Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Mecanismele de apărare ale Eului (II)



În prima şedinţă de după vacanţă, în cadrul lecturilor Cercului de Psihanaliză al Asociatiei pentru Promovarea Psihoterapiei, s-a discutat despre mecanismele de apărare ale Eului, în prezentarea colegei noastre Ioana Nichita, în lucrarea omonimă. Nu voi intra în detaliile lucrării, care conţine informaţii importante despre mecanismele de apărare şi de aceea o recomandăm cu multă căldură! Prin urmare, voi rezuma doar câteva aspecte ale mecanismelor de apărare dezvoltate în cursul discuţiilor care au avut ca punct de pornire lucrarea.

În sensul unui definiţii clasice a mecanismului de apărare acesta reprezintă modul în care Eul face ceva cu un conţinut pulsional al Inconştientului, cu reprezentările şi afectele incompatibile cu echilibrul Eului. Eul foloseşte diverse tehnici pentru a rezolva conflictele sale cu celelalte instante, tehnici care pot fi inventariate generic sub numele de mecanism de apărare.

Mecanismele de apărare nu generează neapărat boală, ele sunt mijloace inconştiente / preconstiente cu ajutorul cărora o persoană face faţă dificultăţilor vieţii, gestionează bagajul pulsional, dar o gestionare necorespunzătoare poate eşua în simptom. Exemplele de mecanisme de apărare sănătoase sunt: sublimarea, jocul, umorul, visul. Pe tărâmul nevrozelor se pune problema găsirii căii de mijloc, în sensul de a face alegeri non-extremiste.

Dacă mecanismele de apărare în sine nu sunt nici bune, nici rele, folosirea repetitivă / accentuata a lor poate duce la simptome nevrotice sau psihotice. De exemplu, în isterie reprezentarea ce însoţeşte pulsiunea este în mod repetat izolată, în nevroza obsesiv-compulsivă afectul este în mod repetat izolat; prin negarea realităţii şi crearea unei realităţi psihice proprii se poate ajunge de pe tărâmul nevrozelor pe tărâmul psihozelor unde domină delirul şi halucinaţia. La rândul lor nevrozele pot fi văzute ca apărari faţă de zonele psihotice, de multe ori o nevroză obsesiv-compulsivă apără de căderea în depresie majoră.

În evoluţia sa, Eul traversează vârste diferite - denumite stadii in termeni freudieni sau poziţii în termeni kleinieni; acesta trece de la vârste psihotice la vârste nevrotice. În această lumină, putem spune că toată psihopatologia este evoluţia Eului la vârste diferite. Nucleul psihotic, sau fixaţia, rămâne latent în fiecare dintre noi si, in functie de cat este de fragil, de multe ori nu este nevoie decat de un moment declanşator, o zdruncinare psihică, ca Eul să-şi piardă forma nevrotică şi să regreseze spre formele psihotice. Vârstă psihotică ţine de o istorie pe care Eul a traversat-o deja, şi pe care o putem accesa în transferul analitic sau în vis dar, dacă e decompensată, atunci se declanşează psihoza. Din perspectiva freudiana, fiecare fixaţie reprezintă staze ale libidoului în vârstele Eului de unde el isi aduce în prezent moduri de funcţionare care îi sunt utile, putând repeta simptomul în morbid (Freud a vorbit despre compulsia la repetitie) sau întru sănătate (definind insasi posibilitatea de interventie si depasire).


În relatia cu obiectul (intern si extern), în functie de punctele de fixaţie mai mult sau mai putin arhaice, Eul experimenteaza mecanisme de apărare mai primitive (identificare proiectiva, clivaj, idealizare) sau mai puţin primitive (denegare, anulare retroactiva, identificare cu agresorul, izolare, formatiune reactionala). Ele in sine nu presupun un tablou clinic mai patologic sau mai sanatos (de exemplu, vorbim de apărări prenevrotice ale schiţelor de Eu - fara ca bebelusul sa fie considerat un psihotic, ci doar o varsta psihotica necesara). Este vorba doar despre abordări conceptuale (Anna Freud – mecanismele de aparare ale Eului adult si copilului ce poate vorbi; Melanie Klein – mecanismele de aparare ale bebelusului) care au iscat controverse la vremea lor privind posibilitatea observarii si abordatii lor terapeutice, dar, astfel, se dovedeşte că simptomul nu este un element ireductibil ci, din contră, are deja o istorie personală.

Un mecanism de apărare primitiv este reparaţia maniacală a obiectului intern si extern, mecanism descris de Melanie Klein si prezentat cu multa acuratete de Hanna Segal in lucrarea Introduction to the Work of Melanie Klein.

Conform lui Klein, reparaţia maniacală este un proces care se desfăşoara în mai multe etape: 
  • controlul, când se neagă dependenţa faţă de obiectul extern (un obiect care e controlat total e un obiect de care nu se poate depinde), 
  • triumful ca negare a depresiei provocată de pierderea obiectului, legat de sentimentul de omnipotenţă, care se manifestă în 2 moduri: prin atacul primar asupra obiectului si triumful experimentat in distrugerea acestui obiect care este declanşat mai ales de invidie şi prin creşterea sentimentului triumfului personal ca parte a apararilor maniacale pentru a ţine la foc mic sentimentele de depresie legate de pierderea obiectului, 
  • dispreţul fata de obiect ca apărare directă împotriva valorizarii obiectului, împotriva experienţei pierderii şi sentimentului de vinovăţie.
Toate aceste defense apar in mod vizibil într-un transfer maniacal, în terapie ele ar trebui continute adecvat de către terapeut spre a se ajunge în transferul nevrotic cu pacientul. De la reparaţia maniacală a obiectului se trece la reparaţia propriu-zisă a acestuia, prin recunoaşterea realităţii psihice de către pacient, experimentarea durerii pierderii obiectului şi eliberarea ei în creatia artistica (Donald Winnicott spune ca exista actori care pot juca si pot fi ei insisi si exista actori care doar pot juca), fantasmare, vis şi în cele din urmă în realitate, semnal corespunzător că procesul terapeutic a intrat pe făgaşul sănătăţii.

Referitor la terapie se cunoaşte de la Freud încoace că nu se fac modificări majore în viaţa proprie în funcţie de dinamica pe care o capeţi pe canapea. Există riscul "acting-out"-ului - să duci în afară ceva-ul, nu neapărat bun, sau mai degrabă neîndeajuns de copt, care este dezvoltat transferenţial. Există pericolul de a idealiza analiza, de-a avea "iluminarea", să vezi "schimbarea fundamentală" şi degrabă să dai buzna în sănătate, nefiind capabil insa să rămâi acolo. Orice decizie care este luată ad-hoc nu este o schimbare în adevăratul sens al cuvântului. Într-o terapie se schimbă emoţiile, gândurile, relaţia cu obiectul intern, dar, pentru a se schimba definitiv, ele trebuie instaurate procesual. Prin urmare, o schimbare ce devine stabilă are loc numai în urma unui proces intern de crestere.

Mirela Adriana Anghelache
licentiat psihologie

http://cafegradiva.blogspot.com/

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Atentie, se interpreteaza!