Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Donald W. Winnicott - Cateva concepte

marți, 26 octombrie 2010


Obiectul tranziţional, fenomenele tranziţionale, aria de iluzie, găsit-creatul, mama îndeajuns de bună, capacitatea de holding, prezentare a obiectului, adevăratul şi falsul Self, capacitatea de solicitudine şi capacitatea de a fi singur, spaima de prăbuşire, fiinţarea, mediul, squiggle, utilizare a obiectului... acestea sunt câteva dintre cuvintele, conceptele, reprezentările care ne vin în minte când auzim numele lui D. W. Winnicott, psihanalistul transmiţător al unui ideal al non-rupturii, după cum scriu Élisabeth Roudinesco şi Michel Plon în Dicţionarul de psihanaliză. În spatele simplităţii aparente a conceptelor mai sus numite stă o operă de o originalitate rară, de o complexitate nebănuită, o profunzime deschizătoare de sensuri, impregnată de smerenia eliberatoare a psihanalistului.

Winnicot s-a preocupat de cele mai arhaice stadii de dezvoltare a individului şi poate ca asta face ca scrierile sale să fie atât de complexe, ininteligibile pe alocuri; cum, la începutul vieţii neintegrarea, neajutorarea, stările de prăbuşire, lipsa de limite Eu – Non-Eu, apoi integrarea firavă urmată de dezintegrări, reintegrări, fuziunea cu mediul, angoasa sunt trăite extrem de intens, întreaga noastră viaţa stă sub pecetea apărărilor de astfel de stări, neputându-ni-le reprezenta prea uşor.

Psihanalistul a pus un accent deosebit pe mediul din jurul bebeluşului, care are o importanţă capitală în dezvoltarea noii fiinţe; la început nu există un bebeluş singur, ci un bebeluş în braţele mamei sale, un cuplu de îngrijire, un aranjament mediu-individ, şi doar prin ceea ce este mama, prin capacitatea ei de adaptare, iniţial totală, apoi relativă, la nevoile bebeluşului său, acesta creşte, începe să facă mici diferenţieri între Eu şi Non-Eu, să se integreze puţin câte puţin pe tot parcursul vieţii. Tot aici, în arhaismul individului, are loc dezvoltarea psyche-ului din soma şi a minţii, un caz special de funcţionare a continuumului psyche-soma, o inflorescenţă la limita funcţionării psihosomatice (D. W. Winnicott, Natura umană, Editura Trei, p. 40); la începutul vieţii există doar soma, psihicul apărând doar o dată cu elaborarea funcţionării somatice (fantasme) ce duce la crearea amintirilor, amintiri care asigură continuitate individului; pentru ca această elaborare să aibă loc, îngrijirile materne, stabilitatea bunătăţii mediului din jur, capacitatea de reverie a mamei (a gândi negânditul copilului), după cum spune Bion, sunt decisive pentru destinul micii fiinţe.


Winnicot vorbeşte despre importanţa crucială pe care o are preocuparea maternă primară a unei mame îndeajuns de bune (good enough mother), dar nebune după copilul ei în faza cea mai timpurie a vieţii unui bebeluş, sau, cum spune R. Roussilon, aflată într-o stare pasională; începând de la sfârşitul sarcinii şi continuând în primele săptămâni după naştere, mama intră într-o stare de nebunie sănătoasă, de hiper sensibilitate cvasi-patologică ce ar putea fi comparată cu o stare de disociere, de retragere, de fugă din realitate, cu un episod schizoid, care îi permite să se adecveze total, sensibil, delicat; este faza în care mama trăieşte aproape unită cu bebeluşul de care abia s-a despărţit corporal, poate simţi şi veni în întâmpinarea nevoilor lui, asigurându-i astfel continuitatea fiinţării (baza pentru stabilirea eului, dată de a fi al mamei). Un eşec al mamei în această primă secvenţă de viaţă extrauterină lasă noul-născut descoperit în faţa ingerinţelor mediului ce ameninţă acut cu anihilarea, căci neexistând limite între el şi exterior, orice stimul mai puternic, fie intern, fie extern, îl atacă din şi în interior, ameninţându-i existenţa, nimicindu-l, fără ca mama să fie un filtru de excitaţie pentru bebeluşul ei, atenuându-i angoasele de anihilare.

Pe măsură ce bebeluşul începe să se organizeze, să se acomodeze cu noul mediu, adecvarea mamei nu mai e totală, ceea ce permite copilului să nu rămână claustrat în fuziune, ci să pună încet, încet, spaţii între el şi celălalt; dezvoltarea se petrece armonios atunci când mama are capacitatea de holding, adică îl conţine, îl susţine în descoperirea lumii, îl poartă pe şi în braţe, la început fizic şi psihic, apoi doar psihic, pentru ca mai târziu, viitorul adult să se poată purta singur în braţe, îi permite spaţiul şi timpul necesar creşterii prin oferirea iluziilor pozitive, a experienţei de omnipotenţă, ce asigură elanul pulsiunii de viaţă. Doar aşa bebeluşul va trece prin etapele inerente unei dezvoltări sănătoase: dependenţă absolută, dependenţă relativă şi independenţă relativă, care durează toată viaţa.

Funcţia de holding, sau de conţinere, cum a numit-o Bion, este vitală şi în terapia psihanalitică; grosso modo spus, analistul, prin conţinere supravieţuieşte la ceea ce pacientul nu poate tolera în el însuşi, la ceea ce el a proiectat, fără să se răzbune şi transformă conţinutul proiecţiei într-o interpretare, generând astfel dezvoltarea bebeluşului din pacient. Alain de Mijolla, în Dicţionarul internaţional de psihanliză, scrie că un holding reuşit înseamnă îngrijirea oferită de mamă copilului într-o mutualitate a identificărilor încrucişate, ce duce la integrarea self-ului.

Mama îndeajuns de bună este o mamă obişnuită, naturală, devotată copilului, care se poate pune, prin empatie, în stare de preocupare primară, căci şi ea a fost odată bebeluş, dar care are capacitatea de a-l deziluziona treptat pentru a-i permite înscrierea în mediu, apariţia şi dezvoltarea dorinţei, a capacităţii de a obiectiviza, individualizarea, unificarea, simţirea sinelui propriu; ea permite copilului să participe la îngrijirea proprie, îl însoţeşte, modulează atât reacţiile bebeluşului la ingerinţele mediului, cât şi pe acestea din urmă, stă între mediul exterior şi bebeluş, dar îi şi cuprinde pe amândoi introducându-l pe primul copilaşului, prezentându-i-l. R. Rousillon scrie că această mamă oferă constanţă afectivă copilaşului, este suficient de previzibilă, coerentă, armonioasă, sesizabilă, transformabilă şi, poate cel mai important lucru, este o fiinţă la care se poate ajunge (R. Rousillon, Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, p. 73). Doar o mamă îndeajuns de bună va putea să-i ofere copilului protecţia necesară, aşa încât să-i insufle ceea ce va deveni mai târziu, capacitatea de conţinere proprie, să-l ajute în construirea aşa-numitului Eu-piele (Didier Anzieu).

Winnicot vorbeşte despre cele trei funcţii ale obiectului matern, ale mediului facilitator: holding, handling (îngrijirile, manipulările copilului) şi prezentare a obiectului în ritmul dezvoltării bebeluşului, pentru a nu genera o traumă în faţă căreia el să reacţioneze printr-o apărare intensă; eşecul îndeplinirii acestora face ca tendinţele înnăscute spre integrare, personalizare (coluziune psihosomatică) şi adaptare la realitate (elaborarea elementelor de timp şi spaţiu, iniţierea relaţiilor de obiect) să nu se poată realiza, copilul dezvoltând apărări excesive, cristalizate într-un Self fals, cel adevărat fiind ţinut închis, baricadat pentru a nu ieşi la suprafaţă, acolo unde lucrurile par a sta bine; o astfel de persoană pare adaptată societăţii, poate chiar prea adaptată, dar chinul menţinerii pe suprafaţa ce ascunde Self-ul adevărat îi generează un sentiment de futilitate a vieţii. Mai mult, carenţele de holding din copilăria timpurie pot distorsiona grav traseul afectiv al individului până la dezvoltarea unei personalităţi schizoide, schizofrenie, autism, ca apărări împotriva agoniilor primitive, a prăbuşirilor trăite / netrăite.

Experienţa de omnipotenţă, despre care a scris Winnicott, este diferită de fantasma sau sentimentul de omnipotenţă, când subiectul se crede omnipotent în dorinţa de a se apăra de o nimicnicie crudă; scriind despre un caz clinic în care pacienta fantasma omnipotenţa, într-o notă de subsol din "Visare, fantasmare şi trăire" (p. 53), analistul scrie: 

Experienţa omnipotenţei ţine în mod fundamental de dependenţă, în vreme ce această omnipotenţă ţine de lipsa de speranţă cu privire la dependenţă. 
În experienţa primară, mama se adaptează aproape perfect nevoilor bebeluşului, şi cum limitele între el şi lumea exterioră nu sunt stabilite (nu există Eu şi Non-Eu), nemărginirea, nediferenţierea, nelimitarea, dar şi satisfacerea, îi permit acestuia să fie stăpân peste sânul care hrăneşte, mama care îngrijeşte în locul şi timpul unde şi când copilul are nevoie, generându-i o experienţă de omnipotenţă: el a creat ceea ce îl hrăneşte exact atunci când a avut nevoie; astfel ia naştere obiectul subiectiv (nu este perceput obiectiv, deşi el există), o fantasmă în care ceea ce vine din copil şi ceea ce vine din realitate nu e distins, un obiect creat în interacţiune (mama trebuie să fie acolo să-i ofere bebeluşului sânul, pentru a-i permite trăirea cu adevărat a omnipotenţei, înlesnirea viitoarei capacităţi de halucinare atunci când ea nu va apărea exact când el vrea cu toată forţa şi pentru a-i insufla încrederea primară), ce stă la originea fiinţării, a creativităţii umane, ce oferă sentimentul că în lume există ceva bun şi că el poate crea ceva bun, chiar dacă la momentul respectiv bebeluşul doar fiinţează (găsirea sânului matern echivalează cu găsire selfului / sinelui propriu), neexistând diferenţiere între el şi mamă, sân, mediu. Între sânul mamei şi copilul ei e o zonă de iluzie, o arie intermediară, unde se întrepătrunde creaţia bebeluşului cu contribuţiile mamei, sau mai bine spus unde bebeluşul se hrăneşte din sânul parte din el (bebeluşul este, fiinţează) şi mama hrăneşte (elementul masculin din mamă face) copilul parte din ea însăşi.

Obiectul subiectiv, la întâlnirea cu obiectul obiectiv, devine obiect tranziţional; această nouă relaţionare subiectiv-obiectiv are loc numai dacă mediul bun pe care se poate conta îi permite bebeluşului să fie nebun într-un mod particular care le este îngăduit bebeluşilor (D. W. Winnicott, "Creativitatea şi originile ei", p. 107).

Când vorbeşte despre obiectele subiective şi apoi despre cele tranziţionale, Winnicott mai foloseşte o sintagmă paradox, găsit-creatul, adică bebeluşul, după trăirea unei prime experienţe de satisfacere care lasă urme mnezice, în momentele de tensiune, îşi creează obiectul satisfăcător (mama), care se găseşte în exterior aşteptând să fie creat şi care oferă un răspuns îndeajuns de bun copilului; e un moment de întâlnire între creaţia internă a copilului şi ce găseşte el în exterior, generându-i astfel o iluzie de autosatisfacere, ce ţine de etapa narcisismului primar, când copilul doar este, fără a şti despre mediu. Mai mult, găsit-creatul implică şi o distanţă între cele două, adică între ceea ce copilul creează şi ceea ce găseşte, distanţă temporală şi spaţială aş spune eu, distanţă care creşte treptat în funcţie de capacităţile copilului şi de adaptarea mamei îndeajuns de bune. În stadii ulterioare, obiectul va fi investit, creându-se astfel o relaţie de obiect, urmată, în cel mai fericit caz, de utilizarea obiectului asupra căreia mă voi opri mai târziu.

Obiectul tranziţional este un obiect material din lumea exterioară care are o valoare electivă pentru copil, precede stabilirea funcţiei realităţii din punct de vedere al dezvoltării copilului, e prima posesiune a ne-minelui, după cum spune Winnicot, nu e nici parte a corpului bebeluşului (mai înainte îşi sugea pumnişorul), nu vine nici dinăuntrul său, nu e halucinaţie, dar nici obiect al realităţii externe pentru el, deşi vine din afară din punctul de vedere al unui observator; e situat între degetul mare şi jucăria de pluş, adică între mine şi ne-mine, dar nu e nici mine, nici ne-mine, e un obiect creat de el, dar noi ştim că obiectul e extern, ocupă spaţiul dintre subiectiv şi obiectiv, permite instalarea capacităţii de a accepta diferenţa şi similitudinea; poate fi un colţ de păturică pe care copilul îl smotoceşte înainte de adormi, poate fi o jucărie de pluş care îl linişteşte, e un obiect alintat cu afecţiune, dar şi iubit în mod excitant şi mutilat, căci bebeluşul reclamă control total asupra lui, deşi nu-l poate avea, aşa cum îl are asupra obiectelor interne; e indispensabil pentru copil şi de aceea nu trebuie să i se ia, să fie modificat în vreun fel sau să fie spălat de către părinţi oricât de murdar ar fi, căci asta ar însemna o discontinuitate pentru copil, o ruptură; iniţiativele legate de acest obiect atât de iubit arhaic trebuie să aparţină bebeluşului; chiar dacă e doar un obiect fără viaţă, pentru bebeluş are multă viaţă şi o intruziune a adultului în relaţia dintre bebeluş şi obiectul tranziţional înseamnă moartea celui din urmă, nesupravieţuirea lui la iubirea pură şi crudă a micuţului. Acest obiect va fi dezinvestit treptat, prezenţa sa va fi din ce în ce mai difuză, nu i se va face doliu, nu devine obiect intern, nu va fi uitat, nici aruncat, ci lăsat undeva în lada cu vechituri, într-un colţ de casă, dar păstrat peste ani.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru fenomenul tranziţional, care nu mai e doar un obiect, dar care are rolul unui obiect liniştitor; Winnicott vorbeşte aici despre gângureala bebeluşului sau cântecele pe care copilul le fredonează înainte de culcare, precum şi despre artă, religie, cultură, care apar mai târziu, când dezvoltarea aduce cu sine şi augmentarea zonei dintre realitatea internă şi cea externă, astfel, fenomenele tranziţionale dispersându-se; obiectele tranziţionale şi fenomenele tranziţionale sunt situate între erotismul oral şi adevărata relaţie de obiect, între activitatea creativă primară şi proiecţia a ceea ce a fost deja introiectat, între nerecunoaşterea primară a stării de îndatorare şi recunoaşterea acesteia (spre exemplu atunci când copilul spune mulţumesc pentru un obiect primit), între creativitatea primară şi percepţia obiectivă bazată pe testarea realităţii (D. W. Winnicott, "Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale", p.30).

Această arie intermediară a experimentării, aşa cum o numeşte Winnicott, este o zonă de odihnă, interfaţa dintre subiectiv conceput şi obiectiv perceput, în care realitatea interioară şi cea exterioară se împletesc armonios, dar rămân şi separate, o arie care există de la sine, un fel de dat natural care asigură continuitatea existenţei, a fiinţării, care apără împotriva anxietăţii de tip depresiv, împotriva unei angoase de separare: Se poate spune despre obiectul tranziţional că este o chestiune de înţelegere între noi şi bebeluş ca noi să nu punem niciodată întrebarea: Tu ai conceput acest lucru sau ţi-a fost prezentat din afară? Ceea ce este important este că în acest punct nu se aşteaptă nici o decizie (id.).

Obiectele şi fenomenele tranziţionale mai au o trăsătură importantă şi anume faptul că ele sunt semnificative atât pentru subiect, cât şi pentru obiectul extern, e un fel de împărtăşire a experienţei între cele două părţi: părinţii recunosc valoarea obiectului tranziţional pentru copilul lor, iar mai târziu, spre exemplu scriitorul împarte un spaţiu comun cu cititorii săi, aşa cum bebeluşul împărţea jucăria sa cu mama, sau, mai bine spus, obiectul era el şi mama în acelaşi timp. Apărându-se continuu împotriva acceptării depline a realităţii externe şi / sau a celei interne, individul îşi oferă răgazul acestui spaţiu intermediar mine – ne-mine, pentru a-şi ţese împletitura celor două realităţi.

La Winnicot, prima organizare a Eului se naşte din experimentarea ameninţărilor cu anihilarea, care nu duc la anihilare şi care sunt urmate, în mod repetat, de recuperare, astfel încât încrederea în recuperare conturează treptat un Eu cu o capacitate de a face faţă frustrării. Psihanalistul a utilizat termenul de self pentru a desemna sentimentul de sine, obţinut atunci când se realizează o continuitate de a fi atât din punct de vedere al realităţii psihice, cât şi a schemei corporale, o unitate a individului în ansamblul său. Serge Lebovici, în glosarul din Arborele vieţii, scrie că selful este cel care îi conferă o anumită independenţă, o anumită distanţă defensivă care îi permite să simtă că există orice ar fi. Dacă la Freud aparatul psihic era împărţit între Eu, Se şi Supraeu, Winnicott vorbeşte despre un self “fals” şi unul “adevărat”, primul desemnând adaptarea excesivă la realitatea exterioară, ca apărare faţă de lipsa de identificare a mamei cu bebeluşul ei, ce creează o discontinuitate între corp şi spirit, în timp ce self-ul adevărat este negativul celui fals. Self-ul fals e un fel de personalitate de împrumut care poate fi foarte bine adaptată societăţii, dar care lasă subiectului un sentiment acut de inutilitate, de vid, de futilitate, căci acesta, în loc să integreze experienţele mediului în self-ul său, îşi transformă self-ul la mediu, neputând să-l conţină pe acesta din urmă; falsul self se originează într-un eşec în contactul iniţial dintre bebeluş şi mediu, când self-ul, în faţa spaimei de anihilare, preia funcţiile neîndeplinite ale mamei, dar cum nici capacitatea fizică, nici cea psihică nu îi permit copilului îndeplinirea îndeajuns de bună a holding-ului, el râmâne prins în încercarea disperată de a se menţine, fără a-şi mai trăi pe deplin experinţele proprii dezvoltării sale, fără a mai experimenta în totalitate cruzimea iubirii specifică stadiului primar, rămând, mai târziu, cu o capacitate de a iubi schiopătândă şi cu o strigătoare agresivitate nemediată; subiectul învaţă lucrurile, dar nu le locuieşte, trăieşte, experimentează. Self-ul adevărat permite spontaneitatea naturală, autenticitatea, leagă, uneşte, conţine, trăieşte, creează fenomenele tranziţionale.

Jacques André scrie despre self-ul fals, sau personalitatea "ca şi cum" a Hélènei Deutsch:

Trăim "ca şi cum", o viaţă care se preface, viaţa unui personaj fără autor, marginalizând ce este mai primejdios: afectele, emoţiile. [...] Atâta "inteligenţă" şi atâtea "facultăţi de adaptare" duc, cu bună ştiinţă, la reuşita socială, cu toate că te simţi şi mai golit şi mai artificial pe măsură ce faţada se lărgeşte. Până în clipa când detresa, cea a "copilului" neglijat, e brutal scoasă la iveală, prăbuşire din care anturajul nu pricepe nimic: "Avea totul pentru a fi fericit şi..." (Jacques André, Cele 100 de cuvinte ale psihanalizei, p.75).
O doză de Self fals avem cu toţii în noi, căci altfel nu am putea trăi cu ceilalţi, dar diferenţa dintre patologie şi aşa-zisa sănătate e dată de sentimentul de unitate, sentimentul de implinire afectivă a subiectului, de bogăţie sufletească. Winnicott plecă de la premisa că acest Self adevărat există în fiecare din noi, dar că în patologie el este protejat, acoperit, închis de Selful fals, subiectul menţinând două relaţii: 
una secretă, tăcută cu o lume interioară de fenomene subiective [...] şi această relaţie este singura care pare reală şi una dintre un sine fals şi un mediu extern sau implantat doar vag perceput (D. W. Winnicott, Natura umană, p. 136), 
împiedicând şi dezvoltarea capacităţilor de solicitudine şi de solitudine autentice.

Dacă Freud vorbeşte despre capacitatea de iubi şi de a munci, Winnicott aduce în prim plan cele două concepte descrise mai sus, cărora li se adaugă un al treilea, capacitatea de utilizare a obiectului. Prima se referă la capacitatea de investire a subiectului, care nu doar descarcă impulsurile brute, aşa cum o făcea asupra mamei-obiect atunci când îşi trăia iubirea crudă/agresivitatea primară, ci, ca urmare a unificării celor două mame (mama-obiect al cruzimii bebeluşului şi mama-mediu din perioadele de linişte pulsională), el trăieşte un sentiment de culpabilitate, atenuat prin reparaţiile pe care le va face mamei-mediu, care acum e doar mama şi care îi oferă bebeluşului şansa trăirii pulsiunilor, şansa atenuării intensităţii acestora, şansa integrării sale, şansa experimentării reciprocităţii.

Capacitatea de a fi singur în prezenţa celuilalt nu se referă la o retragere defensivă din faţa lumii ostile, sau la neglijare, abandon sau distrugerea self-ului, ci la o experienţă pozitivă şi, chiar mai mult, la lucrul cel mai de preţ al cuiva, scrie J. B. Pontalis în International Dictionary of Psychoanalysis. La a fi singur, adică la a fi un întreg, unic, separat şi totuşi împreună cu ceilalţi, a avea o identitate proprie, a fi încrezător, conţinut şi conţinător, creator, la a fiinţa continuu şi a percepe discontinuitatea într-o legătură permanentă, sau chiar ruptura pentru a prezerva legătura, nu se poate ajunge decât dacă mediul conţinător, capacitatea de reverie a mamei au fost introiectate de bebeluş. Tot Pontalis explică: 

Sunt singur şi în acelaşi timp nu sunt singur: nu numai că menţin prezenţa mamei în interiorul meu, dar am reuşit să mă dezleg de „nebunia” ei şi să nu mă mai simt anihilat dacă pleacă şi nu mai reprezint interesul ei major (I am alone and at the same time I am not alone: not that I maintain the presence of the mother within myself; rather, I have managed to disentangle myself from her "madness," and no longer feel annihilated if she goes away and if I am no longer of concern to her, in J. B. Pontalis, International Dictionary of Psychoanalysis).
Mă voi opri acum asupra a ceea ce Winnicott numeşte capacitatea de utilizarea obiectului, ce presupune capacitatea subiectului de a avea relaţii de obiect, la care se adaugă aspecte ce ţin de natura reală a obiectului. Dacă în relaţia de obiect primitivă, subiectul investeşte masiv obiectul prin mecanismele proiective şi identificatorii, trăind parcă singur cu proiecţiile sale, în utilizarea unui obiect, acesta din urmă are o existenţă independentă, aparţine unei realităţi împărtăşite şi nu e doar acoperit de proiecţii, are o identitate proprie care e acceptată de subiect. În tranziţia de la o secvenţă (relaţia de obiect arhaică) la alta (utilizarea obiectului), despre care Winnicott spune că e cea mai dificilă sarcină din dezvoltarea umană, subiectul distruge obiectul subiectiv, prin plasarea lui în lumea exterioară, în afara controlului omnipotent, căci numai aşa poate fi creată alteritatea. Dacă obiectul supravieţuieşte acestui atac fantasmat, subiectul dobândeşte capacitatea de a-l utiliza. Ce ar putea însemna supravieţuirea obiectului? Holding, conţinere, obiectul nu se răzbună, ci manifestă o acceptare fermă, dar plină de înţelegere, constantă. Doar prin trăirea alterităţii şi a supravieţuirii obiectului, subiectul se poate bucura de calităţile acestuia, poate învăţa de la el, se poate juca cu el, simţi plăcere în a-l utiliza, tot aşa cum aş putea spune şi despre obiect în a se lăsa utilizat, în a se deda frumuseţii jocului.


Despre squiggle, jocul desenului, pe care Winnicott l-a folosit ca metodă de comunicare cu micii pacienţi în consultaţiile terapeutice, el spune că nu este o tehnică, ci un joc natural, flexibil, fără reguli, ce poate fi jucat de oricare două persoane. Psihanalistul folosea squiggle-ul pentru a iniţia comunicarea cu pacienţii copii, creând un spaţiu în care cei doi, copilul şi terapeutul, împărtăşeau, prin desene la care contribuiau amândoi, sensuri, interpretări, idei. În ce constă jocul? Analistul desenează o linie la întâmplare, pe care copilul o va transforma după dorinţa sa, se discută despre noul desen, apoi copilul, la rândul său, mâzgâleşte ceva şi analistul completează pornind de la ceva-ul trasat de micul pacient, jocul prelugindu-se atât timp cât cei doi protagonişti, care construiesc, reconstruiesc desene, sensuri, relaţii, simt plăcerea împărtăşirii, curiozitatea descoperirii.

Puţinele concepte abordate în această lucrare sunt departe de a fi fost epuizate ca înţelesuri în cele câteva cuvinte de mai sus, de fiecare dată ele împlinindu-se cu noi şi noi valenţe. Ceea ce am scris nu este decât un fir întins către găsirea şi regăsirea operei lui Winnicot, atât de bogată în originalul şi originarul uman, în crearea unei autentice experienţe de citit, de gândit, de elaborat, de recitit, de regândit, de reelaborat, de descoperit şi redescoperit. Winnicott a explorat adâncimile umane cu o compasiune, naturaleţe, deschidere, înţelegere imense, transmiţându-şi bogata experienţă clinică în lucrările scrise... rămâne ca noi să-i „utilizăm” opera asemeni copilului care îşi utilizează obiectele primare, analizandului care îşi utilizează analistul, a oricărei fiinţe care îşi utilizează obiectele, îmbogăţindu-se şi îmbogăţindu-le.

Bibliografie

  • André J., 100 de cuvinte ale psihanalizei, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2010
  • Bion W. R., Aux sources de l’expérience, PUF, Paris, 2001
  • De Mijolla A. (coord.), International Dictionary of Psychoanalysis, Thompson Gale, 2005
  • Laplanche J., Pontalis J. B., Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
  • Lebovici S., Arborele vieţii – Elemente de psihopatologia bebeluşului, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2006
  • Ribas D., Donalds Woods Winnicott, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003
  • Roudinesco É., Plon M., Dicţionar de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti, 2002
  • Rousillon R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2010
  • Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliză contemporană, vol. II: Practică, cap. "Contratransferul", Editura Trei, Bucureşti, 2000
  • Winnicott D. W., Opere1: De la psihiatrie la psihanaliză, cap. "Agresiunea în relaţie cu dezvoltarea emoţională", ,,Mintea şi relaţia sa cu psiho-soma", "Preocuparea maternă primitivă", "Psihoză şi îngrijirea copilului", "Dezvoltarea emoţională primitivă", Editura Trei, Bucureşti, 2003
  • Winnicott D. W., Opere 3: Natura umană, Editura Trei, Bucureşti, 2004
  • Winnicott D. W, Opere 6: Joc şi realitate, cap. "Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale", "Visare, fantasmare şi trăire", "Creativitatea şi originile ei", Editura Trei, Bucureşti, 2006
  • Winnicott D. W., Spaima de prăbuşire – explorări psihanalitice, cap. "Clivajul elementelor masculine şi feminine observabile la femei şi bărbaţi", "Spaima de prăbuşire", "Jocul Squiggle", "Despre «utilizarea unui obiect»", Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2006


Ioana Nichita, psiholog
Lucrare prezentata la Cercul de Psihanaliza al Asociatiei pentru Promovarea Psihoterapiei la 20.11.2010

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!