Ultima ora

Viata lumii

Ştiri

Cauta in revista

Cauza copiilor-cetăţeni sau despre "Dificultatea de a trăi"


Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, 2009

Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi: „Mama, ai o figură «cam, cam»”. Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: „Ce se întâmplă?” Îi spun: „Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!” El întreabă: „Şi tata, ce o să spună?” Îi răspund: „O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!” şi chiar eram foarte supărată.
Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşază în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv: „Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata”, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, „de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea”, iar cu o voce tot mai puternică strigă: „Şi am să fiu un nimeni! Gata!” Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun: „Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!” Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune: „Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.” Îi răspund: „Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.”
Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto.

Şi pentru că tot am vorbit atât în emisiunea Dosarele PSI despre maternologie – şi despre trezirea conştiinţei în Franţa postbelică a ce va să zică şi să însemne maternitatea, precum şi faptul că infantul este o fiinţă cu nevoi şi psihologie proprie şi interpretabilă, iată că acum abordăm o carte a celei care a fondat, practic, psihanaliza copilului în Franţa. A celei care a desfăşurat o intensă activitate clinică în lucrul cu copiii, Françoise Dolto, activitate prelungită însă şi dincolo de uşa cabinetului, în câmp social şi cultural, întemeind instituţii celebre precum Casa Verde şi aducând în atenţia publicului şi a intelectualităţii interpretarea de tip psihanalitic aplicată în domeniul pediatric. Aşa cum s-a spus, Françoise Dolto a susţinut şi chiar a militat pentru “cauza copiilor”, pentru copil în calitate de “copil-cetăţean”, declanşând o aşa-zisă “revoluţie a paşilor mărunţi”.


Cartea sa la care ne referim astăzi, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, este structurată în şase părţi masive – prima fiind, în mod firesc, despre naştere, apoi următoarele despre familie, sentimente, psihanaliză, societate şi despre copilărie de-a lungul istoriei. Problematica abordată este vastă şi foarte bine punctată cu exemple, cu cazuri din experienţa clinică a lui Dolto. Se ştie că Dolto a fost o mare cliniciană (reproşându-i-se, uneori, poate că neîntemeiat totuşi, prevalenţa practicii empirice asupra teoriei) – iată, cu această carte avem referiri foarte exacte şi abundente la clinică. Bineînţeles, tabloul este cel al copilului care moşteneşte problemele părinţilor săi, ori, mai bine spus, cel al copilului ca revelator al inconştientului părinţilor săi şi al relaţiei inconştiente dintre aceştia, ştiut fiind că părinţii se proiectează în copil cu diferite fantasme şi scenarii personale.
Copiii noştri poartă în spate datoriile noastre, spune Dolto, datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi; copiii noştri le moştenesc, după cum ne moştenesc darurile şi calităţile dinamice în sens pozitiv.
În textele volumului este vorba – potrivit chiar cuvintelor autoarei –
în principal despre copil, despre problemele acestuia de dezvoltare şi despre modalităţile de a le depăşi. Va fi vorba şi despre părinţii acestuia, despre angoasele lor, despre felul în care se ocupă ei de copil şi îl călăuzesc în viaţă. Astăzi, părinţii îşi pun o mulţime de întrebări, nu au încredere în ei înşişi. Este ceva normal, dată fiind viteza de evoluţie a vieţii sociale, declinul valorilor care, pentru părinţi, erau altădată valori sigure şi care astăzi nu mai sunt defel aşa. Drept care, ei nu mai au ca odinioară încredere în ei înşişi, deoarece nu ştiu ce viitor îi pregătesc copilului lor, deoarece toate valorile se modifică din zece în zece ani, iar uneori chiar şi mai repede.
Aceste cuvinte Dolto le scrie cu decenii în urmă, dar ele sunt valabile şi astăzi – cu atât mai mult la noi, în România, într-o societate în plină şi profundă schimbare, aşa cum a fost ea în ultimii 20 de ani.

Ce poate face psihanalistul în diversele situaţii sufleteşti prin care trec copiii? Aşa cum spune chiar Françoise Dolto:
Psihanalistul îi poate ajuta pe părinţi în mod indirect, prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei; în felul acesta, părinţii îşi descoperă propriile contradicţii, pe care reuşesc să şi le asume cu mult curaj, iar copiii se vor afla în faţa unor adulţi care nu mai pretind că deţin adevărul.
Întrebarea care se pune în continuare este una cel puţin la fel de importantă: Dar
adulţii îi înţeleg cu adevărat pe copii?
Limbajul lor este diferit, iar mulţi adulţi este foarte probabil că şi-au refulat copilăria, iar alţii poate că încă nu şi-au încheiat-o.

Ei bine, iată chiar subiectul cărţii Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, recent apărută la Editura Trei. În cuprinsul ei, putem afla o diversitatea mare de situaţii care pot apărea în raportul dintre copii şi părinţi, putem înţelege de ce copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său şi putem găsi, poate, şi unele răspunsuri la probleme mai concrete sau mai generale care ţin de dinamica psihică a copiilor. Dar, mai bine decât rezumată, ea poate fi citită.

3 comentarii

  1. Oricine are un copil sau lucreaza cu unul ar trebui sa citeasca cartile lui Dolto. Cred ca e cel mai mare nume in domeniu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am citit aproape toate cartile lui Dolto si sincer am ramas profund impresionat de acuratetea afirmatiilor expuse de dansa. Recomand cu mare caldura "Imaginea inconstienta a corpului", care este dupa mine una din cele mai superbe carti scrise post-freudiene cu implicatii freudiene

    RăspundețiȘtergere

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!