Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ascultand mesajele corpului


De multe ori in cabinet, inainte de a avea acces la povestea pe care pacientul meu o aduce cu sine, am acces la ceea ce corpul sau imi spune: felul in care intra, in care merge, in care se aseaza, in care isi cauta locul pe canapea, felul in care ma priveste, cum priveste in jur, primele sale cuvinte, ceea ce lasa sa se auda, un oftat, un chicotit, tacerea, toate acestea sunt primele mesaje pe care pacientul mi le trimite, inainte de a se exprima prin cuvinte despre motivul pentru care a venit. Retin aceste informatii fara sa le interpretez, fara sa le analizez, iar ulterior devin inteligibile prin plasarea lor in contextul povestii careia pacientul ii cauta sensul si rezolvarea in cabinetul meu.

In timp, am avut ocazia sa constat ca povestea din cuvinte este purtata in corp, depozitata si tinuta in corp. Nu doar in ceea ce se vede la suprafata corpului si numeam mai devreme ca postura, gest, mimica, ci si in ceea ce constituie starea interioara a corpului, afectiuni de care pacientul sufera si pe care nu le vede ca fiind in legatura cu problema pentru care a venit.
Abia pe masura ce are ocazia in cabinet sa vorbeasca despre sine, sa lege lucrurile unele de altele, sa le asocieze, pe masura ce isi permite exprimarea a ceea ce in viata de pana atunci a tinut in tainitele sufletului, pe masura ce isi descopera si isi da voie sa impartaseasca din camera secretelor, realizeaza ca a intemnitat in corp o cantitate mare de energie, de forta vitala, realizeaza ca dorinte neimplinite, refuzuri nerecunoscute, dureri neexprimate au luat forma unor afectiuni ale corpului, nu doar forma tristetii, a anxietatii, a lipsei chefului de viata, a nelinistii permanente, a iritabilitatii...


Tot ce se intampla in viata noastra afecteaza unitatea corp-suflet. Noi reactionam cu totul, reactionam ca totalitate. Emotiile negative au un impact puternic atat asupra psihicului, cat si asupra corpului. In totalitatea noastra anumite zone sunt “paralizate”. Pentru o perioada de timp, mai lunga sau mai scurta, dorintele dispar, cheful de viata (forta vitala) scade si se instaleaza o dispozitie depresiva. Fizic, actiunea este inhibata si corpul intra in stare de alerta. Pentru ca actiunea nu e dusa la bun sfarsit. E ca si cum am ramane in pozitia “pe locuri”, startul nu se mai da... Daca alerta dureaza mai mult timp, vitalitatea corporala slabeste si scade rezistenta imunitara. Este momentul in care incep sa se instaleze diferite boli, afectiuni, simptome.

De multe ori in spatele unor boli / afectiuni cronice gasim manie reprimata, in spatele maniei gasim frustrare, durere, frica, nevoie. Oare ce nevoie fundamentala a ramas nehranita, a fost neglijata astfel incat a saracit totalitatea fiintei de forta de a lupta, de capacitatea de a gasi o solutie optima? Oare ce nevoie fundamentala striga acum prin boala, care in sfarsit incepe sa arate ca se gaseste in legatura cu emotiile negative, ce ies la suprafata in spatiul protejat al relatiei terapeutice? Aici au loc descarcari emotionale care ii dau pacientului posibilitatea de a utiliza in serviciul vindecarii furia incapsulata in corp. Acolo unde nu s-au pus la timp cuvinte, s-au nascut peste timp simptome.

Dar in cursul primilor ani de viata invatam sa nu exprimam chiar tot ce simtim si cel mai adesea nu facem o selectie constienta a ceea ce va ajunge sau nu la suprafata. De cele mai multe ori preluam din mediul familial ce se spune si ce nu, ce se arata si ce nu. Nu le gandim, le preluam. Una din sapte persoane dezvolta imposibilitatea de a identifica emotiile pe care le simte si de a le exprima in cuvinte. Astfel raman cu trairea despre care nu pot spune decat “nu ma simt bine, ma simt rau, ma simt intr-un fel... nedefinit, ma simt de parca nu as fi eu...”.

De aceea grupurile terapeutice, de dezvoltare, de otimizare, de explorare sunt utile, pentru ca permit recuperarea legaturilor blocate in acei primi ani. Astfel prin schimburile sociale si emotionale pe care grupul le ocazioneaza, se reface legatura intre emotie si numele ei, intre emotie si expresia ei. Se construieste puntea intre corp si suflet prin repunerea in legatura a situatiei neplacute cu emotiile, a suferintei cu cuvantul. Senzatiile se traduc in sentimente si acestea deblocheaza memoria. Persoana are acces la evenimentul initial si la trairea fara nume. Experienta se poate acum organiza.

Ascultand mesajele corpului avem sansa sa identificam situatiile nefavorabile integritatii noastre si sa luam deciziile cele mai ecologice in raport cu noi insine si cu cei din jur. Astfel instinctul nostru de supravietuire atinge stadiul de intuitie si actioneaza cu o forta si cu o eficienta mai mare decat un sir intreg de rationamente. Ceea ce omul traieste prin sine insusi e mai puternic decat orice explicatie logica.

Nu este vorba de a exclude din demersul terapeutic gandirea, forta ei organizatoare. Este vorba de a realiza ca inainte ca gandul sa se formeze in legatura cu o situatie, deja emotia a fost produsa. Si inainte ca emotia sa existe, deja corpul a avut o reactie. Aceste reactii primare in raport cu o situatie sunt ceea ce putem numi memorie corporala. In cursul demersului de explorare si autocunoastere, corpul isi aminteste, memoria traumatica se trezeste si reactiile psihocorporale curg. Este retrairea preverbala. In urma ei se aseaza calmul si linistea, pentru ca descarcarea a avut loc. In urma descarcarii experienta poate fi identificata, numita, organizata, integrata.

Corpul este un instrument pretios de activitate psihologica.

Imi propun sa va prezint o serie de cazuri in care ascultarea mesajelor corpului a fost inceputul unor schimbari importante in viata unor persoane, schimbari care au adus cu sine o sanatate satisfacatoare corporala, sufleteasca si relationala. Chiar si in situatii cand corpul striga prin simptome cronice sau prin boli cronice. Boala nu e ceva ce striga doar despre ce a fost, ci solicita o reorientare in demersurile noastre zilnice existentiale. Boala are o cauza si un sens. Ascultarea mesajelor corpului ne aduce in apropierea cauzei bolilor si in apropierea sensului bolilor. Cauza priveste de ce? Ce a determinat? Sensul priveste catre ce? Ce urmeaza a se obtine?

Din experienta mea personala si profesionala, sensul bolii ar fi restaurarea sanatatii unitatii corp-suflet. Boala este o provocare de o forma care nu poate fi trecuta cu vederea. Cand te doare trebuie sa faci ceva, cand viata e data peste cap, trebuie sa faci ceva. Acel ceva optim care sa repuna lucrurile in echilibru trebuie cautat. Unde e criza, e si solutie. Boala vorbeste despre vindecare, este un limbaj simbolic.

Va invit sa parcurgem impreuna, sub forma de episoade, secvente dintr-o experienta de ascultare spontana, secvente de ascultare a colonului iritabil, a palpitatiilor cardiace, a fricii de inaltime, a durerilor de spate, a crizei migrenoase, a enurezisului nocturn - si puteti propune şi alte teme.

Sper sa va fie de ajutor si sa va stimuleze disponibilitatea si intentia de ascultare a unitatii corp-suflet pe care o detineti.


Un fragment de experienta spontana

B si-a propus sa mearga la masaj in fiecare zi in acest concediu. Stie ca este un vis care o face sa se simta mai bine, nu stie daca va reusi ca timp de o saptamana sa mearga zilnic la masaj. Are acest vis de mult, poate de 30 de ani... in ultimul timp durerile de spate au devenit cumplite, se amelioreaza prin presiuni pe coloana, dar apoi revin... asa ca si visul ei a devenit mai insistent.


In a doua zi de concediu merge la masaj. Are o stare de usoara tensiune, se va intampla ceva, va deranja ceva in sufletul ei, nu stie sa spuna de unde ideea... dar o simte foarte bine. Se aseaza pe masa, masajul incepe... e bine, e asa de bine, dar tensiunea e tot acolo. E contrariata, a venit la masaj sa se relaxeze si nu reuseste... Apoi, dintr-o data, o apasare brusca pe coloana... ah, da, acolo, ceva aproape ca i-a zburat din gura, ca un bulgare si durerea a disparut brusc. Daaa... asa de bine... Oare ce o fi fost acolo, e ca si cum coloana s-a miscat de la locul in care era intepenita de atata timp. Masajul s-a terminat, fara insa sa se simta in al noualea cer de relaxare. Ziua a continuat normal, dar B era mai usoara, corpul se simtea mai suplu, mai zvelt, mai usor, da, se misca mai usor, mai multa mobilitate. Nimic special, dar se simtea mai bine.

Seara insa tensiunea a revenit. Ca o stare de alerta, ca un “beep, beep, urmeaza sa se intample ceva!”

Pe masura ce avansa in noapte, B devenea mai agitata si mai confuza. Cuvintele se pierdeau, nu le mai putea articula, trairea devenea din ce in ce mai puternica si mai imposibil de numit. Traia intens ceva si din ce in ce mai putin putea numi ce i se intampla, cuvintele lipseau din mintea lui B. Ca si cum se pierdeau intr-un gol, ca si cum nu cunostea cuvintele. Ca si cum inca nu stia sa vorbeasca. A devenit agitata, intr-o stare de confuzie maxima intre somn si veghe, transpirand abundent, infricosata, se simtea singura, in pericol, ratacita, palpitatii, tremor general, o sa isi piarda mintile, o sa moara! Apoi un plans puternic, cu sughituri, indelung, sfasietor si vorbele au revenit incet-incet: de ce? de ce nu pot sa merg cu voi? de ce ma lasati aici? Aaa!... Aaa!!! Un plans de copil disperat! Si amintirea: cand avea patru ani, parintii s-au mutat intr-o casa noua, iar pe ea si pe sora ei in varsta de doi ani le-au lasat la bunica materna, cu care locuisera pana atunci cu totii. B cobora scarile de mana cu sora ei. Bunica nu le daduse voie, ce sa caute copiii afara? Dar B voia intr-un gest eroic sa ii opreasca. Nu se putea asa, sa plece. A ajuns la intrarea in bloc. A vazut masina cu mobila, pe mama in masina... ningea. Spera sa nu fie adevarat, sa fie o minune si sa nu fie adevarat ca mamica si taticul pleaca si pe ele le lasa la mamaie. Vroia sa o stranga in brate pe mamica, sa ii spuna ca vrea sa plece cu ea. De ce mamica sta in masina si nu vine sa vorbeasca cu ea, sa ii spuna ceva? Ar fi vrut sa strige, dar nu avea putere. Glasul era paralizat, nu isi gasea cuvintele. A venit taticul si le-a pupat, le-a spus ca ei se muta, ca ele vor sta la mamaie sa se joace si ca ei or sa treaca des sa le vada. Era tare fericit ca pleaca. B nu avea cuvinte sa raspunda, sa spuna ceva. Era muta. Nu intelegea de ce ea si sora ei nu pot merge cu parintii la casa noua. De ce mamica nu le ia in brate. Se temea sa planga, pentru ca mamaie nu ii dadea voie sa planga. Vroia sa fie luata de mana si sa plece cu ai ei. Sa nu se desparta, sa nu fie lasata. Era furioasa ca ai ei plecau... si ea ramanea cui? ce va urma? cand ii va vedea din nou? Nu intelegea cum s-a putut intampla! A vazut masina plecand si o strangea de mana pe sora ei care plangea. Stateau in fata blocului, ningea si ele se tineau de mana. B si-a promis sa aiba grija de sora ei mereu, caci nu stia ce va urma, pe ea nu trebuia sa o piarda. Isi oprea plansul in gat si era dreapta ca un bat, impietrita, nu gandea nimic, era un gol imens... o durea spatele, si in piept simtea o presiune enorma. Era toata o furie si o durere. Nu a vorbit niciodata despre asta. Dar a durut-o mereu spatele si i-a fost mereu frica sa nu se sufoce. Si acum aceasta apasare in sesiunea de masaj... a pus degetul pe rana. I-a azvarlit calusul din gura. Dupa masaj, a putut in acea noapte sa vorbeasca despre experienta abandonului ei...

A scris, a vorbit despre ce a trait si s-a linistit, dar zile mai tarziu B a avut o serie de insight-uri: jocul ei preferat in copilarie era de-a pisicuta, in care ea juca rolul femeii rele, care respinge pisicuta ratacita si apoi rolul femeii bune care o ia in grija. A fost modalitatea ei de a-si pansa rana prin joc. Era pe rand o mama rea si o mama buna in relatie cu copilul parasit. Durerea ei de spate a reaparut un an mai tarziu pe fondul unei anemii severe. Se punea problema sa fie luata de parinti la casa noua, dar proiectul a picat. Si apoi durerea aparea culminant in viata de cate ori avea de traversat situatii foarte incarcate emotional, in care miza era de a face fata fara sa se vada suferinta.

Nevoia care a ramas nehranita este legata de trauma de abandon si este developata in jocul cu pisicuta – jocul intre respingere si acceptare: nevoia de siguranta si stabilitate. Cand o situatie este de neinteles ne confrunta cu nesiguranta, cand nu stim ce va urma, apare si instabilitatea. Conditia de parasire, de a fi abandonat aduce cu sine confuzia, durerea, furia. In primii ani de viata B a invatat ca nu e indreptatita sa se planga, ca nu e nimeni cu care sa imparta durerea, ca a arata durerea e periculos, nu esti crezut, esti certat, e o durere in plus. Asa incat suferinta a fost incapsulata in corp. Peste timp, trairile ei emotionale au revenit, aparent fara un motiv, din senin, fara ca ea sa poata sa le lege de ceva anume si fara sa poata da un sens trairilor ei confuze, fara sa inteleaga unde dispareau cuvintele. Sarcina de a face fata singura a luat forma durerii de spate (a purta in spate o sarcina – sarcina de a avea grija de sora ei, sarcina de a nu se vedea trairea, ea a crescut cu apelativul admirativ din partea familiei “copilul care rade tot timpul”, dar ce era in spatele acestui ras...?).

Intoarsa din concediu, B a venit la cabinet. Mai intai in cadrul sesiunilor individuale si apoi in cadrul grupului terapeutic, in spatiul protejat al relatiei terapeutice si-a continuat travaliul inceput spontan cu o apasare energica a coloanei. Un travaliu in cursul caruia s-a putut elibera de multe emotii negative si a ridicat zavoarele unor usi care ii blocau accesul la resurse personale nebanuite. Durerea de coloana a diminuat treptat si procesul de vindecare a fost continuat cu cel de dezvoltare personala. B a invatat sa asculte propriul corp si sa respecte propriile limite si nevoi. A invatat sa exprime ce simte, sa ceara si sa primeasca. A invatat ca cine e ea conteaza.

Daniela Neagu

Foto 1: Body Language de Brandi Strickland

http://cafegradiva.blogspot.com/

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!