Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Iubirea de transfer - de la ”logica supei cu argumente de galuste” pana azi




Iubirea de transfer la Freud

Freud scria in 1915 lucrarea sa despre iubirea de transfer, lucrare despre care Ernest Jones ne spune ca ar el fi apreciat-o cel mai mult din seria scrierilor sale din acea perioada.  Si cum sa nu ne intrebam, precum Merton Gill, cum ar putea fi uitate observatii precum:
Neindoielnic, iubirea sexuala este unul din cele mai importante lucruri din viata si reunirea satisfactiei psihice cu cea trupeasca in placerile iubirii constituie chiar o culme a acesteia. Toti oamenii stiu aceasta, in afara de cativa fanatici absurzi, si isi conduc viata in consecinta; numai in stiinta ne codim sa o marturisim.
Astfel, Freud prezinta iubirea de transfer, conform practicii sale de la acea epoca, ca fiind indragostirea pacientei de medicul sau, dar numai in anumite circumstante. Indragostirea pacientei este determinata desituatia analitica si nu de persoana medicului. Asadar, medicul nu are si el o influenta in transferul pacientei, cumva se sustrage “responsabilitatii” in aparitia acestei trairi, si in acelasi timp nu are nici “meritul” unei cuceriri. In aceasta situatie de indragostire, pacienta poate opta fie pentru renuntarea la tratamentul psihanalitic, fie va trebui sa accepte aceasta situatie, in calitate de “destin inevitabil”. In situatia renuntarii la tratamentul psihanalitic, pacienta nu va avea ocazia “analizei acestei indragostiri”, si deci a vindecarii, iar in cazul in care, ulterior, ar alege sa faca o alta incercare analitica, ar constata ca va ajunge indragostita si de acest al doilea medic.

In conceptia lui Freud iubirea de transfer reia unul din mecanismele esentiale ale oricarei indragostiri, calcierea relatiei actuale pe relatii afective infantile, personalitatea analistului nejucand vreun rol in determinarea acestei situatii. Freud compara iubirea de transfer cu cea ivita in viata cotidiana. Astfel, starea de indragostire in cadrul analitic are rolul de rezistenta pentru a inhiba continuarea curei si a abate interesul de la travaliul analitic. O diferenta in acest sens intre cele doua iubiri ar fi una de ordin cantitativ, in sensul ca iubirea de transfer este potentata intr-un grad foarte inalt de catre rezistenta din motivele mentionate. Apoi, atat iubirea de transfer, cat si iubirea cotidiana au caracter de spontaneitate.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

In continuare, el ofera unele considerente de tehnica psihanalitica, cum ar fi: refuzul cererii amoroase a pacientei si practicarea psihanalizei in conditii de abstinenta; aplicarea postulatului de baza de a lasa sa subziste la pacient trebuinta si dorul, in calitate de forte care imping catre travaliu analitic si schimbare psihica; a folosi transferul ca motor al curei si, in niciun caz, a nu se solicita pacientului reprimarea pulsiunilor, renuntarea la sentimentele aparute. Freud pune sub semnul intrebarii autenticitatea iubirii de transfer. Pe de o parte aduce argumente contra, in exprimarea nedumeririi cu privire la modul de functionare al femeilor cu o pasionalitate elementara, care nu doresc sa ia ceva psihic drept ceva material, avand o
logica de supa cu argumente de galuste,
pe cand o adevarata indragostire ar fi trebuit sa o faca pe pacienta supusa si diponibila in indeplinirea dorintei celui iubit, respectiv de a rezolva problema cazului ei. Aceasta explicatie pare a avea un ton acuzator si, in acelasi timp, a nu integra in natura umana si dorinta fireasca de satisfactie trupeasca in exprimarea iubirii. Alt argument pe care il aduce impotriva autenticitatii iubirii de transfer este faptul ca nu are nicio trasatura noua, care sa izvorasca din situatia prezenta, ci provine din trairi si scheme infantile. Acest argument provine din modelul stiintific al spiritului epocii, conform caruia
psihanalistul trebuia sa fie un observator impartial, neutru, pe deplin obiectiv, care sa nu modifice in niciun fel fenomenul observat, asemeni fizicianului.
Din perspectiva moderna, contemporana a psihanalizei, la polul opus conceptiei lui Freud, Thomȁ si Kächele afirma ca in formarea si in incetarea transferului circumstantele declansatoare si inovative ale situatiei analitice trebuie luate in serios mai mult decat trecutul si repetitia lui partiala, caci numai in prezent exista sansa schimbarii si, prin aceasta, sansa pentru dezvoltarea viitoare a pacientului.

Argumentele aduse de Freud in favoarea autenticitatii iubirii de transfer au in vedere urmatoarele trasaturi ale iubirii de transfer: rolul de rezistenta al acesteia nu-i anuleaza exprimarea, trairea, “realul”; nu exista indragostire care sa nu repete prototipuri infantile; capacitatea de actiune a iubirii de transfer, similara indragostirii curente, care lasa impresia ca de la ea se poate obtine totul. In ceea ce priveste ultima afirmatie a lui Freud, mi se pare mai mult a reda omnipotenta unei iubiri, si nu neaparat o caracteristica esentiala a starii de iubire. Autenticitatea unei trairi, respectiv a iubirii, imi apare mai degraba ca fiind data de adecvarea la realitatea, actualitatea, caracteristicile obiectului iubirii si mai putin la caracteristicile unui obiect infantil sau ale unui eu ideal, vorbind desigur in termeni cantitativi. Din aceasta perspectiva, iubirea de transfer contine atat elemente provenind din scheme infantile, cat si raspunsuri la ceea ce reprezinta persoana analistului. Deci, pot afirma ca intruneste specificul unei iubiri autentice.

Aceasta este si concluzia lui Freud, dupa argumentele pro si contra, oferite, ca nu avem dreptul de a contesta caracterul de dragoste “adevarata”, indragostirii care apare in tratamentul analitic. Recomandarea tehnica din finalul lucrarii suna clar si fara drept de apel, din considerente tehnice si etice, medicul trebuie sa refuze consimtirea la iubirea pacientei, oricat de mult ar aprecia aceasta iubire, avand in vedere scopul curei, respectiv:
...de a restitui femeii a carei capacitate de a iubi fusese limitata de fixari infantile libera disponibilitate asupra acestei functii.
Freud evoca “cele trei mari batalii” ale psihanalistului. In interiorul lui, el se lupta impotriva fortelor lui care vor sa il coboare de la nivelul analitic. Deci, se lupta cu contransferul sau/si cu propriul transfer din relatia cu analizandul. In afara analizei se lupta impotriva adversarilor care contesta semnificatia fortelor pulsionale sexuale si ii intezic sa se foloseasca de ele in tehnica stiintifica. Putem constata efortul si preocuparea lui Freud in vederea acceptarii psihanalizei si a metodelor ei in randul comunitatii stiintifice a epocii. Din pacate, se pare ca aceasta “lupta/dezbatere” ramane un subiect actual si in zilele noastre... In analiza se lupta impotriva pacientilor sai, care la inceput se poarta ca niste adversari, dar apoi isi manifesta acea supraestimare a vietii sexuale care ii domina si care vor sa il prinda pe medic cu pasionalitatea lor elementara. Din aceasta afirmatie reiese ca transferul pacientului, mai exact transferul erotizat, ii da de furca analistului. Putem intelege tonul incarcat de repros al lui Freud, daca tinem seama de “lupta” in care se angajase pentru licentierea psihanalizei, precum si de natura clientelei lui din perioada victoriana.


Comentariile lui Merton Gill asupra lucrării lui Freud din perspectiva psihologiei unipersonale si a psihologiei bipersonale

Merton Gill ne infatiseaza lucrarea lui Freud despre iubirea de transfer, pornind de la perspectiva psihologiei unipersonale si a celei bipersonale. Gill remarca faptul ca una din caracteristicile lucrarii lui Freud este tensiunea dialectica intalnita in sustinerea argumentelor, de genul:
pe de o parte este asta, pe de alta parte...
Aceasta tensiune dialectica poate fi inteleasa, in masura in care orice analiza poate fi tratata atat din perspectiva psihologiei bipersonale, cat si a celei unipersonale. Psihologia unipersonala presupune privirea analizandului ca un sistem inchis de forte, iar psihologia bipersonala aduce in prim planul situatiei analitice relatia din cadrul cuplului analist-analizand, in care analistul detine si pozitia de participant. Din perspectiva psihologiei unipersonale, dinamicile nevrozelor analizandului sunt in prim plan, iar din cea a psihologiei bipersonale, in centru sta relatia transfer-contratransfer. Viziunea pe care o propune Gill este cea in care amandoua perspectivele apar ca fiind intrinseci si valabile in acelasi timp, fiind pe rand in prim plan.

Gill remarca faptul ca, in aceasta lucrare, uneori Freud aduce argumente din perspectiva psihologiei unipersonale, alteori din perspectiva psihologiei bipersonale. Astfel, pe de o parte, adopta pozitia “clasica” a psihologiei unipersonale, conform careia transferul este opera exclusiva a pacientului; daca acesta va cauta un alt analist se va intampla din nou acelasi lucru, analistul fiind o cantitate inlocuibila in situatia analitica; farmecul si caracteristicile personale ale analistului nu au nimic de-a face cu ceea ce se intampla, analistul nu este o imagine noua si unica derivand din situatia prezenta. Tot din acest punct de vedere, Freud argumenteaza ca acelorasi reguli se supune si indragostirea din viata cotidiana, astfel incat a fi indragostit
aminteste mai degraba de fenomenele psihice anormale decat de cele normale.
Pe de alta parte, Freud aduce argumente din perspectiva psihologiei bipersonale: ca nu avem niciun drept a contesta caracterul de dragoste al iubirii de transfer, ca nu rezistenta a creat iubirea, ca analistul a evocat aceasta iubire prin instituirea tratamentului analitic, ca iubirea de transfer este provocata de situatia analitica (invocarea cu incantatii a unui spirit subteran). Totusi, ceea ce surprinde in aceste observatii este faptul ca Freud reuseste intrucatva sa prezinte aparitia iubirii de transfer intr-un mod aproape impersonal, pentru ca accentul nu este pus asupra analistului ca persoana care a generat situatia, ci asupra situatiei. O alta afirmatie a lui Freud din perspectiva psihologiei bipersonale este observatia referitoare la faptul ca transferul erotic in situatia analitica este diferit de iubirea in viata cotidiana, chiar daca numai cantitativ, intrucat este ridicat pe culmi de rezistenta si ii lipseste foarte mult consideratia fata de realitate. Apoi, adauga parca facand o concesie, din perspectiva psihologiei unipersonale:
tocmai aceste trasaturi care se abat de la norma formeaza ceea ce este esential intr-o indragostire.
Aceasta pendulare intre perspectivele psihologiei unipersonale si bipersonale apare si in alte lucrari ale sale, un exemplu in sensul viziunii psihologiei bipersonale fiind intalnit in “Psihologia colectiva si analiza eului”, in care afirma:
De aceea trebuie sa fim pregatiti pentru declaratia ca sugestia reprezinta un fenomen ireductibil primitiv, un fapt fundamental in viata omului.
Astfel, Freud a oscilat intre perspective ale psihologiei individuale si perspective ale psihologiei bipersonale. Merton Gill considera ca Freud nu si-a dat seama de aceasta pendulare a sa, el sustinand, ca in multe alte analize contemporane, doar perspectiva psihologiei unipersonale ca fiind “cu adevarat” analitica. Gill ne propune, incluzandu-l si pe Hoffman in aceasta afirmatie, amandoua perspectivele ca fiind intrinseci si valabile in acelasi timp, fiind pe rand in prim plan in functie de implicarea/participarea analistului. El afirma ca probabil cel mai mare obstacol in recunoasterea de catre analist a participarii lui la situatia analitica este presupunerea ca analistul poate decide daca sa participe sau nu. Ceea ce as adauga eu este ca si tacerea, “neparticiparea” este tot o participare, adica un raspuns al analistului; iar aceasta va fi perceputa de analizand in toate momentele de frustrare, gratificare.

Psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Aceasta situatie are o implicatie directa asupra tehnicii psihanalitice, in sensul ca analistul care crede ca-si poate reprima participarea va avea un mare handicap in recunoasterea modului in care participarea lui este experimentata de analizand. Vorbind despre lucrarea lui Freud, Merton Gill ne face cunoscut si conceptul de “transfer negativ nesuparator” in paralel cu “transferul pozitiv nesuparator”, propus de dr. Nella Guidi’s. Astfel, el se intreaba daca nu este rezonabil ca la inceptul analizei, analizandul sa fie intr-un anume fel si sceptic, prevazator, precaut? Si, oare, n-ar trebui ca analistii sa-si doreasca ca analizandul sa-si pastreze aceasta atitudine pe tot parcursul analizei, astfel incat cand el accepta o interpretare sa fie din propria convingere si nu din supunere? Aceasta intrebare are in vedere afirmatia lui Freud care atribuie un transfer pozitiv experientelor timpurii care leaga analistul de imago-ul unor persoane pe care pacientul le-a perceput ca avand grija de el cu afectiune.

Prin acest concept propus, Nella Guidi’s si Merton Gill sustin, pe buna dreptate, ideea pastrarii spiritului critic al analizandului pe tot parcursul curei, chiar si in cazul unui transfer pozitiv puternic, respectiv al iubirii de transfer, pentru ca interpretarea sa fie acceptata intrucat este in conformitate cu adevarul lui intern, si nu doar de dragul analistului. Pastrarea acestei atitudini de catre analizand apare chiar ca o necesitate, pentru ca numai o interpretare valida, conforma propriei realitati interne, pe fundalul unui transfer pozitiv si, iata, in conditiile pastrarii spiritului critic, poate avea un efect mutativ. Gill aminteste si faptul ca, de multe ori, un transfer aparent pozitiv poate servi ca rezistenta impotriva unui transfer negativ, intocmai cum si un transfer aparent negativ poate servi ca rezistenta impotriva unui transfer pozitiv.

Iubirea de transfer - perspective actuale (W. Mertens, O. Kernberg, H. Thomä si H. Kächele)

H. Thomä si H. Kächele lanseaza intrebarea cu privire la existenta si acum, in zilele noastre, a unei grupe de pacienti care se indragostesc de analistul lor (dezvolta transferuri erotizate), astfel incat terapia sa stagneze. Ei considera ca s-au schimbat prea multe de la descoperirea iubirii de transfer pentru a o mai atribui acelei clase de femei care nu suporta decat “logica de tipul supei, cu argumente de tipul galustelor”. Thomä si H. Kächele afirma ca revolutia sexuala a femeii ar fi permis acestora sa-si schimbe comportamentul sexual. Dar, in acest context, sunt de acord cu Jacques André care sustine ca, asa cum o doveste clinica psihanalitica, sexualitatea feminina nu este astazi mai putin conflictuala decat in trecut, chiar daca cuvintele si uneori simptomele s-au schimbat. Astfel, el arata ca daca morala secolului XIX-lea era:
munceste, economiseste, renunta la trup,
imperativul zilelor noastre este:
fii fericita, rasfata-te, pe scurt: juiseaza!
Ori acest imperativ “eliberator” se dovedeste a fi la fel de costisitor din punct de vedere psihic la fel ca si vechiul obicei de a descoperi erectia masculina, pentru prima oara, in “noaptea nuntii”. Pe de alta parte, Thomä si H. Kächele vorbesc despre incidenta abuzurilor/incesturilor intalnite, poate destul de frecvent, cu efecte traumatice asupra pacientilor, ceea ce duce la formarea unei logici de tipul: daca atunci acel lucru a fost posibil, atunci orice este posibil. Autorii mentionati conchid ca, in aceste conditii, si in zilele noastre analistii se confrunta cu paciente isterice care nu doar ca se indragostesc de analistii lor, dar cauta in terapie si un substitut pentru insatisfactiile din viata cotidiana. Thomä si H. Kächele, ca si Freud, afirma caracterul autentic al iubirii de transfer, dar, spre deosebire de acesta o prezinta ca avand si un caracter diadic, fiind dictata de predispozitia particulara a pacientului in conditiile in care varsta si caracteristicile analistului se potrivesc dupa cum spun ei, ca o cheie in broasca, ducand mai degraba la confuzia sentimentelor decat la integrarea lor in viata.

Ei recomanda, precum Freud, ca analistul sa ramana in fundal, pentru a-si indeplini mai bine functia lui si pentru a prelua rolurile infantile de care are nevoie pacientul pentru completarea schemei sale inconstiente. Vorbind despre iubirea de transfer, O. Kernberg o compara ca si Freud cu iubirea cotidiana. Astfel, el afirma ca diferenta intre cele doua iubiri ar consta in absenta reciprocitatii,
in acelasi fel in care explorarea constienta a conflictelor oedipiene o diferentiaza de situatia oedipiana originara.
Totusi, ma intreb, oare cum putem defini iubirea de transfer prin absenta reciprocitatii, in conditiile in care impartasim conceptia conform careia analistul este si el participant la situatia analitica, fiind un factor determinant al transferului, poate chiar “coautor” al transferului impreuna cu analizandul? Imi apare aceasta afirmatie legata de absenta reciprocitatii valabila intr-un registru al termenilor cantitativi sau/si in dorinta de a obtine satisfactie materiala, pe langa cea psihica, din aceasta relatie. Nu putem risca sa situam analistul in afara “sensibilului uman”, sa-i lasam macar dreptul castigat de-a lungul anilor de a fi, in acelasi timp regizor, observator si participant, liber in a simti, a fantasma, avand masura lui a intelege si a sti.

Kernberg aduce si registrul comun tuturor relatiilor de iubire, ca si Freud si Bergmann, respectiv permanenta cautare a obiectului oedipian. Isi expliciteaza afirmatia sustinand ca aceasta inseamna nu ca toate iubirile viitoare deriva din situatia oedipana, ci ca structura oedipiana influenteaza cadrul experientelor individului si ale cuplului. Iubirea de transfer in conceptia lui Kernberg aduce cu sine experienta iubirii romantice impregnate de dorinte sexuale, spune el, intr-o masura concisa si tranzitorie, sentimente care in mod normal sunt atenuate prin deplasari la obiecte disponibile din viata pacientului. Considera ca un caracter pronuntat, rigid si persistent al iubirii de transfer ar fi explicat de natura masochista.

Emit ipoteza ca un astfel de caracter al iubirii de transfer ar putea fi explicat si prin experienta relationala din situatia analitica, mai ales in cazul in care analizandul nu a experimentat aceasta traire intr-un mod satisfacator in relatiile infantile si, poate, nici in viata sa adulta de pana atunci. As aseza aceasta premisa in contextul celor afirmate de W. Mertens, conform caruia dizolvarea iubirii de transfer apare ca o pretentie nerealista, cu atat mai mult cu cat relatia analitica poate constitui pentru analizand si o experienta de gratificare care repara deficite afectiv-comunicationale din viata acestuia.

Kernberg afirma ca natura iubirii de transfer variaza in functie de transferul participantilor. Pacientele nevrotice tratate de analisti barbati au tendinta de a dezvolta transferuri oedipiene pozitive tipice, precum cazurile descrise de Freud in lucrarea sa despre iubirea de transfer. Pacientele cu personalitate narcisica in analiza cu analisti barbati tind sa nu dezvolte o iubire de transfer sau sa o dezvolte mai tarziu, estompat, pacienta resimtind dorintele sexuale pentru analist ca fiind umilitoare pentru ea. Pacientii nevrotici de sex masculin tratati de femei analiste au tendinta de a deplasa iubirea catre alte obiecte disponibile. Pacientii narcisici de sex masculin tratati de femei analiste manifesta aparent o iubire de transfer aparent intensa, dar care reprezinta de fapt o seductie agresiva, sexualizata ce reflecta rezistenta de transfer impotriva sentimentului de dependenta fata de o analista idealizata.

Wolfgang Mertens descrie transferul erotizat (iubirea de transfer) ca o preocupare erotica intensa pentru analist, cu trebuinte puternice de a fi iubit si a avea impliniri sexuale. Fantasmele sexuale se pot intinde pe tot parcursul desfasurarii analizei, iar pacientului nu ii apar acestea ca fiind nerationale sau nejustificate. Pearson, ca si Freud, vorbeste despre faptul ca
in aceasta atmosfera de identificare proiectiva, terapeutii mai nesiguri si insuficient analizati pot sa cada in pericolul de a consimti trecerea la act.
Pentru acesti pacienti sentimentele de culpabilitate, daca exista, sunt refulate si izolate. In mod constient, ei nu se tem de regresie, cat mai mult de a fi dezamagiti si respinsi. Mertens, citandu-i pe Greenson si Rappaport, afirma ca la pacientii cu un transfer erotizat sunt afectate functii ale Eului, cum sunt verificarea realitatii si autocritica, iar comportamentul seducator si cererea sexuala apar pentru a nu fi nevoiti sa perceapa deficite orale, narcisice precoce.

Dizolvarea iubirii de transfer - deziderat sau pretentie nerealista?

W. Mertens afirma ca din punctul de vedere al psihanalizei moderne cerinta conceptiei clasice despre dizolvarea iubirii de transfer nu se poate confirma nici empiric. El aduce ca argumente in acest sens faptul ca in analizele contemporane nu sunt analizate numai fantasme inconstiente oedipiene, ci in multe cazuri are loc un fel de postsocializare, adica analizandul face experientele relationale de care are nevoie pentru dezvoltarea propriei identitati, experiente pe care nu le-a putut trai cu parintii sai. Aceasta echilibrare a experientelor socializante deficitare joaca un anumit rol in destule analize, din acest motiv nu putem vorbi despre o dizolvare completa a transferului. Thomä si H. Kächele impartasesc opinia lui Mertens, explicand ca exista pacienti care nu pot realiza decat in mod limitat tranzitia de la actiunea de proba la viata de zi cu zi, din motive exterioare si interioare. Cu cat un pacient este mai putin capabil sa ajunga cu un partener la o reciprocitate profunda, cu atat mai fascinanta ramane atitudinea empatica, intelegatoare, a analistului, care stimuleaza noi descoperiri ale analizandului, mai ales ca idealizarea nu e supusa dezamagirilor din viata cotidiana.

Bergmann (citat de Mertens) vede mai multe destine posibile ale iubirii de transfer dupa terminarea analizei. Pierderea analistului il lasa pe analizand intr-o stare dureroasa, el fiind incapabil sa transforme iubirea de transfer intr-o alta iubire in viata de zi cu zi. Analizandul isi gaseste un nou partener, care este modelat dupa analist, incercand repetarea relatiei transferentiale. Este gasit un nou partener care are caracteristici ale figurii parintelui- in principal traumatizant, si unele trasaturi ale analistului. Figura analistului este internalizata, astfel ca analizandul incearca sa semene cat mai mult cu analistul.  In sfarsit, se ajunge la eliberarea unor noi capacitati integrative ale analizandului, astfel ca el fie isi transforma relatiile existente, fie de a gasi un nou partener de iubire care prezinta trasaturile iubite ale parintelui, dar si pe cele ale analistului.

”Ca și cum” ...as conchide:

Asa cum remarcau H. Thomä si H. Kächele, 
Psihanaliza in intregul sau traieste din integrare, in timp ce diferitele scoli particulare incearca sa-si impuna unilateralitatile.

Bibliografie
  • Freud S., Tehnica psihanalizei (p. 155-161), Editura Trei, Bucuresti, 2004
  • Jacques A., Psihanaliza si sexualitatea feminina, Editura Trei, Bucuresti, 1997
  • Kernberg O., Relatii de iubire, Normalitate si Patologie (p. 192-194), Editura Trei, Bucuresti, 2009
  • Gill M., One persone and Two-persone perspectives: Freud’s „Observations on Transference-Love (p.114-121), New Haven&amp, Yale University Press, London, 1993
  • Mertens W., Introducere în terapia psihanalitică, vol. III, (p. 186-188, 262-265), Editura Trei, Bucuresti, 2004
  • Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliza contemporana (I, II), (p. 117-119; 85-87), Editura Trei, Bucuresti, 2009
  • Zamfirescu V. D., Introducere în psihanaliză freudiană şi postfreudiană (p. 175-176), Editura Trei, Bucuresti, 2006

Corina Marin,
masterand Psihanaliză,
psihoterapeut
Lucrarea a fost prezentata in data de 5 iunie 2010, in cadrul Conferintei Internationale ”Psihologie si societate”, desfasurate la Universitatea Titu Maiorescu, sectiunea de comunicari stiintifice din domeniul psihanalizei.

2 comentarii

  1. Feud se referă doar la factorii de natură sexuală în analizele sale, realitatea este însă alta, sînt finitinfiniţi factori. Finiţi pentru că orice entitate este finită şi infiniţi pentru că orice entitate este o simultaneitate individgrup unde grupul este infinit ca transformarespaţiutimp.Dovada este simplă dacă privim metodele de tratamentde la jocuri simple în nisip la transferul de iubire sau empatia la orice nivel a induvizilor. Şi nu numai a pacientului cu psihanalistul ci şi a pacientului cu celelalte entităţi. (calculator, carte, pomi, flori, univers,etc., fiecare cu transferul lui de iubire sau empatie cu bolnavul). Acestea nu mai sînt neapărat de natură sexuală. Tratamentul unui bolnav nu trebuie limitat doar la ceea ce credem noi ci trebuie sistematizat mai profund. Am să dau un exemplu credeti că la nivel gustativ sau auditiv sau olfactiv sau tactil sau vizual nu sînt elemnte de empatie între bolnav şi medic sau între bolnav şi alte entităţi înconjurătoare?. Sînt cu siguranţă şi asta lărgeşte baza de tratament şi de cercetare pe acest domeniu al psihanalizei. Fiecare din cele cinci simţuri este o poartă de acces la psihicul uman la fel ca şi memoria/gîndirea/sentimentele/intuiţia sau instinctele, dar să nu uităm nici un moment simultaneitatea lor cît şi alte simultaneităţi. Iubirea de transfer se realizează simultan prin toate aceste elemente, ca şi altele, fiecare mai mult sau mai puţin în variante finitinfinite de la caz la caz.

    Este mult de discutat pe tema psihanalizei în neconvenţional dar spaţiul este prea mic.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca am avut ocazia sa citesc aceasta lucrare; e o sinteza foarte serios documentata si cuprinzatoare pentru tendintele care au abordat conceptul de "transfer erotic"! Am remarcat si punctele in care autoarea opineaza sau doar lanseaza intrebari in lumina celei mai recente gandiri teoretice si anume relatia psihanalitica vazuta ca intersubiectivitate. Transferul erotic nu este decat una dintre extremele in care poate s-o ia relatia analitica; transferul psihotic, psihopat sau pervers pun de asemenea probleme, nu mai usoare... Sigur ca orice traire extrema e dificil de gestionat si e un drum infundat daca vedem de exemplu cuplul analitic ca fiind un vehicul cu doi piloti care ruleaza pe fel de fel de portiuni de teren si nu intotdeauna au cel mai bun echipament care sa-i scoata din impas. Un transfer extrem (includ automat si contratransferul pentru ca e clar ca nu putem vorbi altfel dupa o suta de ani de psihanaliza) aduce cuplul analitic la marginea cadrului unde, impreuna, cei doi au de raspuns la intrebarea noua ce s-a ivit "Mergem tot pe ruta asta sau viram catre altceva...?" Psihanalistul are posibilitatea de a diagnostica pe pacient, pe sine si pe "cel de-al treilea intersubiectiv" care e relatia si asta ii da privilegiul de a vedea in cererea de iubire din partea pacientului, concomitent, cererea incredibila de a fi refuzat... Exact cum un copil mic ii cere parintelui de toate si pe toate registrele dar una dintre cele mai importante cereri este tocmai aceea de a fi refuzat atunci cand frustrarea contribuie la modelarea unei forme a Eului sau... Dar vedem frecvent parinti care se supara pe copil pentru ca cere ceva ce parintelui ii e dificil sa NU ii dea... :)

    RăspundețiȘtergere

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!