o cameră ascunsă: un plan necruţător de lung, de foarte departe, fix şi rece. Exact ca o rememorare a unei amintiri. Cine nu are amintiri din copilărie care nu sunt mai mult decât „memories of a memory”, amintiri ale unei memorii, adică sunt subiective?


Michael Haneke este, metaforic vorbind, un psihanalist ce direcţionează căutările, dar nu şi interpretările. Sensurile trebuie căutate într-un strat mai profund, dincolo de împărăţia cuvintelor legate doar de reprezentări. Primim întrebări şi nu răspunsuri. Pentru că mereu există ceva mai important sau mai grav în fundal, Haneke înfăţişează o scenă de ceartă domestică focusând atenţia camerei pe televizorul ce prezenta imagini dure ale războiului din Irak. Filmul vorbeşte şi despre faptul că semnificaţia evenimentelor din viaţa personajelor este adesea ascunsă în prim plan, şi jucată la marginile scenelor lungi, plictisitoare chiar. Ca şi în analiză, este răsplătit observatorul din fotoliu înarmat cu răbdare şi atenţie pentru detalii. În film sunt prezente şi secvenţele în care nu se întâmplă nimic, la fel ca momentele de pe divan ce sunt folosite de pacient pentru a medita sau pentru a se introspecta, după cum pot foarte bine să semnifice o rezistenţă. Lipsa muzicii sprijină demersul regizorului de a nu înfrumuseţa adevărul, de a-l înfăţişa în toată cruzimea sa, folosindu-se pentru crearea tensiunii de tehnici minimaliste. Dacă mi-aş permite să fac o recomandare pentru vizionarea acestui film, cu siguranţă ea ar fi lăsarea intelectualizării deoparte, pentru ca inconştientul să lucreze nestingherit, iar distanţa dintre ecran şi nivelul maxim de receptivitate să se micşoreze.

http://cafegradiva.blogspot.com/

24 de comentarii

  1. Felicitări pentru o interpretare atât de coerentă şi de riguros urmărită! Voi vedea neaparat acest film (intr-un fel, e ca şi cum deja l-aş fi văzut).

    O interpretare au făcut şi la grupul de psihanaliză culturală de la Philoctet Center din New York, aici: http://www.youtube.com/watch?v=ZtA-MpP_tKA (partea a II-a; din pacate, au dezactivat posibilitatea de a incorpora inregistrarile).

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc! Chiar în acest moment urmăresc interpretarea, mai las un pic să se încarce fiindcă nu îmi merge netul foarte bine. Sunt curioasă care este viziunea lor, acesta e farmecul psihanalizei aplicate, că ai o paletă largă de opţiuni şi de modalităţi de raportare la un produs cultural. Tare mult si-ar fi dorit carcotasul care recomanda cartea aia infecta ca psihanaliza sa moara, dar din cate se pare este cat se poate de vie.
    Pentru cei care doresc să vizioneze filmul, l-am pus pe "Transfer", alaturi de subtitrare. Mai e valabil 9 zile. Copiati linkul in browser, iar apoi "save as".
    http://dl.transfer.ro/transfer_ro-20apr-f304ce3024d3174.zip

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, frumos la interpretarea psihanalitică este că poate fi adâncită oricât, fiecare nouă informaţie (care stă de cele mai mult ori în detalii) întregind tabloul, schimbând perspectiva şi recontextualizând totul.

    Sunt interesante discuţiile celor de la Philoctet şi, din câte mi-am dat seama, la ele participă de regulă mari clinicieni. Au avut, în ultimii ani, mai multe întâlniri pe câteva teme.

    Nu ştiu dacă era vorba despre o recomandare a cărţii, ci doar se solicita o părere. Din păcate, nu am citit acea carte, înţeleg că a apărut foarte recent. Dar emisiunea şi tipul de argumente m-au deconcertat şi demobilizat total. E păcat totuşi să te numeşti Michel Onfray şi să joci rolul conului Leonida faţă cu psihanaliza! Pentru care orice contiguitate, aproximare, proiecţie sau întâmplare demonstrează o intenţie malefică şi o conspiraţie mondială... sau măcar comunală.

    Apropo de dedicaţia lui Freud către Mussolini: citesc acum într-un roman biografic despre Gandhi despre vizita pe care i-a făcut-o apostolul nonviolenţei dictatorului fascist la începutul anilor '30 şi despre scrisorile pe care i le trimitea lui Hitler în anii '40, îndemnându-l să pună capăt războiului şi să instaureze pacea: încă nu l-a acuzat nimeni de fascism sau de naţional-socialism, dar, cine ştie... mai e timp... poate îşi mai sacrifică dl Onfray câteva vacanţe (atenţie, vor fi multe! Gandhi a scris enorm!).

    RăspundețiȘtergere
  4. Care-i cartea scrisa de M.Onfray? Eu am citit mai multe scrieri semnate de el si parea un mare prieten al psihanalizei, adesea incorpora in argumentarile lui tot felul de teorii freudiene. Ma mir...

    dan

    RăspundețiȘtergere
  5. Cartea se numeşte "Le crépuscule d'une idole. L'affabulation freudienne" şi a apărut ieri, la Grasset. Ne miră pe mulţi felul în care a fost anunţată, mai ales virulenţa şi aerul de cruciadă sfântă.

    Amic al psihanalizei... era... părea... precum ştim, nu iese fum fără ambivalenţă. Şi apoi, rămân la impresia ca M. Onfray doreşte mult scandal în juru-i, ca strategie de promovare - şi, în plus, se pare că şi-a făcut şi un întreg program editorial în acest sens.

    V. altfel comentariile de la postarea "Psihoterapia de cuplu (VI)", http://cafegradiva.blogspot.com/2010/04/psihoterapia-de-cuplu-vi_14.html. Sunt acolo si doua linkuri (şi Google e plin), unul catre o emisiune de infierare cu Michel Onfray - a cocainomanului, escrocului, incapabilului clinic şi pro-fascistului Freud, altul spre un articol cu reacţii la ceea ce a început să fie numit "Couch Wars".

    RăspundețiȘtergere
  6. Cât despre impresia mea, nu e, se pare, singulară: v. "L’affabulation d’Onfray", un articol de acum două zile al lui Jean-Marie Durand, în Lesinrocks.com.

    RăspundețiȘtergere
  7. Ioana Marculescu22/4/10 11:46

    Corina, superb, bravo. Un film despre incapacitatea poporului francez de a-si trai vinovatia. Si modalitatea victimei de a deveni terorist.
    Mi-a placut ca d-na Orasanu ne-a dat posibilitatea sa reflectam la aceasta tema.

    RăspundețiȘtergere
  8. Felicitari..super.

    RăspundețiȘtergere
  9. Interpretare prolifică şi la seminar. Câteva idei, în forma lor necizelată (sau nealterată de înfloriturile mele stilistice):

    -ochiul camerei = Supraeul lui Georges
    -scena finală = efect retroactiv
    -omorârea fantasmatică a tatălui de către băieţi
    -G. ia somnifere ca să poată dormi => funcţionare patologică a Supraeului, pare disociat de conştienţa lui

    Şi diferenţa substanţială de interpretare:
    -eu am văzut în G. vina ascunsă
    -alţii nu, ea nu există la el

    Dacă mergem pe varianta 2, avem:
    -Georges = patologie perversă: nu vrea să îşi asume vina, nu recunoaşte adevărul; perversul ştie că face rău şi că trebuie să ascundă, nu regretă
    -în loc să îl agreseze a făcut în aşa fel încât să pară că celălalt îl agresează pe el

    Iar Majid:
    -a vrut ca Georges să asiste la moartea lui ca să îşi asume vinovăţia
    -fosta victimă se omoară, lăsând lumea să creadă că G. ar fi putut avea de-a face cu asta, deci se transformă şi el într-un pervers

    Şi într-o patologie autentică, nu fictivă, diagnosticele sunt foarte greu de dat. În film, sentimentul de vinovăţie nu este uşor de identificat. Cât este real, cât speculaţie, şi cât proiecţie? Rămâne să-l urmăriţi pentru a vă situa într-o tabără sau alta.

    RăspundețiȘtergere
  10. Cat despre Michel Onfray, la ce sa te astepti din partea unui anarhist? Nimic nu are sens pentru ei, totul este o mare frauda pe care trebuie sa o demonteze. Cred ca cel mai usor este sa darami, cel mai greu sa construiesti ceva. Este valabil si in cazul psihanalizei. Bineinteles ca Freud a facut greseli, doar era la inceput, nici psihanalistii nu sustin altceva, dar de la asta pana la a spune ca toata teoria lui e o mare minciuna fondata pe obsesiile sale este un pas de netrecut, in opinia mea. Sa spui despre el ca-i antisemit cand i-au murit 4 surori in lagare? Sa spui ca este fascist doar pentru ca i-a scris o dedicatie ironica lui Mussolini? Psihanaliza a evoluat mult, acuzatiile lui Onfray sunt pur si simplu o reeditare a celor vechi intr-un context actual in care toate valorile si achizitiile umanitatii sunt calcate in picioare. Cine altcineva sa faca acest demers, daca nu Onfray, cel care a inceput cu demolarea lui Dumnezeu si, dupa crucificarea lui Freud, vrea sa continue cu punerea la zid a ecologistilor? Culmea este ca acest filosof are o foarte buna legatura cu inconstientul sau. Despre ce altceva vorbeste hedonismul pe care el il imbratiseaza daca nu de principiul placerii ce guverneaza inconstientul? La fel, unde altundeva sa incadram tendinta catre daramare a oricaror teorii decat in acord cu pulsiunea distructiva? Onfray vorbeste de "staruri si fotbalisti" ca fiind candidati perfecti pentru canapea pentru ca au bani, dar el mi se pare unul mult mai indicat. Cred ca nu il va plictisi atat de tare pe psihanalistul sau incat sa adoarma, asa cum crede el ca fac toti urmasii lui Freud in spatele divanului. Parca zicea ceva de o "self-psychoanalysis" inainte de a incepe sa "filosofezi". Well, nu e deloc o idee rea, in his case. Tocmai in Franta, unde sedintele de psihanaliza sunt platite si de casele de asigurari, sa zici ca acestia ar fi singurii clienti? Cum spunea Serge Hefez ca raspuns la atacul lui, "Ce insulta sa spui ca psihanaliza nu vindeca". Atunci "ce mai fac ei in clinici, in centre de consultanta familiala si maritala, in spitale... daca nu sa ajute o persoana sa devina din nou un actor in propria sa istorie?" Macar Philippe Grimbert este de acord cu Onfray: "Da, psihanaliza nu vindeca oameni. Ii SALVEAZA!". Michel Onfrey a luat pur si simplu fraze din context si le-a manipulat in asa fel incat sa distorsioneze toata munca lui Freud, sa faca din ea o mare fantasma. Dar oare care fabuleaza mai mult? Cel care gaseste un "leac" pentru oameni sau cel care gaseste un leac pentru omorarea plictiselii intr-o vacanta de vara? Iar daca el a avut timp sa citeasca cele peste 20 de volume ale lui Freud plus corespondenta, in nici un caz adeptii teoriei freudiene nu s-au oprit doar la 3-4, asa cum sustine fara argumente. Nici un efort investigativ si speculativ nu este scutit pentru scopul ultim: sa vanda. Nu stiu cat de tare si-a dorit Freud faima, dar Onfray in mod sigur vrea sa fie vazut drept un superstar filosofic "contre tous et tout". Nrcisismul asta, doare rau daca nu e tratat. Iubire de intelepciune ? Iubire de scandal. Delir sistematizat transformat intr-o teorie. Sounds familiar, monsieur Onfray? Cititori ai acestor randuri, nu puneti si un semn de exclamatie dupa interogatiile mele. Ca si Freud, ca si Onfray, ca si cei care ii citesc pe amandoi, vreau doar sa gasesc niste motivatii ascunse [constiente (sau NU?) -aoleu, uitasem ca insonstientul nu exista si ca este o inventie freudiana. my bad-ps: ascundeti rpd probele in sertarul de jos al mintii; cine are nevoie de argumente cand pixul ii este topor, creierul o treieratoare ce culege roadele altora pentru a le arunca la gunoi? hehe, o avea graul psihanalitic neghina, dar unii fac o paine foarte buna din el].

    RăspundețiȘtergere
  11. V. si cartea Liberal Fascism. The Secret History of the American Left, From Mussolini to the Politics of Meaning de Jonah Goldberg (Random House, 2008), apropo de dedicatia pentru Mussolini. Descrie o intreaga epoca, incomparabil mai complexa decat o vede Onfray. De fapt, refuz sa cred ca nu stie cum stau lucrurile.

    Da, e complet pueril meritul eroic (si cam singular, se insinueaza) de a fi citit operele complete ale lui Freud. Ca si cum ar fi descoperit Manuscrisele de la Marea Moarta, care schimba total perspectiva. Very cheap, after all. All that fuss for nothing.

    RăspundețiȘtergere
  12. As mai face o observatie. Daca citesti Freud fara sa fi avut analiza, experienta clinica sau cine stie experiente de viata in ton e foarte probabil sa iti sune ca o fabulatie extinsa...cam mult:) fiindca legaturile si constructiile lui nu rezoneaza cu nimic din experienta ta. Common sense, nu?

    RăspundețiȘtergere
  13. De acord. Cred ca problema este legatura pe care o ai cu inconstientul tau. Din acest punct de vedere nu sunt sigur ca inteleg afirmatia dupa care Onfray ar avea o foarte buna legatura cu inconstientul sau, din altfel excelentul comentariu al lui Carmen.

    RăspundețiȘtergere
  14. Ei, eram ironica :)). Onfray merge pe cautarea placerii in viata, nu isi tine agresivitatea in frau, vrea sa distruga tot, pentru ca si prin scris o poti face, inconstientul lui este destul de demanding, doar ca el nu este constient de asta, sau cel putin nu vrea sa creada ca vine de acolo. Este o legatura mai degraba stapan-sclav, nu una de colaborare, dar exista, nu cred ca isi reprima aceste continuturi. Ar trebui ca Onfray sa se ia de mana cu o (fosta) prietena de-a mea, care nu credea ca ar exista inconstientul, dar care voia sa cumpere operele esentiale ale lui Freud, ca tot erau la oferta, "sa le aiba in casa" (lame excuse). Simplul fapt ca poti sa le citesti fara sa le arunci cu scarba arata ca ai o disponibilitate interioara pentru psihanaliza, doar ca rezistentele sunt prea mari. Sa accepti psihanaliza inseamna sa accepti ca exista in tine ceva neimblanzit. Pentru oamenii obsedati de control, care vor sa aiba totul in stapanire, si in exterior dar mai ales in interior, asta e destul de dificil de acceptat. Iar la fel, pentru idealisti, care vor sa vada omul doar in puritatea sa. Cum spunea Marie Cardinal, sunt niste oameni fara fund. Atunci cand iti ignori spatele pentru ca e urat si nu se vorbeste despre asta, chipul poate sa iti fie cat se poate de frumos, fara partea aceea pur si simplu nu esti intreg. Mi-a placut f mult definitia metaforica a psihanalizei: o oglinda in care iti vezi spatele.
    Ada, ai perfecta dreptate. Pur si simplu nu poti sa citesti Freud fara o anumita pregatire, fie ca tine de analiza sau de experienta de viata in care sa regasesti cumva ideile lui Freud. As adauga aici si cartile de introducere in psihanaliza, care ar fi extrem de folositoare, te fac sa o intelegi in ansamblu, Onfray a intrat in probleme punctuale de la bun inceput. Dar el nu a fost interesat sa inteleaga, ci sa gaseasca punctele slabe. In miile de pagini de lucrari si miile de corespondenta, bineinteles ca a avut de ce sa se lege, nici teoria lui Freud nu era perfecta la inceput, nici el nu era un om perfect. Eu nu am avut norocul sa fac o analiza, dar am avut o viata suficient de ciudata ca sa imi dau seama ca actiunile mele nu puteau depinde doar de factorii constienti. Prin psihanaliza, mi-am dat seama de multe lucruri, sau cel putin am o intuitie de unde ar putea sa vina anumite probleme, de aceea cred ca o analiza personala nu ar putea sa se aseze pe un teren mai fertil. Cum vorbeam si cu tine, de multe ori oamenii simpli au o intelegere mult mai buna a lucrurilor acestea. Intelectualii le complica foarte mult, ei gasesc chichite in orice. Dadeam exemplul unui om din tren care era sofer de tir si care vorbea de gelozia fiului sau de 5 ani si ceva, de fiecare data cand punea mana pe maica-sa, despre cum il bate atunci cand o atinge, cum intrebat cu cine ar vrea sa fie de la gradinita a spus ca vrea sa fie cu mami, etc. Atunci cand i-am vorbit despre complexul Oedip, in termeni obisnuiti desigur, nu a avut nicio problema in a-mi spune ca am dreptate, ca despre asta trebuie sa fie vorba. Insa diferenta dintre el si Onfray este ca unul era impacat cu sine si nu incerca sa gaseasca chichite la orice doar ca sa iasa in fata, iar celalalt pe langa aceasta hipercomplexa analiza a oricarui concept, pana ii gaseste buba, mai are si "calitatea" de a respinge tot ce tine de viata instinctuala. Nu cred ca am dat un exemplu foarte bun, voiam insa sa subliniez ca de multe ori oamenii simpli vad lucrurile mai bine decat noi. Cand a fost intrebat de moderatorul emisiunii ce merit ii gaseste lui Freud, chiar sa nu poata sa numeasca unul veritabil, cum ar fi faptul ca in psihologie nu exista inainte de Freud decat ceea ce era la suprafata, ceea ce putea fi indicat cu precizie? Long live CBT, right?

    RăspundețiȘtergere
  15. Chiar nu stiu ce e cu filosofii astia de resping psihanaliza, ar trebui sa fie mai deschisi la minte. O explicatie ar fi faptul ca multi dintre ei traiesc intr-o lume a ideilor, resping ceea ce vine de la corp. Pentru prima data, Freud a pus bazele unei teorii care sa explice lupta dintre natura si cultura. Mie mi se pare ca si moderatorul emisiunii avea ceva contra psihanalizei, pentru ca ii tot ridica mingi la fileu lui Michel Onfray, era destul de evident. Dar pana la urma, e bine ca omul si-a spus punctul de vedere, am putut sa-i observam fabulatiile in toata splendoarea lor. Ah, si mi-am mai amintit de o alta aberatie pe care a spus-o. Freud zicea ca a la unii muzicieni exista un zgomot in stomac atunci cand erau mici, pe care ei il percepeau. Si adauga Onfray, deci Chopin nu era Chopin pentru ca avea talent, ci pentru ca avea flatulenta. Dumnezeule, Freud chiar a subliniat in Eseuri de psihanaliza aplicata ca talentul este exclusiv al artistului, ca nu are inconstientul nicio legatura cu asta, ci doar a punctat modalitatile prin care se manifesta la ei continuturile inconstiente, ce sunt sublimate. Talentul este singular si nimeni nu ii ia artistului aceasta recunoastere.
    Dorin, si eu refuz sa cred ca nu stie cum stau lucrurile. Dar cum altfel si-ar fi atins scopurile daca nu rastalmacind fiecare lucru pe care l-a spus Freud? Poate o avea dreptate cu unele chestii, intotdeauna inceputurile sunt foarte grele si drumul este sinuos, dar as fi avut incredere in opinia lui Onfray daca mi-ar fi aratat si aspectele pozitive ale lui Freud, nu doar pe cele negative, iar acestea duse la extrem. Si cu aceasta ocazie pot sa spun ce mi-a placut totusi la Michel Onfray: calmul lui si fluenta limbajului. In orice teorie trebuie sa te raportezi la un sistem de referinta. Daca in cazul de fata el se numeste "psihanaliza sucks ...big time", discursul nu putea fi unul mai potrivit. Multumesc pentru recomandare, daca fac rost de carte o citesc, desi sunt slabe sanse.

    RăspundețiȘtergere
  16. Mie mi s-a parut ca moderatorul emisiunii nu era neaparat de acord cu Onfray, ci doar debordat de acesta, capituland de bunavoie, la rece - ma gandesc ca si-o fi facut calculul sa-l lase pe invitat sa spuna ce doreste, fara a-l contrazice, punand doar accente si uneori semne de intrebare (precum la final: Totusi, chiar nu-i gasiti nici un merit lui Freud?).

    Da, Onfray e chiar un intelectual de calibru. Tocmai de aceea socheaza apelul lui la clisee dintre cele mai rudimentare si obosite, investirea nemasurata a unor conjuncturi, ori mistificarile totale prin rupere din context sau pur si simplu prin minciuna (precum ai semnalat si tu acum una - daca spune ca a citit tot, presupun ca stie ca minte). Eu cred ca e si ce spui tu (si cum amintea si Dan) la el - disponibilitate pentru psihanaliza, dar rezistente prea mari; si ca vrea sa traga si un ce profit din aceasta conditie dubla a sa (de om disponibil, dar contra). Ceea ce urmeaza sa spun e pura speculatie - dar as putea crede ca se simte foarte justificat sa-l acuze pe Freud tocmai prin prisma acestui conflict interior personal. Am intalnit persoane care, desi se indoiesc pe undeva, intr-un ungher al mintii, ca ar avea dreptate, nu se simt mai putini libere sa duca un "razboi sfant", "pentru cauza", ba chiar isi iau astfel o libertate speciala. Iar ceea ce le da sentimentul legitimitatii e, paradoxal, tocmai contradictia interna resimtita, ba chiar cu atat mai mult cu cat o resimt. Sunt contra tocmai pentru ca in mine se da o lupta, iar asta imi da dreptul. Este de pilda unul dintre mecanismele iacobinismului revolutionar al anilor '50 de la noi, iacobinismul celor care au crezut sincer in idealurile comuniste. In Memoria ca zestre, Nina Cassian povesteste o intamplare cu un prieten (chiar iubit, sugereaza ea) din Craiova acelor ani, in care el si-a permis o gluma pe seama lui Stalin. La care ea i-a ars imediat o palma usturatoare. Ai procedat intelept, a aprobat-o el. In sinea ei, ea nu i-a dat insa nici acum dreptate: Nu, nu inteleapta am fost, ci m-a durut prea tare ce-ai facut. Si s-a simtit indreptatita de aceea sa-l palmuiasca. Eu nu stiu daca Onfray isi spune asemenea lucruri care presupun totusi un anumit grad de constientizare, dar nu m-ar surprinde daca ar fi vorba, in esenta, despre acelasi fel de a simti o problema interioara si despre o sursa identica de dreptate personala.

    Sigur, Freud a spus foarte clar ca psihanaliza interpreteaza doar continutul unei opere de arta si nu poate da seama de forma acesteia, de stilul autorului ori de talentul si eventual geniul sau.

    RăspundețiȘtergere
  17. Cat de penibil e Miller cu atitudinea lui fanatico-dictatoriala. De unde apar aparatorii astia ai psihanalizei care o discrediteaza dinainte sa deschida gura.
    "Psihanaliza" e foarte usor de desfiintat cat timp o asimilezi unei teorii rigide care a dus la formarea unor biserici, cat timp crezi ca inseamna vreo 20 de carti citite, cat timp crezi ca analistii reduc totul la conflictele intrapsihice si se folosesc de autoritatea lor ca sa-ti inoculeze teoriile.
    Dar cata superficialitate iti trebuie ca sa iei lucrurile doar asa? Cine are timp pt asta?
    Pt mine filosofii si in general intelectualii care dispretuiesc psihanaliza si-au pierdut incet incet credibilitatea. Cum? Cunoscandu-i. Observand cum in ciuda coerentei lor intelectuale nu inteleg prea multe din propriile emotii si traiesc aceleasi patternuri autodistructive pe care sunt incapabili sa le depaseasca.

    RăspundețiȘtergere
  18. Da, inca un aparator ca Miller si Freud e pierdut! Impresie intr-adevar jenanta ca primul cedeaza la toate prostiile (chiar n-am alt termen!) lui Onfray, incercand totodata sa traga mereu spuza pe turta lui Lacan. V. convorbirea dintre cei doi, En finir avec Freud, din Philosophie Magazine. Onfray isi recita exact aceleasi idei din emisiune, iar Miller ii concede pe linie - si chiar cand pare ca s-ar opune, il aproba si atunci (ca de pilda in discutia despre atentia flotanta). Cum sa spui ca psihanaliza inseamna gandire magica si placebo - ea fiind prin excelenta gandire analitica si un travaliu de extrema intensitate, restructurant al analizandului? Cum sa afirmi ca pacientul face ce-i spune psihanalistul-preot?! Ori ca, la adapostul atentiei flotante, psihanalistul trage un pui de somn in sedinta de terapie? Oamenii acestia doi chiar stiu despre ce vorbesc? Este foarte usor sa spui orice, oricand, despre ceva, falsificand neincetat chiar premisele si datele obiective.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie cand mi-a zis terapeutul ca poate ar fi bine sa ma desfasor pe canapea, nu ca vrea sa traga un pui de somn mi-a fostfrica, ci ca la spatele meu vrea sa stea pe Fb cu colega de alaturi.bine, nu i-am spus asta, ii mai dadeam apa la moara cu oedipul ala!

      Ștergere
  19. :) pai Onfray si-a gasit aparatorul pe care l-a cautat. si invers. tatucul fascist care-si iese din pepeni cand i se ataca fortareatza lipita cu grija. pentru multi psihanaliza e ca o religie si ei sunt primii care raspund exasperati la acest gen de atacuri. dai in mine, dai in fabrici si uzine.
    Nu stiu daca va iesi un analist adevarat sa discute cu O fiindca aia nu prea sunt atrasi de scandaluri pro-contra.
    Apropos de N Cassian si contradictii interne s-ar putea ca Onfray sa urmareasca doar daramarea idolilor, "marilor oameni", nu mai mult. Zice in emisiune de un autor care a scris despre inconstient inaintea lui Freud si pe care Freud nu a vrut sa-l recunoasca.
    Oricum argumentul rezistentei la analiza nu merge in nicio discutie pro-contra, o transforma in cearta fiindca nu are cum sa nu sune a atac la persoana. Daca discutia e la nivel rational trebuie sustinuta cu argumente din aceeasi sfera, atitudinea afectiva se poate deduce oricum tocmai din coerenta argumentatiei.
    Dar atacul tatucilor, filosofiei, sistemelor nu era depasit in postmodernism cand lumea traieste in "totul e relativ" si sufera tocmai din cauza asta? Ca nu mai inteleg nimic:)

    RăspundețiȘtergere
  20. Si mie mi-a trecut prin minte asta, ca Onfray si-a ales un adversar cat mai convenabil. N-am spus-o pentru ca nu voiam sa par tendentios, dar, daca mai multi avem acelasi sentiment... Psihanaliza e o religie pentru cei care se simt subrezi. La fel si prozelitismul psihanalitic - nimic altceva decat o formatiune reactionala. De mult s-a atras atentia asupra acestui fapt, de pilda de catre Ernest Jones, atat de atacat de Onfray. Misionarismul pro-psihanalitic si cel anti-psihanalitic de la un punct se intalnesc, pentru ca exprima aceleasi rezistente, doar ca "rezolvate" diferit.

    Foarte de acord cu tot ce spuneti!

    Sigur, mai multi au avut intuitia existentei inconstientului cu mult inaintea lui Freud, nu-i nici un secret. De la Sfantul Augustin ori chiar mai dinainte - si pana la contemporanii lui Freud, ca Schopenhauer, Hartmann sau Nietzsche (exista totusi filosofi preocupati de inconstient!). Se crede chiar ca Freud nu-l citea pe ultimul tocmai pentru ca simtea o mare asemanare intre vederile lor si nu voia sa se lase influentat. Dar una e sa ai presimtirea a ceva si alta sa o sistematizezi coerent. Sunt lucruri complet diferite. Toti am simtit macar o data ca "viata mea e un roman!", dar nu toti suntem scriitori - si inca si mai putini scriitori de geniu.

    RăspundețiȘtergere
  21. Am discutat aici despre asta si nu prea avem aceasta impresie - v. de pilda comentariile la aceasta postare, ori la postarea "Psihoterapia de cuplu (VI)", http://cafegradiva.blogspot.com/2010/04/psihoterapia-de-cuplu-vi_14.html.

    RăspundețiȘtergere
  22. http://www.youtube.com/watch?v=xA7nErVUwI0&feature=relatedo.

    Psihanliza este o fictiune care ar trebuie supusa unei examinari legale!

    RăspundețiȘtergere
  23. Doar psihanaliza sau si alte psihoterapii?

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!