Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Donald W. Winnicott - Cateva concepte


Obiectul tranziţional, fenomenele tranziţionale, aria de iluzie, găsit-creatul, mama îndeajuns de bună, capacitatea de holding, prezentare a obiectului, adevăratul şi falsul Self, capacitatea de solicitudine şi capacitatea de a fi singur, spaima de prăbuşire, fiinţarea, mediul, squiggle, utilizare a obiectului... acestea sunt câteva dintre cuvintele, conceptele, reprezentările care ne vin în minte când auzim numele lui D. W. Winnicott, psihanalistul transmiţător al unui ideal al non-rupturii, după cum scriu Élisabeth Roudinesco şi Michel Plon în Dicţionarul de psihanaliză. În spatele simplităţii aparente a conceptelor mai sus numite stă o operă de o originalitate rară, de o complexitate nebănuită, o profunzime deschizătoare de sensuri, impregnată de smerenia eliberatoare a psihanalistului.

Winnicot s-a preocupat de cele mai arhaice stadii de dezvoltare a individului şi poate ca asta face ca scrierile sale să fie atât de complexe, ininteligibile pe alocuri; cum, la începutul vieţii neintegrarea, neajutorarea, stările de prăbuşire, lipsa de limite Eu – Non-Eu, apoi integrarea firavă urmată de dezintegrări, reintegrări, fuziunea cu mediul, angoasa sunt trăite extrem de intens, întreaga noastră viaţa stă sub pecetea apărărilor de astfel de stări, neputându-ni-le reprezenta prea uşor.

Psihanalistul a pus un accent deosebit pe mediul din jurul bebeluşului, care are o importanţă capitală în dezvoltarea noii fiinţe; la început nu există un bebeluş singur, ci un bebeluş în braţele mamei sale, un cuplu de îngrijire, un aranjament mediu-individ, şi doar prin ceea ce este mama, prin capacitatea ei de adaptare, iniţial totală, apoi relativă, la nevoile bebeluşului său, acesta creşte, începe să facă mici diferenţieri între Eu şi Non-Eu, să se integreze puţin câte puţin pe tot parcursul vieţii. Tot aici, în arhaismul individului, are loc dezvoltarea psyche-ului din soma şi a minţii, un caz special de funcţionare a continuumului psyche-soma, o inflorescenţă la limita funcţionării psihosomatice (D. W. Winnicott, Natura umană, Editura Trei, p. 40); la începutul vieţii există doar soma, psihicul apărând doar o dată cu elaborarea funcţionării somatice (fantasme) ce duce la crearea amintirilor, amintiri care asigură continuitate individului; pentru ca această elaborare să aibă loc, îngrijirile materne, stabilitatea bunătăţii mediului din jur, capacitatea de reverie a mamei (a gândi negânditul copilului), după cum spune Bion, sunt decisive pentru destinul micii fiinţe.


Winnicot vorbeşte despre importanţa crucială pe care o are preocuparea maternă primară a unei mame îndeajuns de bune (good enough mother), dar nebune după copilul ei în faza cea mai timpurie a vieţii unui bebeluş, sau, cum spune R. Roussilon, aflată într-o stare pasională; începând de la sfârşitul sarcinii şi continuând în primele săptămâni după naştere, mama intră într-o stare de nebunie sănătoasă, de hiper sensibilitate cvasi-patologică ce ar putea fi comparată cu o stare de disociere, de retragere, de fugă din realitate, cu un episod schizoid, care îi permite să se adecveze total, sensibil, delicat; este faza în care mama trăieşte aproape unită cu bebeluşul de care abia s-a despărţit corporal, poate simţi şi veni în întâmpinarea nevoilor lui, asigurându-i astfel continuitatea fiinţării (baza pentru stabilirea eului, dată de a fi al mamei). Un eşec al mamei în această primă secvenţă de viaţă extrauterină lasă noul-născut descoperit în faţa ingerinţelor mediului ce ameninţă acut cu anihilarea, căci neexistând limite între el şi exterior, orice stimul mai puternic, fie intern, fie extern, îl atacă din şi în interior, ameninţându-i existenţa, nimicindu-l, fără ca mama să fie un filtru de excitaţie pentru bebeluşul ei, atenuându-i angoasele de anihilare.

Pe măsură ce bebeluşul începe să se organizeze, să se acomodeze cu noul mediu, adecvarea mamei nu mai e totală, ceea ce permite copilului să nu rămână claustrat în fuziune, ci să pună încet, încet, spaţii între el şi celălalt; dezvoltarea se petrece armonios atunci când mama are capacitatea de holding, adică îl conţine, îl susţine în descoperirea lumii, îl poartă pe şi în braţe, la început fizic şi psihic, apoi doar psihic, pentru ca mai târziu, viitorul adult să se poată purta singur în braţe, îi permite spaţiul şi timpul necesar creşterii prin oferirea iluziilor pozitive, a experienţei de omnipotenţă, ce asigură elanul pulsiunii de viaţă. Doar aşa bebeluşul va trece prin etapele inerente unei dezvoltări sănătoase: dependenţă absolută, dependenţă relativă şi independenţă relativă, care durează toată viaţa.

Funcţia de holding, sau de conţinere, cum a numit-o Bion, este vitală şi în terapia psihanalitică; grosso modo spus, analistul, prin conţinere supravieţuieşte la ceea ce pacientul nu poate tolera în el însuşi, la ceea ce el a proiectat, fără să se răzbune şi transformă conţinutul proiecţiei într-o interpretare, generând astfel dezvoltarea bebeluşului din pacient. Alain de Mijolla, în Dicţionarul internaţional de psihanliză, scrie că un holding reuşit înseamnă îngrijirea oferită de mamă copilului într-o mutualitate a identificărilor încrucişate, ce duce la integrarea self-ului.

Mama îndeajuns de bună este o mamă obişnuită, naturală, devotată copilului, care se poate pune, prin empatie, în stare de preocupare primară, căci şi ea a fost odată bebeluş, dar care are capacitatea de a-l deziluziona treptat pentru a-i permite înscrierea în mediu, apariţia şi dezvoltarea dorinţei, a capacităţii de a obiectiviza, individualizarea, unificarea, simţirea sinelui propriu; ea permite copilului să participe la îngrijirea proprie, îl însoţeşte, modulează atât reacţiile bebeluşului la ingerinţele mediului, cât şi pe acestea din urmă, stă între mediul exterior şi bebeluş, dar îi şi cuprinde pe amândoi introducându-l pe primul copilaşului, prezentându-i-l. R. Rousillon scrie că această mamă oferă constanţă afectivă copilaşului, este suficient de previzibilă, coerentă, armonioasă, sesizabilă, transformabilă şi, poate cel mai important lucru, este o fiinţă la care se poate ajunge (R. Rousillon, Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, p. 73). Doar o mamă îndeajuns de bună va putea să-i ofere copilului protecţia necesară, aşa încât să-i insufle ceea ce va deveni mai târziu, capacitatea de conţinere proprie, să-l ajute în construirea aşa-numitului Eu-piele (Didier Anzieu).

Winnicot vorbeşte despre cele trei funcţii ale obiectului matern, ale mediului facilitator: holding, handling (îngrijirile, manipulările copilului) şi prezentare a obiectului în ritmul dezvoltării bebeluşului, pentru a nu genera o traumă în faţă căreia el să reacţioneze printr-o apărare intensă; eşecul îndeplinirii acestora face ca tendinţele înnăscute spre integrare, personalizare (coluziune psihosomatică) şi adaptare la realitate (elaborarea elementelor de timp şi spaţiu, iniţierea relaţiilor de obiect) să nu se poată realiza, copilul dezvoltând apărări excesive, cristalizate într-un Self fals, cel adevărat fiind ţinut închis, baricadat pentru a nu ieşi la suprafaţă, acolo unde lucrurile par a sta bine; o astfel de persoană pare adaptată societăţii, poate chiar prea adaptată, dar chinul menţinerii pe suprafaţa ce ascunde Self-ul adevărat îi generează un sentiment de futilitate a vieţii. Mai mult, carenţele de holding din copilăria timpurie pot distorsiona grav traseul afectiv al individului până la dezvoltarea unei personalităţi schizoide, schizofrenie, autism, ca apărări împotriva agoniilor primitive, a prăbuşirilor trăite / netrăite.

Experienţa de omnipotenţă, despre care a scris Winnicott, este diferită de fantasma sau sentimentul de omnipotenţă, când subiectul se crede omnipotent în dorinţa de a se apăra de o nimicnicie crudă; scriind despre un caz clinic în care pacienta fantasma omnipotenţa, într-o notă de subsol din "Visare, fantasmare şi trăire" (p. 53), analistul scrie:

Experienţa omnipotenţei ţine în mod fundamental de dependenţă, în vreme ce această omnipotenţă ţine de lipsa de speranţă cu privire la dependenţă. 
În experienţa primară, mama se adaptează aproape perfect nevoilor bebeluşului, şi cum limitele între el şi lumea exterioră nu sunt stabilite (nu există Eu şi Non-Eu), nemărginirea, nediferenţierea, nelimitarea, dar şi satisfacerea, îi permit acestuia să fie stăpân peste sânul care hrăneşte, mama care îngrijeşte în locul şi timpul unde şi când copilul are nevoie, generându-i o experienţă de omnipotenţă: el a creat ceea ce îl hrăneşte exact atunci când a avut nevoie; astfel ia naştere obiectul subiectiv (nu este perceput obiectiv, deşi el există), o fantasmă în care ceea ce vine din copil şi ceea ce vine din realitate nu e distins, un obiect creat în interacţiune (mama trebuie să fie acolo să-i ofere bebeluşului sânul, pentru a-i permite trăirea cu adevărat a omnipotenţei, înlesnirea viitoarei capacităţi de halucinare atunci când ea nu va apărea exact când el vrea cu toată forţa şi pentru a-i insufla încrederea primară), ce stă la originea fiinţării, a creativităţii umane, ce oferă sentimentul că în lume există ceva bun şi că el poate crea ceva bun, chiar dacă la momentul respectiv bebeluşul doar fiinţează (găsirea sânului matern echivalează cu găsire selfului / sinelui propriu), neexistând diferenţiere între el şi mamă, sân, mediu. Între sânul mamei şi copilul ei e o zonă de iluzie, o arie intermediară, unde se întrepătrunde creaţia bebeluşului cu contribuţiile mamei, sau mai bine spus unde bebeluşul se hrăneşte din sânul parte din el (bebeluşul este, fiinţează) şi mama hrăneşte (elementul masculin din mamă face) copilul parte din ea însăşi.

Obiectul subiectiv, la întâlnirea cu obiectul obiectiv, devine obiect tranziţional; această nouă relaţionare subiectiv-obiectiv are loc numai dacă mediul bun pe care se poate conta îi permite bebeluşului să fie nebun într-un mod particular care le este îngăduit bebeluşilor (D. W. Winnicott, "Creativitatea şi originile ei", p. 107).


Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
 

Când vorbeşte despre obiectele subiective şi apoi despre cele tranziţionale, Winnicott mai foloseşte o sintagmă paradox, găsit-creatul, adică bebeluşul, după trăirea unei prime experienţe de satisfacere care lasă urme mnezice, în momentele de tensiune, îşi creează obiectul satisfăcător (mama), care se găseşte în exterior aşteptând să fie creat şi care oferă un răspuns îndeajuns de bun copilului; e un moment de întâlnire între creaţia internă a copilului şi ce găseşte el în exterior, generându-i astfel o iluzie de autosatisfacere, ce ţine de etapa narcisismului primar, când copilul doar este, fără a şti despre mediu. Mai mult, găsit-creatul implică şi o distanţă între cele două, adică între ceea ce copilul creează şi ceea ce găseşte, distanţă temporală şi spaţială aş spune eu, distanţă care creşte treptat în funcţie de capacităţile copilului şi de adaptarea mamei îndeajuns de bune. În stadii ulterioare, obiectul va fi investit, creându-se astfel o relaţie de obiect, urmată, în cel mai fericit caz, de utilizarea obiectului asupra căreia mă voi opri mai târziu.


Obiectul tranziţional este un obiect material din lumea exterioară care are o valoare electivă pentru copil, precede stabilirea funcţiei realităţii din punct de vedere al dezvoltării copilului, e prima posesiune a ne-minelui, după cum spune Winnicot, nu e nici parte a corpului bebeluşului (mai înainte îşi sugea pumnişorul), nu vine nici dinăuntrul său, nu e halucinaţie, dar nici obiect al realităţii externe pentru el, deşi vine din afară din punctul de vedere al unui observator; e situat între degetul mare şi jucăria de pluş, adică între mine şi ne-mine, dar nu e nici mine, nici ne-mine, e un obiect creat de el, dar noi ştim că obiectul e extern, ocupă spaţiul dintre subiectiv şi obiectiv, permite instalarea capacităţii de a accepta diferenţa şi similitudinea; poate fi un colţ de păturică pe care copilul îl smotoceşte înainte de adormi, poate fi o jucărie de pluş care îl linişteşte, e un obiect alintat cu afecţiune, dar şi iubit în mod excitant şi mutilat, căci bebeluşul reclamă control total asupra lui, deşi nu-l poate avea, aşa cum îl are asupra obiectelor interne; e indispensabil pentru copil şi de aceea nu trebuie să i se ia, să fie modificat în vreun fel sau să fie spălat de către părinţi oricât de murdar ar fi, căci asta ar însemna o discontinuitate pentru copil, o ruptură; iniţiativele legate de acest obiect atât de iubit arhaic trebuie să aparţină bebeluşului; chiar dacă e doar un obiect fără viaţă, pentru bebeluş are multă viaţă şi o intruziune a adultului în relaţia dintre bebeluş şi obiectul tranziţional înseamnă moartea celui din urmă, nesupravieţuirea lui la iubirea pură şi crudă a micuţului. Acest obiect va fi dezinvestit treptat, prezenţa sa va fi din ce în ce mai difuză, nu i se va face doliu, nu devine obiect intern, nu va fi uitat, nici aruncat, ci lăsat undeva în lada cu vechituri, într-un colţ de casă, dar păstrat peste ani.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru fenomenul tranziţional, care nu mai e doar un obiect, dar care are rolul unui obiect liniştitor; Winnicott vorbeşte aici despre gângureala bebeluşului sau cântecele pe care copilul le fredonează înainte de culcare, precum şi despre artă, religie, cultură, care apar mai târziu, când dezvoltarea aduce cu sine şi augmentarea zonei dintre realitatea internă şi cea externă, astfel, fenomenele tranziţionale dispersându-se; obiectele tranziţionale şi fenomenele tranziţionale sunt situate între erotismul oral şi adevărata relaţie de obiect, între activitatea creativă primară şi proiecţia a ceea ce a fost deja introiectat, între nerecunoaşterea primară a stării de îndatorare şi recunoaşterea acesteia (spre exemplu atunci când copilul spune mulţumesc pentru un obiect primit), între creativitatea primară şi percepţia obiectivă bazată pe testarea realităţii (D. W. Winnicott, "Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale", p.30).

Această arie intermediară a experimentării, aşa cum o numeşte Winnicott, este o zonă de odihnă, interfaţa dintre subiectiv conceput şi obiectiv perceput, în care realitatea interioară şi cea exterioară se împletesc armonios, dar rămân şi separate, o arie care există de la sine, un fel de dat natural care asigură continuitatea existenţei, a fiinţării, care apără împotriva anxietăţii de tip depresiv, împotriva unei angoase de separare: Se poate spune despre obiectul tranziţional că este o chestiune de înţelegere între noi şi bebeluş ca noi să nu punem niciodată întrebarea: Tu ai conceput acest lucru sau ţi-a fost prezentat din afară? Ceea ce este important este că în acest punct nu se aşteaptă nici o decizie (id.).

Obiectele şi fenomenele tranziţionale mai au o trăsătură importantă şi anume faptul că ele sunt semnificative atât pentru subiect, cât şi pentru obiectul extern, e un fel de împărtăşire a experienţei între cele două părţi: părinţii recunosc valoarea obiectului tranziţional pentru copilul lor, iar mai târziu, spre exemplu scriitorul împarte un spaţiu comun cu cititorii săi, aşa cum bebeluşul împărţea jucăria sa cu mama, sau, mai bine spus, obiectul era el şi mama în acelaşi timp. Apărându-se continuu împotriva acceptării depline a realităţii externe şi / sau a celei interne, individul îşi oferă răgazul acestui spaţiu intermediar mine – ne-mine, pentru a-şi ţese împletitura celor două realităţi.

La Winnicot, prima organizare a Eului se naşte din experimentarea ameninţărilor cu anihilarea, care nu duc la anihilare şi care sunt urmate, în mod repetat, de recuperare, astfel încât încrederea în recuperare conturează treptat un Eu cu o capacitate de a face faţă frustrării. Psihanalistul a utilizat termenul de self pentru a desemna sentimentul de sine, obţinut atunci când se realizează o continuitate de a fi atât din punct de vedere al realităţii psihice, cât şi a schemei corporale, o unitate a individului în ansamblul său. Serge Lebovici, în glosarul din Arborele vieţii, scrie că selful este cel care îi conferă o anumită independenţă, o anumită distanţă defensivă care îi permite să simtă că există orice ar fi. Dacă la Freud aparatul psihic era împărţit între Eu, Se şi Supraeu, Winnicott vorbeşte despre un self “fals” şi unul “adevărat”, primul desemnând adaptarea excesivă la realitatea exterioară, ca apărare faţă de lipsa de identificare a mamei cu bebeluşul ei, ce creează o discontinuitate între corp şi spirit, în timp ce self-ul adevărat este negativul celui fals. Self-ul fals e un fel de personalitate de împrumut care poate fi foarte bine adaptată societăţii, dar care lasă subiectului un sentiment acut de inutilitate, de vid, de futilitate, căci acesta, în loc să integreze experienţele mediului în self-ul său, îşi transformă self-ul la mediu, neputând să-l conţină pe acesta din urmă; falsul self se originează într-un eşec în contactul iniţial dintre bebeluş şi mediu, când self-ul, în faţa spaimei de anihilare, preia funcţiile neîndeplinite ale mamei, dar cum nici capacitatea fizică, nici cea psihică nu îi permit copilului îndeplinirea îndeajuns de bună a holding-ului, el râmâne prins în încercarea disperată de a se menţine, fără a-şi mai trăi pe deplin experinţele proprii dezvoltării sale, fără a mai experimenta în totalitate cruzimea iubirii specifică stadiului primar, rămând, mai târziu, cu o capacitate de a iubi schiopătândă şi cu o strigătoare agresivitate nemediată; subiectul învaţă lucrurile, dar nu le locuieşte, trăieşte, experimentează. Self-ul adevărat permite spontaneitatea naturală, autenticitatea, leagă, uneşte, conţine, trăieşte, creează fenomenele tranziţionale.

Jacques André scrie despre self-ul fals, sau personalitatea "ca şi cum" a Hélènei Deutsch:

Trăim "ca şi cum", o viaţă care se preface, viaţa unui personaj fără autor, marginalizând ce este mai primejdios: afectele, emoţiile. [...] Atâta "inteligenţă" şi atâtea "facultăţi de adaptare" duc, cu bună ştiinţă, la reuşita socială, cu toate că te simţi şi mai golit şi mai artificial pe măsură ce faţada se lărgeşte. Până în clipa când detresa, cea a "copilului" neglijat, e brutal scoasă la iveală, prăbuşire din care anturajul nu pricepe nimic: "Avea totul pentru a fi fericit şi..." (Jacques André, Cele 100 de cuvinte ale psihanalizei, p.75).
O doză de Self fals avem cu toţii în noi, căci altfel nu am putea trăi cu ceilalţi, dar diferenţa dintre patologie şi aşa-zisa sănătate e dată de sentimentul de unitate, sentimentul de implinire afectivă a subiectului, de bogăţie sufletească. Winnicott plecă de la premisa că acest Self adevărat există în fiecare din noi, dar că în patologie el este protejat, acoperit, închis de Selful fals, subiectul menţinând două relaţii: 
una secretă, tăcută cu o lume interioară de fenomene subiective [...] şi această relaţie este singura care pare reală şi una dintre un sine fals şi un mediu extern sau implantat doar vag perceput (D. W. Winnicott, Natura umană, p. 136), 
împiedicând şi dezvoltarea capacităţilor de solicitudine şi de solitudine autentice.

Dacă Freud vorbeşte despre capacitatea de iubi şi de a munci, Winnicott aduce în prim plan cele două concepte descrise mai sus, cărora li se adaugă un al treilea, capacitatea de utilizare a obiectului. Prima se referă la capacitatea de investire a subiectului, care nu doar descarcă impulsurile brute, aşa cum o făcea asupra mamei-obiect atunci când îşi trăia iubirea crudă/agresivitatea primară, ci, ca urmare a unificării celor două mame (mama-obiect al cruzimii bebeluşului şi mama-mediu din perioadele de linişte pulsională), el trăieşte un sentiment de culpabilitate, atenuat prin reparaţiile pe care le va face mamei-mediu, care acum e doar mama şi care îi oferă bebeluşului şansa trăirii pulsiunilor, şansa atenuării intensităţii acestora, şansa integrării sale, şansa experimentării reciprocităţii.

Capacitatea de a fi singur în prezenţa celuilalt nu se referă la o retragere defensivă din faţa lumii ostile, sau la neglijare, abandon sau distrugerea self-ului, ci la o experienţă pozitivă şi, chiar mai mult, la lucrul cel mai de preţ al cuiva, scrie J. B. Pontalis în International Dictionary of Psychoanalysis. La a fi singur, adică la a fi un întreg, unic, separat şi totuşi împreună cu ceilalţi, a avea o identitate proprie, a fi încrezător, conţinut şi conţinător, creator, la a fiinţa continuu şi a percepe discontinuitatea într-o legătură permanentă, sau chiar ruptura pentru a prezerva legătura, nu se poate ajunge decât dacă mediul conţinător, capacitatea de reverie a mamei au fost introiectate de bebeluş. Tot Pontalis explică: 

Sunt singur şi în acelaşi timp nu sunt singur: nu numai că menţin prezenţa mamei în interiorul meu, dar am reuşit să mă dezleg de „nebunia” ei şi să nu mă mai simt anihilat dacă pleacă şi nu mai reprezint interesul ei major (I am alone and at the same time I am not alone: not that I maintain the presence of the mother within myself; rather, I have managed to disentangle myself from her "madness," and no longer feel annihilated if she goes away and if I am no longer of concern to her, in J. B. Pontalis, International Dictionary of Psychoanalysis).
Mă voi opri acum asupra a ceea ce Winnicott numeşte capacitatea de utilizarea obiectului, ce presupune capacitatea subiectului de a avea relaţii de obiect, la care se adaugă aspecte ce ţin de natura reală a obiectului. Dacă în relaţia de obiect primitivă, subiectul investeşte masiv obiectul prin mecanismele proiective şi identificatorii, trăind parcă singur cu proiecţiile sale, în utilizarea unui obiect, acesta din urmă are o existenţă independentă, aparţine unei realităţi împărtăşite şi nu e doar acoperit de proiecţii, are o identitate proprie care e acceptată de subiect. În tranziţia de la o secvenţă (relaţia de obiect arhaică) la alta (utilizarea obiectului), despre care Winnicott spune că e cea mai dificilă sarcină din dezvoltarea umană, subiectul distruge obiectul subiectiv, prin plasarea lui în lumea exterioară, în afara controlului omnipotent, căci numai aşa poate fi creată alteritatea. Dacă obiectul supravieţuieşte acestui atac fantasmat, subiectul dobândeşte capacitatea de a-l utiliza. Ce ar putea însemna supravieţuirea obiectului? Holding, conţinere, obiectul nu se răzbună, ci manifestă o acceptare fermă, dar plină de înţelegere, constantă. Doar prin trăirea alterităţii şi a supravieţuirii obiectului, subiectul se poate bucura de calităţile acestuia, poate învăţa de la el, se poate juca cu el, simţi plăcere în a-l utiliza, tot aşa cum aş putea spune şi despre obiect în a se lăsa utilizat, în a se deda frumuseţii jocului.


Despre squiggle, jocul desenului, pe care Winnicott l-a folosit ca metodă de comunicare cu micii pacienţi în consultaţiile terapeutice, el spune că nu este o tehnică, ci un joc natural, flexibil, fără reguli, ce poate fi jucat de oricare două persoane. Psihanalistul folosea squiggle-ul pentru a iniţia comunicarea cu pacienţii copii, creând un spaţiu în care cei doi, copilul şi terapeutul, împărtăşeau, prin desene la care contribuiau amândoi, sensuri, interpretări, idei. În ce constă jocul? Analistul desenează o linie la întâmplare, pe care copilul o va transforma după dorinţa sa, se discută despre noul desen, apoi copilul, la rândul său, mâzgâleşte ceva şi analistul completează pornind de la ceva-ul trasat de micul pacient, jocul prelugindu-se atât timp cât cei doi protagonişti, care construiesc, reconstruiesc desene, sensuri, relaţii, simt plăcerea împărtăşirii, curiozitatea descoperirii.

Puţinele concepte abordate în această lucrare sunt departe de a fi fost epuizate ca înţelesuri în cele câteva cuvinte de mai sus, de fiecare dată ele împlinindu-se cu noi şi noi valenţe. Ceea ce am scris nu este decât un fir întins către găsirea şi regăsirea operei lui Winnicot, atât de bogată în originalul şi originarul uman, în crearea unei autentice experienţe de citit, de gândit, de elaborat, de recitit, de regândit, de reelaborat, de descoperit şi redescoperit. Winnicott a explorat adâncimile umane cu o compasiune, naturaleţe, deschidere, înţelegere imense, transmiţându-şi bogata experienţă clinică în lucrările scrise... rămâne ca noi să-i „utilizăm” opera asemeni copilului care îşi utilizează obiectele primare, analizandului care îşi utilizează analistul, a oricărei fiinţe care îşi utilizează obiectele, îmbogăţindu-se şi îmbogăţindu-le.


Citeste despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Bibliografie

  • André J., 100 de cuvinte ale psihanalizei, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2010
  • Bion W. R., Aux sources de l’expérience, PUF, Paris, 2001
  • De Mijolla A. (coord.), International Dictionary of Psychoanalysis, Thompson Gale, 2005
  • Laplanche J., Pontalis J. B., Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
  • Lebovici S., Arborele vieţii – Elemente de psihopatologia bebeluşului, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2006
  • Ribas D., Donalds Woods Winnicott, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003
  • Roudinesco É., Plon M., Dicţionar de psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti, 2002
  • Rousillon R., Manual de psihologie şi psihopatologie clinică generală, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2010
  • Thomä H., Kächele H., Tratat de psihanaliză contemporană, vol. II: Practică, cap. "Contratransferul", Editura Trei, Bucureşti, 2000
  • Winnicott D. W., Opere1: De la psihiatrie la psihanaliză, cap. "Agresiunea în relaţie cu dezvoltarea emoţională", ,,Mintea şi relaţia sa cu psiho-soma", "Preocuparea maternă primitivă", "Psihoză şi îngrijirea copilului", "Dezvoltarea emoţională primitivă", Editura Trei, Bucureşti, 2003
  • Winnicott D. W., Opere 3: Natura umană, Editura Trei, Bucureşti, 2004
  • Winnicott D. W, Opere 6: Joc şi realitate, cap. "Obiecte tranziţionale şi fenomene tranziţionale", "Visare, fantasmare şi trăire", "Creativitatea şi originile ei", Editura Trei, Bucureşti, 2006
  • Winnicott D. W., Spaima de prăbuşire – explorări psihanalitice, cap. "Clivajul elementelor masculine şi feminine observabile la femei şi bărbaţi", "Spaima de prăbuşire", "Jocul Squiggle", "Despre «utilizarea unui obiect»", Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2006


Ioana Nichita, psiholog
Lucrare prezentata la Cercul de Psihanaliza al Asociatiei pentru Promovarea Psihoterapiei la 20.11.2010

14 comentarii

  1. Bogdan Popa28/11/10 00:32

    Excelenta prezentarea lui Winnicott. Foarte clara, expresiva si informata. Mi-au placut in special distinctiile intre experienta omnipotentei si sentimentul de omnipotenta, si capacitatea de a avea relatii de obiect si capacitatea de utilizare a obiectului.

    Poate ca un titlu cum ar fi 'Winnicott, concepte fundamentale', sau 'Winnicott: cateva concepte fundamentale' ar fi mai aproape de intentia lucrarii.

    Daca e sa intram in substanta lui Winnicott, ma intreb de ce Winnicott a numit spatiul intermediar, spatiul fenomenul tranzionale, un spatiu al iluziei? Eu inteleg ca e vorba de un spatiu construit, nici al bebelusului, nici al mamei, un spatiu co-creat care e elaborat pentru a permite jocul, creativitatea, sau gestul spontan. El e diferit de o realitate obiectiva in sensul in care e un spatiu construit, diferit de cel materialitatii unui scutece, sau cel al biberonului. Totusi, de ce e neaparat un spatiu al iluziei, si nu mai degraba al unei iluzii/realitati in permanenta constructie, sau nici iluzie, nici realitate? In alte cuvinte, ideea de iluzie dupa mine e opusa 'realitatii,' si dihotomia asta nu cred ca reda integral ce vrea sa spuna Winnicott (desi el singur, cred, il numeste spatiu al iluziei).

    Ma intreb cum e legata ideea asta de tranzitional de alte idei importante din Winnicott, cum ar fi ideea de multiplicitate a sineului, sau de disociere.

    Ce imi mai vine in cap acum e ca un termen ce scapa de dihotomia integrare/desintegrare e ideea lui Winnicott de 'unintegration' (cum se traduce asta?). Daca 'unintegration' e un pas diferit de experienta lui a fi stimulat, sau a spaimei de prabusire, atunci ce ar fi din punct de vedere al dezvoltarii psihice la Winnicott? Daca fenomenul tranzitional e un progres al dezvoltarii, este 'unintegration', care este un spatiu al relaxarii, al linistei fara excitatiei, un progres diferit de fenomenul tranzitional? Hmmm, diferit si poate chiar mai important...

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Bogdan Popa, ma bucur sa regasesc pasiuni si explorari continue pe teritoriile psihanalizei winnicottiene si ma gandesc, in linia interogarilor de mai sus, sa amintesc ceea ce spunea winnicott in ”Play and reality” referitor la aria de iluzie: el pleaca de la iluzia primară, aceea care îi permite copilasului foarte mic (bebe) sa creada ca sânul mamei este el insusi, face parte din el insusi, este sub controlul lui, in mod magic, ca si ingrijirile materne din perioadele calme (asa cum subliniaza winnicott acest calm). copilutul creeaza (in spatiul sau psihic) si recreeaza sânul (ceea ce include si tot ce inseamna maternaj), ca ”obiect subiectiv” (despre trecerea de la obiect subiectiv perceput la obiect obiectiv, detalii sunt date si in Despre ”utilizarea obiectului”, capitol din vol Spaima de prabusire), iar acest ”obiect subiectiv” intalneste si se superpozează (sau nu) peste sânul real (mama reală, maternajul real etc.), functie si de capacitatea mamei de a fi ”îndeajuns de bună” ptr copilul ei.
    amintesc si (aproape citat exact) o afirmatie a lui Winnicott legat de aria iluziei ca fiind o arie intermediară, alocată copilasului, ce se situează între creativitatea primară a sa si perceptia obiectivă, bazată pe proba realitătii. ea dă sens, ptr copil, relatiei de obiect, ea este ca o interfata intre ceea ce e ”subiectiv perceput” si”obiectiv perceput”.
    Deziluzia progresivă, treptată, de către mamă, a copilasului, îi va permite acestuia posibilitatea de realizare si de insertie in realitate (prin functia de prezentare a obiectului/a lumii, pe care o are mama în primele luni de viată).
    Îndeosebiîn volumele Play and reality, si in Fear of breakdown (dar si in altele) gasesti/gasim multe nuante ale acestor fenomene de la începutul vietii, si in alte volume ca ”De la pediatrie la psihanaliză” sau in cel despre procesele de maturizare ale copilului, explorările spatiului tranzitional, fenomenelor tranzitionale sunt corelate in essentia cu trecerea de la dependenta absoluta la independenta relativa, respectiv cu procesualitatea integrarii psihice, de la non-integrare (traducerea pt termenul unintegration), dezintegrare (prin esecuri si rupturi in relatia primara copil-mediu/mama), reintegrare (aici implicit fiind vorba si despre legaturile/sau rupturile psyche-corp, self-corp, splitting-uri ce pot aparea, disocieri , depersonalizari, derealizari etc.).

    Fenomenul tranzitional este, desigur, esential in cresterea/dezvoltarea selfului (joaca, joc, invatare, creativitate, creatie, religie etc.), în timp ce acel teritoriu care este non-integrat (non-psihizat, non-gandit, non-reprezentat) poate avea ”destin” diferit (in sensul psihanalitic al cuvantului, asa cum il stim de la Freud).

    Explorările psihanalitice, datorită îndeosebi practicii clinice de zi cu zi, ne vor permite să descoperim si să cuprindem mai multe sensuri/nunate ale metaforelor winnicottiene (cum a numit Serge Lebovici termenii/conceptele lui Winnicott).

    bună călătorie psihanalitică mai departe,
    Daniela Luca

    RăspundețiȘtergere
  3. Ioana Nichita29/11/10 22:04

    Multumesc pentru aprecierea articolului si pentru ocazia de a continua discutia despre conceptele winnicottiene. In ceea ce priveste aria intermediara, intr-adevar, Winnicott o numeste zona de iluzie, dar iluzia nu e, asa cum o intelegem in limbajul comun, ceva ce nu poate fi atins niciodata, ceva ce nu exista, ceva static, ci, asa cum ai scris si tu, e in permanenta constructie, in tandem cu realitatea. De ce iluzie? Pentru ca subiectivitatea ne caracterizeaza pe toti, ea ne asigura continuitatea, unitatea, trairea...cred ca iluzia despre care vorbeste Winnicott se afla pe continuumul dintre iluzia ca perceptie total falsa, himera, asa cum e inteleasa ea in general, si realitatea ca materialitate...dihotomia nu e totala decat daca s-a produs undeva, candva o ruptura...un clivaj, o disociere.
    Nu am citit deocamdata despre multiplicitatea sinelui, dar banuiesc ca ar fi vorba despre sinele adevarat si sinele fals, care poate lua mai multe forme in functie de mediul caruia i se adapteaza. Spatiul tranzitional asigura armonia sinelui adevarat cu cel fals, continuitatea dintre cele doua parti...toti avem un sine fals, caci altfel nu ne-am putea dezvolta, nu ne-am putea adapta mediului; el nu este patologic decat in masura in care sinele adevarat nu se mai poate manifesta, nu mai “gaseste” posibilitati acceptate de mediu pentru a iesi la iveala; si atunci scindarea presupune doua relatii: una intre individ si viata sa interna secreta si alta intre mediu si sinele fals compliant, teserea celor doua intr-un spatiu, caruia am putea sa-i spunem tranzitional, fiind extrem de fragila. Daca ar fi sa fac o legatura, poate putin fortata, intre spatiul tranzitional, bebelus, mama, sine adevarat si sine fals as spune: bebelusul, sinele adevarat la inceputul vietii cand instinctualul se exprima cu cruzime, si mama (mediul), sinele fals, caci ea are si un sine fals, co-creeaza spatiul tranzitional dintre sinele adevarat si sinele fals in interiorul bebelusului...evident ca aici sunt multe de discutat, caci e foarte important ca mama sa aiba ea insasi spatiu psihic, sa contina armonios cele doua fatete ale sinelui pentru a-i putea crea nou-nascutului spatiul necesar elaborarii, iluziei, fiintarii.
    “Unintegration” e tradus prin “neintegrare” sau “non-integrare” si e starea primara a bebelusului, stare lipsita de anxietate, caci nu exista legaturi, nu exista timp, spatiu, nu exista unitate, ci doar fiintare. Integrarea incepe din primele minute ale vietii si continua pe tot parcursul ei, iar dezintegrarea poate urma numai integrarii, caci nu se poate dezintegra decat ceva ce a fost odata integrat; tocmai de aceea ea e resimtita ca inspaimantatoare. Nu as spune ca non-integrarea e un progres diferit de fenomenul tranzitional, ci ca tranzitionalitatea asigura integrarea unor elemente neintegrate, tot asa cum altele raman neintegrate...caci niciodata integrarea nu va fi pe deplin incheiata...

    RăspundețiȘtergere
  4. Bogdan Popa30/11/10 20:21

    @Daniela Luca & Ioana Nichita: Invat mult din dialogul cu voi (sunt ca un bebe in cautarea unui spatiu tranzitional).

    @Daniela Luca: De ce am o problema cu termenul de iluzie la Winnicott? Citesc acum cartea lui Stephen Mitchell despre relationalitate in psihanaliza, si el il pune in opozitie pe Loewald (autorul unei revolutii tacute in psihanaliza) si Winnicott. Loewald nu accepta termenul de iluzie la Winnicott din doua motive:

    1) In Winnicott, mama indeajuns de buna intalneste "gestul spontan" al bebelusului, facand posibil momentul "iluziei" unde bebe-ul crede ca a creat sanul insusi (sau ce identifici tu ca subiectiv obiectiv, cred, in pasii developmentali ai lui W.). Loewald, zice, nu e asa; nu exista nici un fel de iluzie in experienta bebelusului. Sau, in alte cuvinte, experienta trebuie considerata nu numai iluzie, cat foarte reala pentru bebelus.

    2) Implicatia mai larga a Loewald este ca experientele tranzitionale nu se afla numai in spatiul dintre bebelus si mama, sau intr-un spatiu al jocului. Ele sunt plasate foarte puternic si in bebelus, sunt foarte reale pentru ea/el. Iluzia si realitatea se afla intr-un joc permanent, unde e greu de identificat doar iluzia, sau doar realitatea; ele sunt co-create in acelasi timp, si nu pot fi intelese una fara cealalta.

    Care ar fi consecinta clinica a a mutarii accentului de la "iluzie" la "iluzie/realitate"? Ce se intampla in gestul spontan al clientului fata de analist, in organizarea lui a realitatii, nu e numai un moment al iluziei, dar e un moment real, unde iluzia si realitatea se impletesc, se tes impreuna. Ca atare, "gestul spontan" nu e iluzoriu pentru ca trebuie insotit de un al doilea moment, sa spunem al dez-iluziei, dar este in sine creator de realitate, si are o prezenta distincta in afara unei scheme de dezvoltare emotionala.

    Bine, asta e o lectura foarte relationala a lui Winnicott. Ma intreb cat accepti din ea...

    @Ioana Nichita: Ideea legata de disociere intre sinele adevarat si cel fals, dupa cum o explici tu, e foarte importanta. Cred ca intentia lui W. este sa spuna ca traim in doua eu-uri permanenante, ca suntem scindati, si ca 'sanatatea' e cautarea noastra experentiala a sine-ului real.

    Daca Winnicott are dreptate, si noi suntem scindati in mod normal, atunci suntem nu numai integrali, dintr-una bucata self, cat avem parti, care sunt in conversatie, si pe unele le simtim mai reale, iar pe altele mai false. Cele false se nasc din experienta lui 'impingement,' cand suntem fortati sa ne adaptam la realitate intr-un mod pe care il simtim fals.

    In tot aparatul asta fain mi se pare ca ce numeste el non-integrarea are un loc special. Non integrarea iese din dialectica integrarii/disintegrarii, pentru ca e un loc unde nu exista un impuls catre ceva, fie el dorinta de a pune impreuna bucatile care sunt separate, fie spaima de prabusire. Non-integrarea are de a face cu a fi calm, relaxat, si sentimentul de a te simti una/unul cu oamenii cand nu exista excitare in jur.

    Non-integrarea pare sa fie o experienta calitativ diferita de integrare. Ea poate fi aproximata de meditatie, sentiment oceanic, senzatia de fiintare.

    Tu ai dreptate: non-integrarea apare asociata cu 'capacitatea de a fi singur,' si e legata puternic de fenomenele tranzitionale.

    Totusi, mi se pare ca exista o diferenta importanta intre integrare si non-integrare. Gandeste-te ca psihanalitic sanatatea e tradusa in special prin ideea de integrare (vezi pozitia depresiva la Klein, unde apare repararea si grija; vezi sine-le coerent a lui Kohut unde ideea este sa pui impreuna bucatile, dupa ce cureti cum trebuie ranile narcisice; gandeste-te la mentalizarea lui Peter Fonagy, unde esti constient de afecte si de atasamente). In contrast, ideea de non-integrare pare ca trimite la o alta experienta, calitativ diferita. Pentru W, non-integrarea este unul din cele mai importante semne de maturitate in dezvoltarea emotionala (The Capacity to be alone).

    Ma intrebi ce crezi despre asta...

    RăspundețiȘtergere
  5. raspunsul meu spontan, Bogdan, la expunerea teoriei lui loewald, pe care nu l-am parcurs in asa masura incat sa am o perspectiva temeinica acum, versus conceptialui winnicott despre iluzie/realitate, este ca agreez destul de mult ceea ce ai trasat la punctul 2.
    desigur, fiecare alege matca sa conceptuala. ma simt nici prea aproape de viziunile "relationiste", nici rea departe. de aceea cred ca despre loewald ar trebui sa vorbeasca cineva care il cunoate temeinic. chiar daca sunt deja 15 ani de cand parcurgeam "spontaneous gesture" si m-a captat.
    referitor la crearea acelui spatiu iluzie-realitate (intretesute, si iluzie, si realitate) agreez deplin conceptul de spatiu tertiar (co-creat de analist si analizant, totodata). indeosebi in situatia analitica.
    sper ca spontaneitatea raspunsului meu de acum sa fie indeajuns ptr moment.

    Daniela Luca

    RăspundețiȘtergere
  6. Ioana Nichita2/12/10 21:38

    Cred ca scindarea are loc atunci cand se experimenteaza niste rupturi, adica niste experiente carora subiectul nu le-a putut face fata, pe care nu le-a putut contine. Sanatatea e continuitatea sinelui, a partii lui adevarate si a celei false; Winnicott nu scrie despre un sine fals ca si cum noi l-am simti fals, desi asta se poate intampla mai ales in patologie, ci despre un sine fals care apara instinctualul sine adevarat si il exprima intr-o maniera adaptata mediului...atunci cand vorbim despre « a simti falsitatea sinelui », cred ca deja exista o disociere, o ruptura in continuitatea sinelui intreg, in simtirea autentica a identitatii individuale.
    Non-integrarea, integrarea, dezintegrarea, reintegrarea...toate acestea ne cresc, ne dezvolta, co-exista, neputand fi atat de clar diferentiate; neintegrarea, asa cum o inteleg eu, e “starea” in care elementele sunt dispersate, neunite, fara legaturi intre ele, fara ceva care sa le contina, fara limite...doar niste fragmente suspendate...un bebelus care vine pe lume nu stie ca partile corpului sau sunt ale lui..totul e fragmentat, dar el nici macar nu isi da seama de asta...abia apoi, prin ingrijirile celorlalti, prin capacitatea lor de a-l vedea intreg si prin dezvoltarea sa biologica, el incepe sa se integreze...sa-si dea seama ca acele manute sunt ale sale, ca mama e o persoana intreaga...De ce non-integrarea nu genereaza anxietate? Pentru ca anxietatea apare atunci cand ceva e pe cale sa se destrame, ori niste elemente nelegate, necontinute, nu au cum sa se destrame...ele doar exista, fiinteaza si incep sa se lege, apoi, poate, sa se dezlege (si aici vorbim despre dezintegrare, care poate fi sanatoasa in masura in care elementele se releaga intr-o maniera benefica subiectului), sa se relege cu altele neintegrate, dezintegrate sau insuficient integrate...dinamica ce continua de-a lungul intregii vieti. Fara aceste elemente neintegrate nu cred ca ne-am putea dezvolta, maturiza, schimba, trai, nu ne-am putea descoperi si redescoperi, nu i-am putea descoperi si redescoperi pe ceilalti; integrati complet, fara a sti ce inseamna asta, nu vom fi niciodata...caci nimic nu e static, nimic nu e total incheiat...decat finalul vietii...
    Evident ca nu scriu aici despre non-integrarea patologica, pe care as putea-o numi incapacitate de a integra atat de mult non-integrat (care la inceputul vietii nu a fost continut de mediu), sau vidul, netraitul, disperarea, prabusirea, ci despre elemente neintegrate pe care le purtam in noi toata viata.
    In articolul de mai sus am scris cate ceva despre dezvoltarea primitiva a bebelusului si despre capacitatea de a fi singur, care e asociata atat cu integrarea, cat si cu neintegrarea...sau mai bine spus, cu capacitatea de integrare a neintegrarii si de “acceptare” a neintegrarii, oricat de paradoxal ar suna, caci nu poti accepta ceva ce nu stii ca exista, dar poti accepta ca nu stii ca exista si sa te lasi surprins, cu calm, de existenta neexistentului de pana acum...

    RăspundețiȘtergere
  7. Bogdan Popa3/12/10 21:20

    &Daniela Luca: M-ar interesa mult sa vad vad cum esti nici aproape, nici departe de relationalisti. Poate ai scris, sau vei scrie scrie despre asta. Cum ar arata un spatiu tertiar care sa fie "indeajuns" de terapeutic? O comparatie Winnicott- Green ar fi foarte interesanta. Parca la Green e un scepticism puternic legat de rezolvarea "complexului mamei moarte" (cu implicatiile de rigoare). La Winnicott, mi se pare ca exista o exuberanta si un optimism extraordinar legat de spatiul tranzitional. Si el poate sa fie legat nu numai de "free-floating attention", sau de transfer, cat si de experienta lui a fi cu cineva, a fi ascultat. Partea eficienta a terapiei ar veni din "holding", nu?

    @Ioana Nechita: De acord cu sinele fals ca nefiind in primul rand simtit, cat mai degraba trait inconstient. Ma intreb ce vrei sa faci cu distinctia asta (daca te inteleg bine).

    Altceva ce imi vine in cap cand citesc ce scrii e daca anxietatea e provocata numai de experienta dis-integrarii. Nu poate sa fie anxioasa si experienta integrarii, a punerii bucatilor impreuna, a iubirii. Iubirea presupune efort, activarea de imagini inconstiente, pe scurt, anxietate.

    Din ce il citesc eu pe Winnicott, cred ca non-integrarea e cum bine zici, experienta bebelusului fara anxietate. Dar ea este si un pas al dezvoltarii catre maturitate, nu crezi? Dupa cum zici tu foarte fain, pasul paradoxal in integrare este spre ascultarea ne-existentului, a celui care care e ne-integrat, care nu e inca formulat. Dar daca non-integrarea ar fi si mai mult, o experienta a linistii fara anxietate, un locas al relaxarii, un moment de calm fara 'inainte' si 'dupa'? Ce ar fi daca non-integrarea nu e nici macar ascultarea 'ne-integratului", pentru ca nu exista excitatie, planuri, vise, dorinte? Ce ar fi daca ea ar fi un soi de moment zen al linistei?

    RăspundețiȘtergere
  8. Buna, Bogdan!
    Non-integrarea - adica experienta psihica neunificata: de imagini, sunete, atingeri, mirosuri - este, desigur, un pas al dezvoltarii catre maturitate in sensul de premisa pentru integrarea psihica treptata insa aceasta din urma nu este obligatorie/neaparata ci depinde de ingrijirile primite din partea mamei.
    Cred ca integrarea si re-integrarea (ex.: ulterior, in analiza sau in relatiile de iubire etc.) nu sunt lipsite de anxietate pentru ca presupun si esecuri; re-integrarea trimite la integrarea timpurie, adica la ingrijirile timpurii, la procesul inceput atunci, demult, dar si la esecurile ce l-au insotit.

    RăspundețiȘtergere
  9. Bogdan Popa7/12/10 23:33

    Salut Georgiana! Ma bucur sa te citesc.

    Ce zici tu ca non-integrarea e un un pas al integrarii m-a pus un pic pe ganduri, pentru ca eu stiam de un pasaj din Winnicott unde zice ca opusul integrarii nu e disintegrarea, cat non-integrarea.

    Asa ca m-am dus la pep si am vazut ca Winnicott foloseste termenul 'unintegration' in sensuri diferite de multe ori. Zice in '65 (The capacity to be alone):

    "The infant is able to become unintegrated, to flounder, to be in a state in which there is no orientation, to be able to exist for a time without being either a reactor to an external impingement or an active person with a direction of interest or movement."

    Aici non-integrarea ar fi cum zici tu poate un pas al integrarii, in invatarea regularii afective. In contrast cu ce zici tu, non-integrarea e aici e experienta lui a fi singur, unde mama e prezenta dar nu intervine.

    Apoi zice in 1975 (Through P to P) ca non-integrarea e o mecanism de aparare, din care rezulta disocierile. mai zice, uite, "But then one must also go back to unintegration, to a lack of sense of living in the body, to a smudging of the line between fantasy and fact, and above all one must go back to dependence on the mother who is all the time holding the baby, and eventually to what may be called double dependence, where dependence is absolute because environment is not perceived."

    Din cate vezi, astea par sensuri diferite si chiar opuse ale non-integrarii. Cred ca Winnicott avea in cap mai multe sensuri pe care le actualiza in functie de context. Ce zici de explicatia mea?

    RăspundețiȘtergere
  10. Draga Bogdan,

    Referitor la "opusul integrarii", daca privim inspre trecut/arhaic (pentru a intelege pas cu pas dezvoltarea psihica), opusul este "non-integrarea" iar aceasta nu are un sens psihopatologic ci este o experienta/varsta a bebelusului. In "De la pediatrie la psihanaliza" (1975), citat de tine, eu nu inteleg ca "non-integrarea" este mecanism de aparare ci intoarcerea ulterioara la starea respectiva.
    In articolul din 1958, "Capacitatea de a fi singur", nici nu stiu de unde sa dau citatul :) ca tot ce scrie el la "Ego-relatedness" explica starea bebelusului in care poate fiinta fara stimulare externa ci receptiv la ceea ce vine din propriul Id. Iata: "It is only when alone (that is to say, in the presence of someone) that the infant can discover his own personal life. The pathological alternative is a false life built on reactions to external stimuli. When alone in the sense that I am using the term, and only when alone, the infant is able to do the equivalent of what in an adult would be called relaxing. The infant is able to become unintegrated, to flounder, to be in a state in which there is no orientation, to be able to exist for a time without being either a reactor to an external impingement or an active person with a direction of interest or movement. The stage is set for an id experience. In the course of time there arrives a sensation or an impulse. In this setting the sensation or impulse will feel real and be truly a personal experience." Inteleg de aici ca relaxarea aceasta a bebelusului nu este non-integrarea lui primara ci orientarea/permisivitatea Eului fata de materialul furnizat de Id (care e caracterizat de non-integrare) si nu fata de stimulii realitatii externe.

    RăspundețiȘtergere
  11. Bogdan Popa9/12/10 22:42

    Salut Georgiana,

    Cred ca ai dreptate in ce priveste pasajul din "De la pediatrie la psihanaliza." Totusi, nu sunt asa de sigur ca W. nu foloseste cateodata 'unintegration' cu sensul de dezintegrare, si poate in sensul de mecanism de aparare. Uite aici, in aceiasi carte, unde discuta despre psihoza (p.90) :"This gives illustration to what happens when there is a clear division in the personality. But frequently there is more serious unintegration, and in that case I think that one eye is identified with the strongest part of the personality, and that the other, a hopelessly wandering eye, represents the other parts."

    Dar sunt sigur ca sensul principal al termenului e ala pe care il faci tu clar, si anume experienta primara a bebelusului. Problema cred, in mare parte, intervine, cand ne gandim cat de primara e experienta asta, si daca nu o vedem in contextul lui integrare-dezintegrare.

    Un terapeut care face un pod intre budism si Winnicott, pe numele lui Mark Epstein, e pasionat de 'unintegration.' El zice ca starea asta poate fi de gasit in meditatie, si ca e importanta pentru experientele mistice. Pentru mine e fascinanata tema asta daca este o stare dincolo de dihotomia clasica, unde punerea bucatilor impreuna, cu psychesome, e sanatatea, si fragmentarea, sau dezintegrarea, sunt experientele din mecanismele de aparare. Crezi ca am dreptate in ce zic de integrare-disintegrare la Winnicott, si anume ca pot fi acoperite mai larg de ideea de sanatate vs. patologic?

    RăspundețiȘtergere
  12. Asa pare, de exemplu, in "Spaima de prabusire" (1974) - sanatatea si patologicul sunt atribuite acestei dinamici integrare - dezintegrare la randul ei depinzand de mediul facilitator:
    "The individual inherits a maturational process. This carries the individual along in so far as there exists a facilitating environment, andonly in so far as this exists. The facilitating environment is itself a complex phenomenon and needs special study in its own right; the essential feature is that it has a kind of growth of its own, being adapted to the changing needs of the growing individual.
    The individual proceeds from absolute dependence to relative independence and towards independence. In health the development takes place at a pace that does not outstrip the development of complexity in the mental mechanisms, this being linked to neurophysiological development.
    The facilitating environment can be described as holding, developing into handling, to which is added object-presenting.
    In such a facilitating environment the individual undergoes development which can be classified as integrating, to which is added indwelling (or psychosomatic collusion) and then object-relating.
    This is a gross over-simplification but it must suffice in this context.
    It will be observed that in such a description forward movement in development corresponds closely with the threat of retrograde movement (and defences against this threat) in schizophrenic illness."
    Termenul de "integrare" este folosit de el cu mai multe sensuri (dar sunt sensuri care se completeaza). In "Integrarea Eului in dezvoltarea copilului" (1962) chiar recunoaste: "Tendinta principala in procesul de maturizare poate fi condensata in diferitele intelesuri ale cuvantului integrare" si pana la sfarsitul articolului numai despre aceste sensuri vorbeste (ar fi bine sa revenim cu un comentariu in care sa le rezumam).
    Nu cred ca este exclus ca si "nonintegrare" sa aibe mai multe sensuri asa cum bine ai citat din "Capacitatea de a fi singur" insa, nu cred sa il substituie pe cel de "dezintegrare"; in "De la pediatrie la psihanaliza", mai exact citatul dat de tine, nu stiu daca "nonintegrare" are acelasi sens cu "dezintegrare" sau daca nu cumva vorbeste despre zonele de nonintegrare psihica (insule) existente in psihoze, idee despre care citim ulterior la Andre Green.
    Asta se leaga si cu intrebarea unui alt cititor al Cafe Gradivei cu privire la "aparitia" psihozelor la o anumita varsta pana la care individul a functionat normal. Iata raspunsul cu cuvintele lui Winnicott, nu ma pot abtine sa nu dau un citat mai larg: "Clivajul intr-o personalitate apare si se organizeaza din cauza esecului mediului. A existat un esec al mediului general asteptat. In termenii mei, un bebelus este de obicei ingrijit de o mama indeajuns de buna. Ei bine, fie o mama indeajuns de buna a esuat (poate ca era bolnava), fie nu a fost indeajuns de buna. Eu nu voi aduce acuze, ci caut doar etiologia.
    Aceste aspecte sunt mai usor aplicabile in schizofrenia infantila sau din copilaria timpurie, dar trebuie sa gasim o cale de a le aplica la schizofrenia adolescentului si a adultului, chiar si atunci cand pare ca lucrurile merg bine in copilaria timpurie, iar tulburarea se manifesta clinic doar mai tarziu. Fapt e ca dependenta timpurie continua sa aiba semnificatie, indeosebi in adolescenta si, poate ca, sub o forma deghizata, intreaga viata."

    RăspundețiȘtergere
  13. Ce se intimpla cu un psiholog la care predomina sinele fals, afecteaza grav lucrul cu copiii si cum totusi formarea ca psiholog permite pastrarea sinelui adevarat, de exemplu incepind cu facultatea de psihologie?

    RăspundețiȘtergere
  14. Copiii ne simt foarte bine cat de autentici sau de defensivi suntem in relatia cu ei. Sinele Adevarat (versus Sine Fals) cred ca se dezvolta pe parcursul analizei personale (acel demers terapeutic pe care psihologul\psihoterapeutul il parcurge ca pacient) si nu cred ca are neaparat legatura cu facultatea de psihologie care presupune doar un parcurs didactic.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!