Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Relatia cu pacientul e mai importanta decat jargonul


Tess are doi băieţi, sub cinci ani, pe care e nevoită să-i educe fără nici alt sprijin. A fost crescută de o mamă divorţată, iar tatăl ei nu i-a acordat niciodată prea multă atenţie. Acum are 32 de ani, este zveltă şi se îmbracă în culori fade, neasortate. A fost trimisă la psihoterapeut de medicul ei de familie, care spune că e ”deprimată”. Ajunsă în cabinet, ea doreşte să fie sfătuită cum să fie un bun părinte şi cum să evite să se mai poarte îngrozitor cu cei mici. Ce va face un terapeut în faţa acestui caz?, se întreabă Maja O’Brien şi Gaie Houston, autoarele cărţii Terapia integrativă. Ghid practic (Editura Polirom). Indiferent de orientare, e clar că orice psiholog va încerca s-o ajute pe clientă să se simtă mai bine şi mai puţin deprimată. Însă, tehnicile specifice vor fi diferite.

  1. Un specialist în terapie psihodinamică va investiga relaţiile pe care Tess le-a avut cu proprii părinţi. Se va întreba dacă nu cumva situaţia actuală este o reluare inconştientă a rolurilor din copilărie. Va încerca eventual s-o ajute pe Tess să înţeleagă că problema vine din faptul că evită să-şi asume trecutul şi că reia, fără să vrea, rolul mamei unice cu care s-a confruntat când era mică.
  2. Pe de altă parte, un terapeut cognitiv-comportamental va dori să modifice tiparele de gândire negativă, credinţele tacite care subminează încrederea de sine a clientei, observă autoarele volumlui Terapia integrativă. Ghid practic. Terapeutul cognitivist va încerca să schimbe împreună cu clienta cogniţiile negative care provoacă depresia, gândurile de genul ”Dacă dau greş cu un copil sunt la fel de rea ca părinţii mei şi nu are nici un rost să continui”.
  3. În fine, pe lângă psihanaliză şi cognitivsm, o a treia orientare ar putea veni dinspre grupul de terapii umanist-existenţiale. Accentul va fi pus aici pe crearea unui cadru afectiv în care clienta să simtă că e acceptată aşa cum este şi să reuşească să perceapă mai bine tot ce face şi gândeşte în prezent, aici şi acum. Un gestaltist, de pildă, o va încuraja pe Tess să-şi observe gesturile, respiraţia, atitudinea faţă de prezent, dar şi aşteptările faţă de terapeut. Scopul ar fi ca Tess să se cunoască mai bine şi să ştie să-şi folosească benefic propriile energii.
Am descris succint trei atitudini psihoterapeutice. Unii preferă să lucreze cu limbajul corporal, alţii cu raţionamentele disfuncţionale, iar alţii, cu biografia afectivă inconştientă. Maja O’Brien şi Gaie Houston consideră, însă, că toate cele trei genuri de abordări ale psihicului uman sunt reducţioniste, pentru că se adresează doar unor paliere ale sufletului.
Accentul pus de diversele orientări terapeutice pe comportament, emoţie, cogniţie şi corp, ca obiective ale schimbării nu reprezintă decât o separare artificială a funcţiilor psihologice care operează de fapt, în cazul fiecărei fiinţe umane, sub forma unui întreg organic. Deşi aceste truisme sunt acceptate, pare cu atât mai misterios faptul că fiecare şcoală opune atâta rezistenţă faţă de acceptarea scopurilor terapeutice ale celorlalte, 
observă cu mirare semnatarele ghidului practic de terapie integrativă.

Ținând cont chiar de titlul orientării psihoterapeutice integrative, nu e greu de ghicit care e soluţia pentru a depăşi acest dogmatism al terapiilor care ajung să ţină mai mult la jargonul lor decât la nevoile pacientului. Interesant este punctul de plecare al argumentării în favoarea unui ”eclectism” al tehnicilor. Acesta este permis, şi chiar de dorit, dacă acceptăm că terapia este mai întâi de toate o alianţă terapeutică, o întâlnire în care cerinţele clientului primează, afirmă Maja O’Brien şi Gaie Houston.

De vreme ce Tess, clienta din cazul nostru, spune că vrea să fie sfătuită cum să fie un părinte bun şi cum să nu-şi mai iasă din pepeni, ce rost are ca terapeutul să-i spună că el nu dă sfaturi (că nu face o terapie directivă) sau că el e de părere că problemele ei sunt, de fapt, în altă parte, ascunse în inconştient? Respectul pentru obiectivele clientului este o regulă de aur în consolidarea alianţei, aflăm din ghidul Terapia integrativă. Abia apoi, după ce încrederea a fost consolidată, terapeutul poate începe să exploreze şi alte probleme.

Chiar dacă autoarele britanice Maja O’Brien şi Gaie Houston insistă asupra necesităţii ca ”eclectismul” să fie însoţit de o continuă reflecţie asupra raţiunilor pentru care este aleasă o tehnică sau alta, există câteva întrebări nelămurite. Cum este format un tânăr care vrea să devină terapeut integrativ: începe cu psihanaliza sau cu gestalt-terapia? Ce îi spui pacientului care vrea să ştie exact de ce orientare eşti? Şi, în fine, cum poate un terapeut să-şi pună, într-o şedinţă, masca psihanalistului rece în căutare de sensuri ascunse, iar în a doua întâlnire să devină un gestaltist poznaş, care-şi încurajează pacientul să execute tot soiul de exerciţii corporale şi jocuri de rol?

Victor Popescu

http://cafegradiva.blogspot.com/

Un comentariu

  1. f interesant domeniu! si f bune intrebarile din final!

    si eu tind sa cred, dar bazat mai mult pe intuitie, ca terapia integrativa ar fi cea mai buna cale... insa chiar as vrea sa aflu mai mult despre cum se poate forma un terapeut.. mi se pare un pic utopic..
    ca terapeut, de fapt direct ca persoana, oricum ai o anumita optiune teoretica si metodologica (presupun ca nu se poate altfel - cumva tot rezonezi mai bine cu o anumita orientare decit cu alta si deloc cu unele), ideea ar fi sa stii tot ce poti despre alte orientari si sa stii cind sa le scoti la iveala in relatia cu clientul?

    o sa citesc cartea, dar e posibil sa nu ma lamureasca pt ca lucrarile scrise de "adepti" au, de regula, obiceiul de a fi partinitoare

    as vrea sa stiu parerea voastra

    owl

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!