Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Împotriva fericirii – Elogiul melancoliei, la AIPsA




În după-amiaza de sâmbată, 24 aprilie, pe o vreme de-a dreptul senzuală, membrii Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată s-au închis într-o cameră pentru a discuta, timp de două ore, despre nefericire… mai mult decât atât, despre… ce-am putea face pentru a ne păstra nefericirea…

Literatul american Eric G. Wilson, în cartea sa Împotriva fericirii – Elogiul melancoliei (prezentată la şedinţa AIPsA de subsemnata), spune că starea de tristeţe este pe cale de dispariţie, chiar fără să vrem, apărem din ce în ce mai mulţi ca fiind fericiţi, graţie „reţetelor” de fericire promovate de aproape toate domeniile umaniste: religie, psihologie, economie, politică, medicină etc. Vânzătorii de fericire la pachet, la sticluţă sau card îşi etalează promisiunile prin intermediul reclamelor TV, prelegerilor religioase sau internetului.

Wilson se întreabă cum a apărut optimismul american care, adăugăm noi, s-a extins oricum în toată lumea şi spune că visul american a început în iarna lui 1620 când William Bradford a adus protestanţii din Anglia în căutarea libertăţii religioase. Un secol mai târziu, fericirea religioasă era deja înlocuită cu cea a achiziţionării de bunuri.

A privi prin lentilele raiului lui Dumnezeu sau ale armoniei băncii înseamnă, în cele din urmă, a privi lumea doar dintr-o perspectivă narcisistă, spune el, dorinţă de fericire perfectă, de securitate totală. Confuzia dintre fantasma noastră narcisică şi realitate transformă oamenii în pixeli, sângele în plasmă TV, odihna în somnifere şi tristeţea în prozac…

Lumea este un fel de loc de joacă imens în care fiecare obiect serveşte unui scop dedicat plăcerii. Şi ce-ar fi rău în asta? Textul lui Wilson, în special capitolul "Omul tristeţilor" în care îşi descrie propriile oscilaţii sufleteşti, pare aproape o asociere liberă a unui masochist melancolic.

De fapt, trebuie să recunoaştem că prin întreaga lucrare ne face o invitaţie cât se poate de rezonabilă ca, înainte de a ne arunca în diferite acţiuni – modalităţi prin care ne putem extirpa tristeţea, să ne întrebăm cu ce suntem gata să o-nlocuim. Ce câştigăm şi ce pierdem? Un raspuns ar putea fi găsit in situatiile când afişăm, de pildă, exuberanţă prin care, fără a ne da seama, încercăm s-ascundem o tristeţe profundă, pierzând autenticitatea propriei stări sufleteşti, bună, rea, cum o fi ea, iar sentimentul autenticului sau inautenticului e un preţ destul de mare pentru o medie a populaţiei „nevrotico-normală”, cum ar spune Karen Horney.

Şi atunci, cui datorăm tendinţele euforice prin care Eul social îşi maschează depresiile? Sunt reale aceste manifestări? Le simţim? Wilson dă o mulţime de exemple de produse şi manifestări îmbibate de fericirea neapărată şi rapidă care acoperă toate nevoile noastre, de la cele alimentare (Happy Meal-uri) până la corporaţiile promiţătoare de fericire în care spune că s-au transformat bisericile. Ne putem întreba cum a reuşit biserica să coboare promisiunile, care aparţineau până acum lumii Raiului, din ce în ce mai mult în viaţa pământeană!... Probabil că răspunsul ar putea veni din două direcţii: pe de-o parte este o fantasmă magică vandabilă (social şi economic vorbind), iar pe de altă parte, apare ca o defensă contra angoasei faţă de schimbul agresiv, în fond, faţă de propria agresivitate.

Wilson îl citează pe poetul şi eseistul american Ralph Waldo Emerson care propunea putinţa de a nu avea aşteptări de la lume şi de a trăi interacţiunea contrariilor... E posibil oare să nu avem aşteptări? Nu ar însemna asta să nu avem nici dorinţă? Wilson ne spune singur de ce anume se apără: Tipurile fericite îşi impun Eul imperialist asupra lumii. Reduc diferenţa la asemănător.

Aşteptarea ca celălalt să-mi semene deţine o serioasă parte mortiferă, într-adevăr, asa cum spune el: Există ceva care mortifică sufletul în a fi mult prea îndrăgostit de sine însuşi, dacă ne amintim că şi mitologia a surprins mortiferul vorbind despre Narcis care şi-a confundat imaginea proprie reflectată cu un celălalt minunat.

O astfel de externalizare a imaginii narcisice o regăsim la pruncul foarte mic care are nevoie de reflectarea şi confirmarea propriei sale imagini în adult, o regăsim în stările de disociere psihică severă (psihoze), o regăsim în starea de îndrăgostire pasională (oscilând între confirmare şi autodepreciere în funcţie de răspunsurile obiectului) şi iată că o regăsim şi în social (segment de care se ocupă Wilson în lucrarea sa), unde ne aşteaptă disconfortul (sperăm, nevrotico-normal şi tolerabil) că lumea nu corespunde în totalitate realităţii noastre interne.

Elogiul melancoliei ridică şi problema controlului: se poate obţine siguranţa într-o lume nesigură? Poate ar fi folositor fiecăruia să arunce o privire autoreflexivă asupra propriilor limite: câtă nesiguranţă putem tolera? De exemplu, dreptul asupra proprietăţii dă seama de posibilitatea existenţei şi a unor limite interne, psihice, ce ne individualizează numai că, Wilson a remarcat faptul că nevoia de siguranţă (presupunem noi) a întreprinzătorului pierde din vedere creaturile bizare ale pădurii şi flora splendidă în favoarea unui spaţiu ce conţine materiale de cumpărat şi vândut.

Urmându-l pe literatul american, ajungem la psihologie şi psihoterapie unde dezamăgirea noastră e şi mai mare decât a lui :) (pentru care, acest domeniu, ca obiect de investigat, nu e în acelaşi timp şi instrument de lucru…)! El spune: Psihologia, acel fir cu plumb care ajunge în adâncurile profunde ale personalităţii, se converteşte într-o analiză superficială a tipurilor caracteriale, un mod de a prezice ce va face sau nu partenerul de afaceri al cuiva. Am observat cu toţii cum cognitivismul „fericirii în 10 paşi” intonează obsedantul „sunt ok”.



Wilson remarca foarte corect că alungarea în acest fel a tristeţii nu o trimite altundeva decât în propriul Inconştient. Degajat de termenii de specialitate, descrie refularea prin persistenţa sentimentelor întunecate care nu vor sta acolo liniştite ci, se vor întoarce în forme monstruoase: comportamente nevrotice şi coşmaruri urâte […], iar nervozitatea va fi atribuită lumii ţinând la distanţă propria spaimă.

Iată şi posibilitatea ambivalenţei şi, de fapt, reala ei existenţă: Melancolia durabilă dezvăluie bucuria ascunsă în timp ce, din extaz, se arată esenţa tristeţii!. Putem vorbi în continuare şi despre sublimare – despre melancolia creatoare – pentru care, de fapt, autorul face o pasională pledoarie: Acţiunea de a crea nu ne face nefericiţi, nefericirea ne face creativi. A crea înseamnă a trăi şi, în trăire, vrem doar să creăm mai mult, să ne punem temeliile cât mai adânc şi să ne înălţăm cât mai sus spre cer. Dacă tristeţea este cea care ne face creativi, atunci tristeţea nu e nimic altceva decât viaţă.Incursiunea lui printre creatorii melancolici e foarte frumoasă, arătând cum această dispoziţie a hrănit literatura, muzica, pictura. Vorbind şi despre propriile căutări, opţiunea lui Wilson e clară: în locul fericirii mortifere preferă melancolia pro viaţă. Balansându-se între tristeţe şi bucurie, cineva poate cuprinde armonia secretă dintre aceste două antinomii. Se pare că el a găsit-o şi ne-o împărtăşeşte şi nouă.

Lucrarea nu este o pledoarie pentru nebunie (v. Doliu şi melancolie, S. Freud) ci doar, atât cât ne-ar sta în putinţa opţiunii şi a minimei autoreflecţii, e un îndemn de a arunca o privire asupra bolii secolului, cum a fost „consacrată” depresia, cât şi asupra mecanismelor sociale (cred că nu greşim prea mult dacă le numim de factura maniacală) prin care ne apărăm de ea.

Cât de tare ne înfricoşează prăbuşirea propriilor apărări (Winnicott) ce ne menţin funcţionarea nevrotică? Probabil că atât de tare, încât să le gonflăm maniacal preconizând o prăbuşire destul de arhaică. Cam asta spune în remarca sa Wilson …Ei îmbracă falsitatea ca pe o mască, o deghizare care să-i protejeze de abis - şi conchide: Să întreţii o societate a fericirii totale inseamnă să inventezi o cultură a fricii.

4 comentarii

  1. Aţi discutat şi despre cartea lui Pascal Bruckner Euforia perpetuă, tradusă acum câţiva ani? Mi se pare un complement foarte bun la temă. Iata un fragment: "Fiti fericiti! Dincolo de aparenta-i afabila, exista oare indemn mai paradoxal, mai ingrozitor? El formuleaza un comandament caruia iti este cu atat mai greu sa i te sustragi cu cat nu are obiect. Cum sa stii daca esti fericit? Cine fixeaza norma? De ce trebuie sa fii fericit, de ce ia aceasta recomandare forma imperativa? Ce sa raspunzi acelora care marturisesc jalnic ca nu reusesc? [...] Nimic mai vag decat ideea de fericire, acest stravechi cuvant prostituat, falsificat, intr-atat de otravit, incat am vrea sa-l excludem din limba. Inca din Antichitate nu este altceva decat istoria sensurilor lui contradictorii si succesive. [...]Prin datoria de a fi fericit inteleg asadar ideologia proprie celei de-a doua jumatati a secolului XX care evalueaza totul din unghiul placerii si al neplacerii, constrangerea la euforie care ii acopera de rusine sau ii umple de neliniste pe aceia care nu o accepta."

    RăspundețiȘtergere
  2. Cartea asta e despre cultura americana, nu?

    RăspundețiȘtergere
  3. Despre cultura contemporana in general.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu l-a pomenit nimeni pe Pascal Brukner din pacate. Multumesc ca mi-ai amintit de cartea asta! N-am citit-o inca si uitasem de ea. E bine ca pot veni aici completati la sedinta de sambata si sper sa vina si din partea celor care au participat pentru ca, de exemplu, eu am postat doar prezentarea mea (constand in asociatiile mele libere produse imediat ce am inchis cartea) dar n-am introdus discutiile care au avut loc la sedinta si care au fost foarte interesante, chiar provocatoare :). Dan Niculescu (vicepresedinte AIPsA) a sustinut permanent (cu exemple concrete) faptul ca toate achizitiile stiintei si civilizatiei tehnologice (abordate de autor intr-o forma critica) sunt bunuri care raspund unor nevoi absolut reale. Ce daca oamenii sunt transformati in pixeli...? Nu e vorba de o nevoie falsa. M-am simtit provocata pentru ca nu puteam sa-l contrazic dar asta m-a adus mereu, pe parcursul prezentarii, din social, unde am tendinta sa critic simptomul/cliseul, catre dinamica psihica individuala unde trebuie pusa problema echilibrului si a masurii personale.

    Culturile nationale in procesul globalizarii sufera influente de tot felul si foarte accelerate, se propaga rapid. Noi, pana acum, am fost oarecum "protejati" de influentele negative ale consumerismului american (am pus intre ghilimele ca sa subliniez totusi faptul ca "protectia" asta a fost cauzata de influentele nefaste ale zonei de Est…). Sigur ca autorul american vorbeste despre experienta imediata lui (este cea care il doare!), si sigur ca stim ce a reprezentat de la inceput speranta taramului american… Totusi, in ziua de azi, devenim cu totii din ce in ce mai "americani". In general manifestarile de tip maniacal sunt simptome usor transmisibile, contagioase. In Franta, in 2007, Jerome Garcin coordoneaza o culegere de articole aparuta sub titlul "Noile mitologii" in care el si ceilalti autori se plang de aceleasi clisee sociale cu referire, de data asta, la spatiul francez. Autorii, atat Eric Wilson cat si cei francezi, manifesta multa modestie, zic eu, referindu-se numai la spatiul propriu national, cu exemple punctuale.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!