Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Horacio Etchegoyen despre conceptul de "transfer" la Jacques Lacan



 Am rezumat în cele de mai jos cele doua capitole în care psihanalistul argentinian Horacio Etchegoyen se ocupă de teoria lui Jacques Lacan privind conceptul de transfer, în cartea sa Fundamentele teoriei psihanalitice, respectiv “Dialectica transferului după Lacan” şi “Teoria subiectului presupus a cunoaşte”. 

Nonagenarul Ricardo Horacio Etchegoyen este o figură de marcă în domeniu. S-a analizat cu psihanalistul argentinian de origine austriacă Heinrich Racker şi s-a format cu Enrique Pichon Rivière, Marie Langer, León Grinberg şi José Bleger, fiind influenţat, ca mulţi alţi psihanalişti argentinieni, de teoriile lui Melanie Klein. Din 1957 a practicat în La Plata şi a predat la Universitatea Naţională din Cuyo, iar din 1966 a început să lucreze în Departamentul Adulţi al celebrei clinici londoneze Tavistock, analizându-se aici cu influentul psihanalist newyorkez Donald Meltzer, un postkleinian şi bionian stabilit la Londra după analiza sa cu Melanie Klein. 

Horacio Etchegoyen fost ales în 1991 preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, fiind primul latino-american cu această demnitate. 

Dialectica transferului după Lacan

Etchegoyen spune că, din punct de vedere teoretic, tema transferului ridică două chestiuni fundamentale pe care s-au concentrat până acum toate studiile: pe de-o parte felul în care situaţia analitică determină transferul, iar pe de alta parte natura repetiţiei transferenţiale. Freud susţinea că transferul nu ar depinde de analiză, că analiza doar îl identifică, dar nu-l şi creează (în "Postscriptum" la Cazul Dora). Vorbind despre transferul erotic ca fiind provocat de tratament, nu-şi contrazice pozitia initială – spune Etchegoyen - deoarece consideră că circumstanţele tratamentului fac posibil acest proces (care decurge din tulburare): cadrul analitic nu creează acest transfer, ci doar îl face posibil, iar participarea analistului este clar numită seducţie contratransferenţială. Etchegoyen: Nu e nici o îndoială că există serii complementare între situaţia oferită de cadrul analitic şi predispoziţia adusă de pacient; dar problema reală este de a se vedea care este elementul decisiv. Părerea mea este că, dacă Complexul oedipian n-ar exista, cadrul analitic n-ar putea determina un transfer erotic, ci o dragoste ca oricare alta: ceea ce înclină balanţa este Complexul oedipian al pacientului. Mai mult decât atât, cadrul este plănuit astfel încât transferul apare fără să fie perturbat. (Nu am luat în considerare contratransferul din raţiuni de simplicitate şi metodă. Faptul că analistul poate participa cu propriile conflicte oedipiene nu schimba natura fenomenului, ci doar o complică.)

Etchegoyen spune ca "transferul" este un fenomen repetitiv în care valoarea sa simbolică îl delimitează de repetiţie. Ne aminteşte că Freud a văzut relaţia dintre transfer şi repetiţie ca fiind indestructibilă deoarece transferul, sub influenţa principiului plăcerii, încearcă să repete o situaţie pentru a găsi un final mai bun (concepţie pe care se bazează chiar posibilitatea tratamentului psihanalitic).

Ideea de la care a pornit Lacan, în Seminarul al XI-lea, Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei (1964) – explică Etchegoyen – este că procesul analitic este esenţialmente dialectic (dialectica hegeliană); analiza ar trebui înţeleasă ca un proces în care teza şi antiteza duc la o sinteză care redeschide procesul. Pacientul oferă teza ce constă în materialul cu care el se confruntă, iar noi avem de operat o rasturnare dialectică propunând o antiteză care îl confruntă pe analizand cu adevărul pe care el îl respinge. Procesul se reia într-o nouă desfaşurare a adevarului, pacientul emiţând o nouă teză. Ca acest proces sa meargă bine, nu este necesar să apară transferul. Etchegoyen spune că acesta este punctul-cheie şi teza fundamentală a lui Lacan: fenomenul transferenţial apare numai dacă, din diverse motive, procesul dialectic este înterupt.

Pentru a-şi ilustra această teorie, Lacan ia în discuţie Cazul Dora, văzându-l ca pe un proces dialectic în care au loc teza şi antiteza. Prima teză pe care Dora o prezintă este o problemă serioasă legată de relaţia tatălui ei cu dna K, aşa cum o simte ea. Dora este afectată de faptul că, pentru a ascunde aceasta relaţie, tatăl ei ignoră avansurile pe care dl K i le face ei, simţindu-se manipulată în acest fel. Freud operează aici prima rasturnare dialectică cerându-i Dorei să privească ce rol joacă ea în aceste evenimente. Antiteza constă în ideea că ea nu este atât de pasivă pe cât se pretinde, confruntând-o astfel pe Dora cu un nou adevăr. Dora trebuie să recunoască apoi că participă la toate acestea şi ca beneficiază de exemplu de favorurile dlui K şi de acelea ale tatălui ei, apărând acum ca un actor, mai degraba decât ca o victimă. În acest moment, Dora are un brusc atac de gelozie fata de tatăl ei, iar aceasta este a doua situaţie pe care ea o aduce, a doua ei teză. Freud operează a doua rasturnare dialectică spunându-i că gelozia ei trebuie să aibă alte cauze: conflictul ei de rivalitate cu d-na K nu atât ca amantă a tatălui ei, cât ca soţie a dlui K care e interesat de ea. Lacan spune că aici pretinsul obiect de gelozie (tatăl, din spusele Dorei, sau dl K, în opinia lui Freud) ascunde un interes faţă de persoana subiectului rival (dna K), un interes a cărui natură e mai puţin acceptabilă în discursul comun. Din aceasta decurge o nouă versiune a adevarului - atracţia Dorei faţă de dna K. Dar pentru această a doua desfaşurare a adevărului care apare din gelozia Dorei faţă de relaţia tatălui său cu dna K, Freud propune două explicaţii: (1) dragostea oedipiană faţă de tată şi (2) dragostea faţă de dl K. Freud îi arată Dorei în primul rând că gelozia ei faţă de tată este erotică, ea identificându-se cu cele două femei ale tatălui său (mama Dorei şi dna K) şi, în al doilea rând, că ea este îndragostită de dl K şi, dacă ea subliniază legatura filială cu tatăl ei, e ca să-şi reprime dragostea pentru dl K (dragostea infantilă faţă de tată a fost reactivată pentru a reprima dragostea pentru dl K).



Lacan spune că Freud a eşuat în a treia răsturnare dialectică ce ar fi deturnat-o pe Dora de la dragostea pentru dl K la o legatură homosexuală cu dna K. După Lacan, dacă Freud n-a reuşit acest al treilea pas, este din cauza contratransferului său. În "Postscriptum", Freud spune că a eşuat din cauză că n-a fost în stare să înteleagă situaţia homosexuală dintre Dora şi dna K adăugând chiar faptul că, înainte de a descoperi importanţa homosexualităţii în psihonevroze, a fost incapabil de a le întelege pe ambele. Freud nu a putut opera a treia răsturnare dialectică prin care ar fi trebuit să-i spună Dorei că gelozia ei ascunde dragostea pentru dna K. Daca Freud s-a pus pe sine in locul dlui K, a fost – considera Lacan – pentru ca fenomenul contratransferului l-a impiedicat sa accepte ca Dora nu il iubeste pe el ca identificat cu dl K, ci o iubeste pe dna K.

Dupa Lacan, explica Etchegoyen, transferul capata sens in momentul dialectic in care este produs si care de obicei exprima o eroare din partea analistului. În viziunea lui Lacan, analistul însuşi este cauză a stagnării procesului, iar transferul apare ca o capcană prin care analistul rămâne implicat în situaţie. Pentru ca aceasta să nu se întâmple, analistul trebuie să-i întoarcă analizandului sentimentele sale printr-o răsturnare dialectică. Numai dacă analistul nu este împiedicat de contratransferul său poate oferi o antiteză potrivită. Lacan descrie transferul ca pe un moment de eşuare în contextul relaţiei dialectice a curei, daca procesul dialectic eşuează, transferul apare ca o capcană, ca un obstacol. A treia răsturnare dialectică, spune Lacan, ar fi confruntat-o pe Dora cu misterul propriei ei fiinţe, propriului ei sex, propriei ei feminităţi. Ea a rămas fixată oral la mamă şi în acest sens e formulat stadiul oglinzii unde subiectul îşi recunoaşte Eul în celălalt (Lacan, 1949). Dora nu se poate accepta pe sine ca obiect al dorinţei unui bărbat. 


Etchegoyen consideră că tehnica lacaniană a răsturnării dialectice simplifică lucrurile deoarece, dacă Freud ar fi procedat cum sugerează Lacan, Dora s-ar fi putut simţi respinsă. În teoria lacaniană, spune Etchegoyen, stadiul oglinzii este punctul de început al structurării Eului. Este clar o fază anterioară celei oedipiene şi trebuie înţeleasă ca vârstă a narcisismului primar. Stadiul oglinzii implică o relaţie diadică între mamă şi copil unde cel din urmă îşi descoperă Eul oglindit în ea: subiectul îşi descoperă Eul în reflectarea lui în mamă deoarece prima noţiune despre Eu vine de la celălalt, după Lacan. Eul este prin natura lui centrat pe sine însuşi, iar cererea lui vine către "celalalt", care este un "celălalt" cu "c" mic. "Celălalt" cu "C" mare fiind tatăl situaţiei triangulare. În relaţia cu mama, relaţie ce este întotdeauna diadică, o nouă desfăşurare a stadiului oglinzii se produce când apar fraţii şi, cu ei, gelozia primitivă şi agresivitatea. În această situaţie, spune Etchegoyen, există o triadă fenomenologică, în realitate ei continuând să fie doi pentru că relaţia copilului cu fratele său e definită doar în virtutea dorinţei de a ocupa un loc, de a fi lângă mamă, dorit sau iubit de ea. O ruptură fundamentală a relaţiei diadice se produce doar după acest al doilea moment al stadiului oglinzii, când apare tatăl. Tatăl intră în scenă şi taie această legătură imaginară şi narcisică, obligând copilul să se plaseze în al treilea loc. Este configurarea clasica a complexului oedipian – spune Etchegoyen – dar aceasta face ca subiectul sa se poată înscrie în ordinea simbolică, departe de lumea imaginară, şi să accepte falusul ca semnificant care ordonează relaţia şi diferenţa dintre cele două sexe.

Autorul spune că Lacan a înţeles relaţia Dorei cu dl K ca fiind imaginară şi deci diadică: dl K este un frate cu care ea are o problemă de rivalitate (şi agresivitate) pentru mama reprezentată de dna K. În acest context, tatăl Dorei de asemenea serveşte drept frate rival. În stadiul oglinzii copilul, care îşi obţine identitatea primară reflectată în mamă, se identifică cu dorinţa ei în scopul de a menţine structura diadică şi de a fi iubit într-un mod narcisic. În teoria freudiană dorinţa mamei, ca a tuturor femeilor, este de a avea penis, iar copilul se imaginează ca fiind penisul pe care mama şi-l doreşte. Copilul este, în acest sens, "dorinţa de a fi dorinţă", pentru că dorinţa lui este doar de a fi dorit de mamă. În stadiul oglinzii, există o relaţie imaginară în care obiectul şi subiectul se oglindesc unul pe celălalt şi sunt esenţialmente la fel… Relaţia imaginară a copilului cu mama este consolidată de situaţia în care el devine parte a mamei, penisul pe care ea doreşte să îl aibe, iubit într-un mod narcisic. Copilul este dorinţa ei, situaţia imaginară are loc deoarece el îi poate satisface dorinţa (de a avea un penis). În acest punct, tatăl apare în scenă şi situaţia triangulară capătă formă.

Etchegoyen ne explică faptul că Lacan distinge trei etape ale complexului oedipian. În prima, tatăl este localizat într-o condiţie de frate (care încearcă să ocupe locul în dorinţa mamei) cu toate problemele rivalităţii specifice stadiului oglinzii. Până la acest moment, copilul a trăit într-o lume imaginară a identificării cu mama, unde tatăl nu contează. În a doua fază oedipiană, tatăl operează castrarea: el separă copilul de mamă şi-l face să simtă că el nu e penisul mamei (şi pe mamă o face să simtă despre copil că nu este penisul ei). Aici tatăl apare în principal ca (Supraeu) castrator. Această castrare e absolute necesară după Lacan (şi după toţi analiştii – adaugă Etchegoyen). După ce tatăl a operat castrarea şi şi-a stabilit legea, odată ce a pus lucrurile la punct separând copilul de mamă şi rupând fascinaţia speculară ce îi unea, a treia fază poate avea loc, fază în care tatăl e permisiv, dând şi facilitând pentru copil o identificare ce nu mai este atât de mult legată de Supraeu, ci de Idealul Eului: este momentul când copilul doreşte să fie ca tatăl său. Când copilul realizează că tatăl are falusul şi înţelege că el însuşi nu este falusul, vrea să fie ca tata (care nu este falusul dorit de mamă, de asemenea, deoarece are falusul). Aceasta îi permite copilului să depăşească o situaţie în care dilema sa era cumva a fi sau a nu fi falus (din faza a doua) către o alta, a treia fază când îşi doreşte să aibe un falus, iar nu să fie unul. Această trecere presupune accesul la ordinea simbolică, Lacan admiţând, ca şi Freud, un stadiu falic în care alternarea falic-castrat (prezenţa sau absenţa falusului) reprezintă este ceea ce determină diferenţa dintre sexe. Castrarea îl ajută pe copil să recunoască această diferenţă: el nu este falusul, mama nu are falus şi pe această axa sunt stabilite toate diferenţierile pentru care falusul e un simbol ce îl face semnificantul primar. Un fapt concret este înlocuit cu un semnificant: penisul, ca organ anatomic, este substituit de falusul ca simbol. Lacan numeşte asta "metafora paternă": când apare ca simbol al diferenţelor, falusul este o metaforă şi această metaforă este Legea Tatălui, legea care subordonează individual ordinii simbolice forţându-l să accepte castrarea.

Una din presupunerile teoretice ale lui Lacan – spune Etchegoyen – este că relaţia Dorei cu dna K se înscrie în stadiul oglinzii: fixaţie orală şi homosexualitate legate de dorinţa de a fi penisul mamei. Dl K este rivalul Dorei, pe o poziţie egală, de frate, iar când Freud s-a identificat cu dl K, s-a plasat într-o situaţie imaginară, rezonând într-o relaţie diadică, în afara unei castrări simbolice care ar fi trebuit să rezulte din poziţia unui tată. Ceea ce ar fi trebuit să facă Freud la acel moment era să impună Legea Tatălui şi să o separe pe Dora de dna K. Lacan susţine că aceasta demonstrează că fenomenul transferului este întotdeauna o greseală a analistului care se plasează într-o situaţie imaginară. Situaţia transferenţială în termeni de "tu" şi "eu" este lipsită de semnificaţie şi doar reproduce fascinaţia imaginară. Transferul nu este real (în sensul realităţii simbolice), e ceva ce apare când dialectica analitică stagnează. Arta şi ştiinţa analistului constau în restabilirea ordinii simbolice fără a-şi permite să fie capturat într-o situaţie imaginară. În opinia lui Lacan – explică Etchegoyen – interpretarea de transfer nu acţionează prin ea însăşi, este o iluzie, ceva ce ne ţine într-un plan imaginar al stadiului oglinzii şi nu ne permite să operăm răsturnarea dialectică cerută de moment. Etchegoyen consideră această opinie a lui Lacan ca fiind originală şi extremă. Autorul spune că, pentru Lacan, Imaginarul este întotdeauna o decepţie.

În teoria lacaniană, analiza este un proces dialectic care investighează istoria pacientului şi unde transferul pune în lumină momentul în care analistul nu poate oferi antiteza corespunzătoare. Transferul e definit ca fiind rezistenţă şi, mai exact, rezistenţă a analistului. Etchegoyen spune că Lacan îşi imaginează un proces analitic în care, ideal, transferul ar putea să nu existe: dacă analistul înţelege “totul”, procesul îşi poate urma cursul său şi transferul n-ar avea nici un motiv să apară. Lacan se întreabă dacă nu cumva transferul nu poate fi considerat ca entitate total legată de contratransfer, definit ca suma prejudecăţilor, pasiunilor, perplexităţii, chiar insuficientei informaţii din partea analistului, la un moment dat în procesul dialectic. Lacan consideră că rezistenţa este întotdeauna a analistului, el e cel care obstrucţionează procesul dialectic. După Lacan, analistul trebuie să procedeze întotdeauna ca un tată: funcţia analistului trebuie localizată în registrul patern, separând ordinea imaginară de cea simbolică. A confrunta subiectul cu castrarea este o funcţie specific paternă. Intervenţia analistului este de a destrăma iluzia diadei mamă-copil.

Etchegoyen consideră tehnica lui Lacan ca extrem de severă. El spune că Lacan foloseşte Cazul Dora pentru a-şi ilustra tezele asupra transferului, văzându-l ca pe o greşeală din partea analistului, dar tehnica dialectică e insuficientă. Aceasta este într-adevăr susţinută de diferenţa între Imaginar şi Simbolic. Văzut astfel, transferul este întotdeauna un fenomen imaginar, iar ceea ce analistul trebuie să facă este să îl distrugă; ideea este ca fuziunea cu "celalalt" (cu litera mica) impiedica accesul la Celalalt (cu litera mare), Lacan spunand ca rezistenta este intotdeauna ceva proiectat in sistemul "eu"-"tu", sistemul imaginar, baza transferului fiind construita astfel. In aceasta situatie, analistul cade in capcana imaginara in care subiectul insusi se afla, el ramanand blocat intr-o relatie duala si imaginara. Dupa Lacan, relatia analitica nu ar trebui conceputa ca duala, ci integrand al treilea termen, Celalalt (cu litera mare), care determina simbolic istoria personala. In fine, transferul e o iluzie de care analistul trebuie sa se debaraseze.

Etchegoyen: Putem spune, pentru a conchide, ca tehnica pe care o propune Lacan pare aplicabila numai nevrozelor în care accesul la ordinea simbolica e posibil întotdeauna, analizandul putand abandona de la început ordinea imaginara, diferentiindu-se pe sine de obiect.



Teoria subiectului presupus a cunoaste

Daca transferul ramane blocat in Imaginar, unde analistul si pacientul se oglindesc unul pe celalalt si raman prizonierii fascinatiei lor narcisice, consideram ca procesul psihanalitic capata forma doar de cand analistul transforma relatia duala intr-una simbolica pentru care e necesar ca el sa ocupe locul Marelui Celalalt.

În Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei (1964), Lacan oferă o nouă ipoteză care înscrie transferul în ordinea simbolică. Punctul de pornire al argumentului lui Lacan este un studiu asupra funcţiei analistului. Pentru analist, una este să fie inclus în relaţia duală a stadiului oglinzii şi alta să ocupe al treilea loc în ordinea simbolică cerută. Bazându-se pe această diferenţă, Lacan corectează poziţia analistului în situaţia analitică. Funcţia analistului este - spune Miller – de a nu permite ca relaţia imaginară să domine situaţia analitică. Analistul trebuie să fie în locul Celuilalt. Pentru a admite transferul pacientului în relaţie cu analistul plasat în Simbolic in poziţia Marelui Celălalt (deci nu in Imaginar), Lacan creează termenul de "subiect presupus a cunoaşte" prin care caracterizează funcţia analistului în acest transfer simbolic, reabilitând astfel conceptul de "transfer", explica Etchegoyen. Analistul ca subiect presupus a cunoaşte este locul în care pacientul găseşte deja semnificanţii ce urmează a-l constitui şi pe el, adică este cel pe care îl credem ca a fost dintotdeauna acolo… Dumnezeu… iar Etchegoyen ne explică pe larg în continuare această concepţie lacaniana.

Lacan spune că atunci când introduce regula asociaţiilor libere, analistul îi spune pacientului că tot ceea ce el spune va fi valorizat, va avea sens, iar cu acest mecanism al tratamentului analistul devine pentru pacient subiect ce este presupus a cunoaşte. Lacan spune că până la sfârşitul tratamentului, subiectul presupus a cunoaşte ce se instalează iniţial va fi expulzat, în sensul că va dispărea ca investiţie din partea pacientului. Dupa J. A. Miller, acest proces prin care subiectul presupus a cunoaşte este evacuat la sfârşitul tratamentului coincide cu pierderea obiectului aşa cum a propus Melanie Klein. Lacan spune că analizandul încercă la marginea cadrului să stabilească o relaţie imaginară cu analistul de când îi atribuie acestuia cunoaşterea a ceea ce se întâmplă cu el. Când analistul nu-i permite să-l plaseze în acest rol şi-l face pe analizand să înţeleagă că singurul care înţelege ce se întâmplă cu el (care este dorinţa lui) este analizandul însuşi, nivelul simbolic este câştigat. Etchegoyen admite această idee a lui Lacan spunând că, într-adevăr, analizandul ne atribuie o cunoaştere a lui pe care noi nu o avem, iar obiectivul nostru este sa corectăm această credinţă care provine dintr-o fascinaţie narcisică. Îl citează în continuare pe Winnicott care spunea de asemenea că trebuie să deziluzionăm pacientul treptat, până când îl facem să-nţeleagă că toată cunoaşterea obiectului există doar in imaginaţia sa. Ca o primă aproximare a acestei teorii, spune Etchegoyen, chiar de la inceputul curei, analizandul presupune că analistul posedă toată cunoaşterea în ceea ce-l priveşte şi apoi pe parcurs, treptat, abandonează această presupunere. Subiectul presupus a cunoaşte este consecinţa imediată a regulii fundamentale. Când acest fenomen apare în starea lui pură, avem deja de-a face cu psihoza, pacientul crede că analistul îi ştie gândurile (paranoia) şi chiar că le provoacă. În aceste cazuri extreme, transferul funcţionează din plin, consideră Lacan, iar fenomenul subiectului presupus a cunoaşte se desfăşoară în toată amploarea sa. Etchegoyen consideră că, în această formă, Lacan defineşte transferul psihotic. În cazuri mai puţin grave, când analistul introduce regula fundamentală şi cu ea îi dă pacientului o garanţie că tot ceea ce el spune poate fi interpretat, analizandul în general se arată sceptic şi temător.

În această a doua teorie a sa, Lacan recunoaşte transferul în orice situaţie analitică, numind-o "discurs analitic", teoria subiectului presupus a cunoaşte fiind valabilă în orice moment în care analistul introduce regula fundamentală, însă, cu cât mai afectat este pacientul, cu atât el îl va vedea pe analist drept subiectul presupus a cunoaşte, în persoană, aşa cum, de exemplu, este în cazurile de paranoia. Etchegoyen presupune că teoria subiectului presupus a cunoaşte implică faptul că, în fiecare moment în care enunţăm antiteza şi operăm răsturnarea dialectică, implicit îl ajutăm pe analizand să creadă că suntem subiectul presupus a cunoaşte. Dacă îi propunem pacientului să integreze antiteza noastră, înseamnă că interpretarea de transfer este un instrument indispensabil şi zilnic, fapt pentru care psihanalistul argentinian consideră că cele două teorii ale lui Lacan nu sunt prea uşor de conciliat…



Această mare schimbare în gândirea lui Lacan poate fi observată în Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei în care spune că transferul este o punere în scenă a realităţii Inconştientului. Cu această aserţiune, explică Etchegoyen, Lacan se apropie de opinia celorlalţi psihanalişti care, în general, este că transferul e un fenomen universal şi el derivă în special din funcţionarea Inconştientului, din procesele primare. Lacan spune că dorinţa care determină transferul este dorinţa celuilalt, dorinţa analistului. Aceasta ne duce la o altă expresie a gândirii lui Lacan, spune Etchegoyen. Cerându-i pacientului să vorbească şi să spună tot ce-i vine în minte, instalăm pe de-o parte subiectul presupus a cunoşte ca o coloană vertebrală a transferului (transfer imaginar), iar pe de altă parte analistului îi conferă o putere asupra sensurilor a ceea ce analizandul spune. Această poziţie, de interpret, îl face pe analist deţinătorul adevărului, afirmă Lacan, până în extrema de a decide semnificaţia a ceea ce e direcţionat către el. În acest moment, fiind in plus şi subiect presupus a cunoaşte sensul, analistul este deja Celălalt (transfer simbolic). Aici o diferenţă între Celălalt care într-adevăr ştie (in Simbolic) şi subiectul care e presupus a şti (in Imaginar) e clar stabilită, comentează Etchegoyen, fapt ce îl îndreptăţeşte să presupună, spune el, că această diferenţă este aceeaşi cu aceea dintre ordinea simbolică si cea imaginara. Nivelul simbolic al transferului apare evident atunci cand analistul, în loc să ocupe locul subiectului presupus a cunoaşte pe care pacientul i-l conferă, ocupă, în schimb, locul Marelui Celălalt – ne spune Etchegoyen. Tot el comentează mai departe: cum este traversat acest traseu, fără a cădea nici în autoritarism, nici în afirmaţii teoretice, dacă ne abţinem de la interpretările transferenţiale (cum indemna Lacan in prima teorie), este - cred – mai uşor de conceput decât de realizat în practica actuală din cabinet. Autorul spune in continuare că, pentru Lacan, ascultătorul e întotdeauna cel care decide asupra înţelesului, în orice dialog; cel care tace e cel care deţine puterea asupra măsurii în care oferă semnificaţii a ceea ce spune celălalt, dar când ascultătorul devine vorbitor, această putere este de fapt împărţită. Dialogul analitic, pe de altă parte, e complet asimetric pentru că analistul e tăcut sau, dacă vorbeşte, o face pentru a sublinia semnificaţia a ceea ce-a spus analizandul. În acest fel, doar analistul deţine puterea. Din acest punct de vedere, discursul (situaţia) analitică este esenţialmente un contract între analist şi pacient în care cel din urmă conferă analistului locul Marelui Celălalt.

Coloana vertebrală a transferului, fundamentul său este, deci, modalitatea în care discursul analitic e stabilit de invitaţia la asociere liberă care construieşte un dialog asimetric. Lacan spune că acest dialog nu este un fenomen, ci o structură. El insistă a nu se confunda structura cu fenomenele care derivă din ea. Structura funcţionează mai presus de fenomene şi constă în faptul că analistul se plasează singur în locul Celuilalt, Marele Celălalt. În plan fenomenologic – ne explică Etchegoyen – această situaţie structurală poate fi la originea unor sentimente diverse (fenomene / experiente): mulţumire, credulitate, admiraţie, neîncredere şi altele. Vreau să insist în acest punct – deoarece îmi pare a fi o concepţie lacaniană de o reală valoare – cu faptul că, formulând teoria transferului, nu trebuie să confundăm cele două dimensiuni: fenomenul şi structura. Teoria subiectului presupus a cunoaşte nu se referă la o experienţă a analizandului, ci la o presupunere ce apare dintr-o situaţie foarte structurată. (…) Această diferenţă între structura şi fenomenul din discursul analitic este, fără îndoială, baza pentru înţelegerea nu numai a teoriei noi asupra transferului a lui Lacan, ci a teoriei transferului în general.

Teoria transferului în Simbolic e bazată pe ceea ce Lacan a numit de la început ca fiind contractul analitic. Structura dialogului analitic (construita de analist in ordinea simbolica) are la baza credinţa pacientului că noi ştim adevărul (credinta construita de pacient in ordinea imaginara) din momentul când el a încheiat contractul cu noi. Structura nu este legata de repetiţie, în timp ce fenomenele care decurg din ea sunt repetitive. În acest fel, la nivelul său simbolic, transferul rămâne nelegat de repetiţie. Lacan se bazează chiar pe Freud care a admis faptul că realitatea prezentă interferează cu trăirile aduse de transfer (fenomenele repetitive ce decurg din structura). Etchegoyen consideră că în acest fel Lacan ajunge la conceptul de alianţă terapeutica. Vorbind despre contractul analitic, teoria transferului simbolic nu mai corespunde unei teorii a repetiţiei. Cu toate acestea, autorul se întreabă dacă putem totuşi numi acest transfer simbolic ca fiind simpla alianţă terapeutică sau contract psihanalitic. Cu alte cuvinte – explică Etchegoyen – structura dialogului analitic aparţine ordinii simbolice, dar nu poate reprezenta transferul (aşa cum l-am definit până acum), ci acesta este definit numai de fenomene / trairile ce decurg din structură (care sunt repetitive). Etchegoyen spune ca tema transferului ocupă un loc foarte important in gandirea lui Lacan prin aceste doua teorii care leagă transferul de ordinea imaginară si de cea simbolică. Teoria imaginară asupra transferului, enuntată in 1951, e concepută de Lacan ca fiind un proces diadic, specular si narcisistic in care a treia persoană lipseste, Celălalt care redistribuie rolurile in cuplul mamă-copil impunand Legea Tatalui. Daca analistul nu se plaseaza pe sine ca fiind a treia persoană care trebuie sa efectueze castrarea, intra in spatiul imaginar ramanand in situatia eu-tu. Aceasta este ceea ce i s-a intamplat lui Freud cu Dora.

Multi ani mai tarziu, in 1964, Lacan propune o serie de idei care articulează teoria simbolica asupra transferului. Potrivit acestei teorii, discursul analitic este o structura definită chiar de la inceputul relatiei, cand analistul introduce regula fundamentala. De la acel moment, analistul ocupa un loc special in aceasta nou formata structură si este locul subiectului presupus a cunoaste. Este evident că, atribuindu-i analistului pozitia subiectului presupus a cunoaste, analizandul incearcă să stabilească o relatie imaginară si narcisistă: dacă pacientul afirma ca analistul stie ce se intampla cu el, cu pacientul, este pentru ca analistul si pacientul sunt una; dar daca analistul nu-si permite sa fie plasat in aceasta pozitie si consideră asta ca fiind doar o presupunere a pacientului, nivelul simbolic este stabilit. In acest fel, cum spun toate teoriile, functia analistului este de a ramane in final exclus din viata si mintea analizandului.

In final, Etchegoyen spune că e important sa intelegem ideile acestui mare ganditor pentru ca ele se regasesc in multe linii doctrinare ale psihanalizei de astazi si ne explică, in ultima parte a acestor două capitole, conceptul de semnificant. In toată opera sa, Lacan accentuează fară incetare ca Inconstientul este structurat ca un limbaj si nu e simpla intamplare – spune Etchegoyen. Ecrits incepe cu seminarul despre Scrisoarea furata in care utilizează povestea lui Poe pentru a-si ilustra teoria despre semnificant. Lacan mentionează ca personajele din poveste sunt definite in relatie cu scrisoarea ca semnificant care determină destinul oricui o are. In relatia dintre rege, regină si ministru, pozitia ultimului se schimbă cand isi insuseste scrisoarea si in acelasi timp ramane prins in noua pozitie. Cand incepe sa prinda forma relatia dintre seful de politie, ministru si Dupin, ultimul, de asemenea, ca posesor al scrisorii, devine intr-un fel diferit fată de cum era inainte de acest moment. Atunci cand personajele intra in posesia scrisorii, sunt din ce in ce mai mult dominati de ceva mai puternic decat caracteristicile lor individuale. Personajele se definesc in relatie cu un singur protagonist – scrisoarea. Continutul (semnificatul) scrisorii nu este important in intriga povestii. Lacan spune ca influenta scrisorii asupra posesorului ei este sa il feminizeze. Etchegoyen comentează că faptul ca hotul, insusindu-si scrisoarea reginei (căci de la ea fusese furată), se identifică cu obiectul pagubit si imprumută trăsături ale personalitatii victimei este ceva ce nu se potriveste gandirii lui Lacan. Nu se poate potrivi fară să-i afecteze teoria, deoarece scrisoarea nu poate fi doar un semnificant, ci un simbol al unui obiect al experientei asa cum este sanul, penisul sau mama, de exemplu. Autorul consideră ca sunt multe moduri in care povestea lui Poe poate fi inteleasă psihanalitic si nu doar unul singur, asa cum pretinde Lacan. Astfel, Freud a considerat regina ca fiind femeia cu penis, mama falică, iar Melanie Klein n-ar fi putut avea vreo indoială că regina cu scrisoarea este mama care contine in ea penisul tatălui, bebelusii si fecalele pe care fiul – ministrul le ataca cu invidie si gelozie. Conform teoriei lui Lacan, semnificantii, ca unitati lingvistice, nu pot fi legati de obiecte ale experientei, ci numai intre ei insisi, ca lanturi de semnificanti, deoarece exista semnificantii primari anteriori oricarui obiect al experientei. Etchegoyen spune ca semnificantul lui Lacan este fara indoiala descendent al teoriei lui Ferdinand de Saussure privind semnul lingvistic ce e definit ca o combinatie intre concept (semnificat) si imaginea acustica (semnificant). Semnificantul apartine Simbolicului, iar semnificatul Imaginarului si este (acesta din urma) celalalt cu "c" mic – obiectul dorintei (dorinta, sau lipsa obiectului dorit, apartinand ordinii simbolice). In lantul de semnificanti, sensul poate să apară numai cand este surprinsă suprapunerea dintre semnificant si semnificat. In teoria lui Lacan, transferul trebuie inteles ca transfer de semnificanti in care dorinta nu va fi niciodata satisfacută deoarece ea nu este acelasi lucru cu nevoia. Lacan stabileste o noua relatie intre transfer si repetitie, considerand ca repetitia nu este reactualizarea unei nevoi, ci cautarea a ceva nou. In acest sens transferul, la nivelul său simbolic (ca transfer de semnificanti), nu este o repetitie a lucrurilor din trecut, o umbră a iubirilor timpurii ci, din contră, o actiune a Simbolicului si instrument pentru accesul la materialul inconstient.

Dupa Lacan, analistul, ca obiect imaginar a mic (autre – celalalt cu "c" mic) al dorintei trebuie să permită semnificantilor sa circule metonimic (schimbandu-si pozitia in structura dialogului analitic) pentru ca semnificantii sa-l poată reprezenta in Simbolic. In teoria lacaniană, repetitia are doar scopul de a simboliza (de a construi semnificanti), in timp ce Etchegoyen ne spune ca, din contra, ea se produce pentru că nu se poate simboliza, gandi, reaminti. Spunand ca transferul nu trebuie confundat cu perlaborarea (working through), autorul argentinian adaugă că in acest fel teoria lacaniana tinde sa vadă problemele intr-un mod ingust si unilateral.

Teoria lacaniană consideră că semnificantul are efect terapeutic deoarece este sursa ordinii simbolice a pacientului, iar psihanalistul nu trebuie decat sa permită ordinii simbolice sa se instaleze pentru a se putea astfel construi Simbolicul pacientului. Dacă există rezistente, acestea sunt numai ale psihanalistului in construirea acestei relatii in Simbolic. Aceste idei – observa Etchegoyen - nu se refera la un conflict intre subiectul presupus a cunoaste (apartinand Imaginarului) si Marele Celalalt (apartinand Simbolicului); in schimb, ele ne sugereaza - spune el - incredere totala, ca sa nu spun oarba, in desfasurarea semnificantului si potentialul sau terapeutic. Scopul analistului fiind de a-si infrange rezistentele, presupunem ca, intr-un timp mai lung sau mai scurt, semnificantul va fi capabil sa triumfe peste ele. Acesta este pretul – spune in final Etchegoyen - si este unul mare dupa parerea mea pe care scoala lacaniana pana la urma il plateste pentru a lua ca punct de referinta al teoriei si practicii psihanalitice relatia subiectului cu semnificantul.


Georgiana Branisteanu

7 comentarii

  1. Ioana M.6/5/11 10:59

    "Analistul ca subiect presupus a cunoaşte este locul în care pacientul găseşte deja semnificanţii ce urmează a-l constitui şi pe el, adică este cel pe care îl credem ca a fost dintotdeauna acolo… Dumnezeu…"
    Iata o mostra de omnipotenta-omniscienta imaginara, asa cum o concepe "marele Celalalt", analistul si ganditorul Lacan.
    Am avut revelatia distantei de dimensiuni aproape cosmice intre cum gandeste el cura si cum o inteleg eu.

    RăspundețiȘtergere
  2. :) Ideea aici ar fi ca pacientul il investeste astfel pe analist, nu ca analistul se crede Dumnezeu - asta nu inseamna ca Lacan nu era constient de geniul lui... :))
    Zi-ne cum intelegi tu cura!

    RăspundețiȘtergere
  3. Ioana M.8/5/11 15:56

    Sigur ca la asta se refera Lacan, la ce simte pacientul despre analistul sau, dar sa nu uitam ca Lacan e mintea care formuleaza aceasta teza, ca si cum transferul idealizant ii convine de minune, i se potriveste manusa si il gratifica.
    Tot Lacan zice ca transferul e un impas in cura (expresie, poate, a conflictului intern intre dorinta de a fi idealizat si interdictia de a se lasa idealizat). Asa incat ma intreb ce mai ramane din ea cand vezi lucrurile in felul acesta...
    Eu vad cura mai degraba relational, fara sa simt ca relatia e un al treilea neaparat. Cred insa ca intre cei doi se face un schimb, nu simetric, dar perceptibil de transfer si contratransfer. Si analistul vine cu transferul lui in relatie, contratransferul analistului nu este doar un ecou si un raspuns la transferul pacientului, ci o combinatie de transfer si contratransfer in proportii diferite, in functie de persoana si momentul specific al curei.

    RăspundețiȘtergere
  4. :)) Imi place cum il analizezi pe Lacan. Spune ca e un impas in cura transferul (pentru ca il intelegea numai ca pe transfer imaginar, fuzional) dar se razgandeste, dupa cum vezi ca remarca si Etchegoyen, si descrie apoi transferul simbolic care se instaleaza numai daca psihanalistul este in stare sa iasa din situatia imaginara si sa ocupe locul Marelui Celalalt sau, cum a spus Jessica Benjamin mult mai tarziu, sa iasa din complementaritate (din relatia duala) si sa construiasca un al treilea impartasit.
    Sunt intru totul de acord cu tine ca analistul isi constituie contratransferul atat din ceea ce trezeste pacientul in el cat si din propriul transfer dar proportiile diferite - cum spui tu - le vad acum din perspectiva relationista: nu cred ca o buna analiza diminueaza propriul transfer al psihanalistului.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ioana M.9/5/11 10:22

    Marele celalalt...Cum suna asta? Sigur ca teoria cu realul, imaginarul si simbolicul e fascinanta, dar si Lacan face ce-a facut Freud: merge pana in panzele albe pentru a-si justifica teoria. Sa nu uitam cum statea cu orele si-si contempla nodul...Adevarul e ca nu-mi place omul, dar o parte a gandirii lui e important de parcurs. La Paris nu prea se mai vorbeste de Lacan, iar lacanienii fac eforturi sa recupereze atentia. N-am stat destul ca sa stiu daca reusesc. Pentru ca niciun lacanian nu e Lacan. Doar asta si-a si dorit maestrul, sa fie inegalabil. Morala este, poate, ca atunci cand ai asemenea dorinte ramai fara urmasi care sa-ti duca mai departe mostenirea.

    RăspundețiȘtergere
  6. Franta a parasit de cativa ani practica psihanalizei.
    Francezii agreeaza psihoterapia cognitiva si comportamentala, este foarte cautata. Sedinta este de 100 euro sustinuta de asigurarea de stat si de cea privata. Este la mare cautare aceasta terapie intrucat este eficace, previne resuta si are rezultate.
    Institutiile se indreapta catre aceste forme de psihoterapie pt consiliere si psihoterapie. Traiesc acolo de 5 ani, sunt un medic care a fost fortat sa faca aceasta alegere.
    Regretul este ca romanii se lasa pacaliti de acesti psihanalisti francezi care nu mai au piata si se indreapta spre Romania si formand intr-un domeniu apus,psihanaliza. Sara, medic psihiatru.

    RăspundețiȘtergere
  7. @ Sara: Sigur, in Franta ca peste tot, se da o lupta serioasa intre psihanaliza si psihoterapiile alternative. Dar a spune ca psihanaliza a murit in Franta e un neadevar, am stat si eu acolo cu o bursa si nu pot confirma aceasta descriere.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!