Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Psihanaliza ar trebui să încorporeze neuroştiinţele pentru a supravieţui


-

Este opinia lui Eric Kandel, singurul psihiatru american care a primit Premiul Nobel (în anul 2000, pentru medicină şi fiziologie, recompensând cercetările sale despre învăţare şi memorie). Şi unul dintre psihiatrii cu un statornic interes pentru psihanaliză (ca şi Freud, Kandel a părăsit Viena în 1938).

Psihanaliza este cea mai elaborată şi cea mai nuanţată perspectivă asupra minţii umane pe care o avem,

crede Eric Kandel. Tocmai de aceea este interesat în supravieţuirea psihanalizei. Dar pentru aceasta psihanaliza ar trebui să producă dovezi ştiinţifice ale transformărilor pacientului în terapie, lucru pe care savantul îl vede ca fiind perfect posibil. Şi să facă apel totodată la neuroştiinţe.

Aceste vederi Eric Kandel şi le-a expus în cadrul unui panel de la Waldorf Astoria - New York, din 13 ianuarie în acest an, la cea de-a 100-a Conferinţă Naţională anuală de psihanaliză organizată de American Psychoanalytic Association (de la care aţi putut citi corespondenţe zilnice la Cafe Gradiva). La workshop au participat în jur de 100 de psihanalişti, dovadă a interesului stârnit de invitat şi de temă.  

Avantajul neurobiologiei, susţine Kandel, este că poate aduce dovezi empirice ale eficienţei psihanalizei, din două puncte de vedere: dacă analiza funcţionează (şi în ce circumstanţe şi pentru cine), iar dacă răspunsul e pozitiv - atunci cum funcţionează, ce schimbări produce în creier? Kandel îl dă exemplu în acest sens pe părintele terapiei cognitive, Aaron Beck, care în cadrul preocupărilor sale legate de pacienţii depresivi a scris un manual ce a putut fi aplicat de terapeuţi, verificându-se astfel procedurile şi rezultatele acestora. Psihanaliştii, la rândul lor, susţine Kandel, ar putea concepe un manual echivalent, cu proceduri care să poată fi reproduse de către utilizatorii lui. Ar trebui de asemenea să abordeze fundaţii şi organizaţii care pot furniza fondurile necesare cercetării.

Discuţiile din sală s-au centrat asupra posibilităţii de a cuantifica transformările aduse de o terapie psihanalitică. Pot fi acestea măsurate, de pildă, cât priveşte munca şi relaţiile de cuplu (pentru a rămâne la cele două exemple clasice freudiene de îmbunătăţire a vieţii prin psihanaliză)? a întrebat un psihanalist. Kandel e de părere că da: doar aceste îmbunătăţiri pot fi constatate. Mai mult, susţine savantul, acestea pot fi măsurate şi ca schimbări în creier. S-a mai remarcat existenţa unui studiu care a comparat rezultatele în cadrul depresiei dintre tratarea psihodinamică şi cea cognitiv-comportamentală, rezultatele fiind mai bune în cazul primeia. Ar trebui, a observat un alt psihanalist, ca atenţia să se concentreze asupra unor probleme ca sadismul, masochismul ori cele sexuale, pe care psihanaliza le are în vedere spre deosebire de alte terapii. Un alt analist a remarcat critic faptul că se face o confuzie între creier şi minte, drept care măsurătorile amintite nu ar putea spune nimic despre schimbările aduse de terapie.

În esenţă, Eric Kandel a accentuat faptul că importul neuroştiinţelor în câmpul psihanalizei poate fi complicat, dar este foarte necesar.


O reacţie la poziţia exprimată de Eric Kandel este cea a lui Martin A. Silverman, cu un titlu elocvent: "Neuropsihanaliza (chiar) există" / "Neuropsychoanalysis Exists". După o scurtă enumerare a manifestărilor recente de gen, Silverman face o trimitere interesantă (mereu interesantă, deşi deloc originală) chiar la originile psihanalizei:
Psychoanalysis was developed by a neurologist! Sigmund Freud's 1895 “Project for a Scientific Psychology” was an effort to explain human psychology in terms of central nervous system functioning. He abandoned it because he realized that the hydraulic model for the CNS's ridding itself of stimuli that he used, based on the very primitive state of neuroscience at that time, was untenable. He expressed hope that one day progress in neurological understanding would enable us to achieve the goal whose pursuit he was forced to abandon. It would appear that that day has come.

Urmăriţi mai jos o discuţie despre moştenirea lui Sigmund Freud, despre "semnificaţia ei atunci şi relevanţa ei acum", purtată între Eric Kandel, Aaron Beck, Peter Fonagy şi Steven Roose, "patru pionieri ai psihanalizei" intervievaţi de jurnalistul Charlie Rose.




11 comentarii

  1. Bogdan Popa27/5/11 21:36

    Apropo, toata discutia asta despre neuropsihanaliza are de face cu banii, si banii sunt astazi in cercetarile neurologice. De aici si interesul sporit al psihanalistilor.

    Uite aici o discutie despre mostenirea lui Freud intre Kandel, Fonagy si altii.

    http://video.google.com/videoplay?docid=7105612073399571007#

    Daca Kandel zice ca neuropsychoanalysis is the way to go, Andre Green e la polul opus cand crede ca este in mare parte un calzebra.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Kandel îl dă exemplu în acest sens pe părintele terapiei cognitive, Aaron Beck, care în cadrul preocupărilor sale legate de pacienţii depresivi a scris un manual ce a putut fi aplicat de terapeuţi, verificându-se astfel procedurile şi rezultatele acestora. Psihanaliştii, la rândul lor, susţine Kandel, ar putea concepe un manual echivalent, cu proceduri care să poată fi reproduse de către utilizatorii lui."
    Mi se face teama cand citesc randurile din Kandel, nu de alta dar pare ca ne-am putea intoarce cu un secol in urma la "Tehnica psihanalitica" a lui Freud. Poate si pentru ca cei doi au fost intrucatva contemporani...

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu cred ca exista riscul intoarcerii la "tehnica lui Freud" daca intelegem prin asta aplicarea rigida si cliseistica a recomandarilor tehnice. Asta ni se intampla oricum la inceputul practicii fiecaruia pentru ca descoperim psihanaliza pe cont propriu pana cand ne maturizam fiecare in meserie. Insa, niste postulate pe care le auzim ca pe niste mamuti, la un moment dat, cred ca le putem simti si ca pe ceva autentic fara sa simtim ca recomandarea respectiva e o pastila nedigerabila si neautentica. Hai sa luam un exemplu: Harold Searles spune sa acceptam pacientul cu boala lui considerand ca aceasta face parte din trasaturile personale ale lui nu ca ar fi ceva strain pacientului de care pacientul trebuie sa scape. Luata cliseistic sau mot-a-mot, recomandarea poate fi auzita ca netinand cont de suferinta pacientului intr-o neutralitate care pasteaza reputatia psihanalizei de a nu ataca simptomul. Si cred ca poate fi luata ca exemplu de discutat fiecare astfel de recomandare tehnica sau ghid de lucru. Chiar... cum auziti altfel recomandarea lui Searles care mi-a venit mie in minte acum? :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu am pregatire speciala in neurologie dar cred in plasticitatea creierului si in studiile care o sustin. Am sa mai caut lucrari pe tema asta. Creierul nu are structuri si functii rigide care, odata formate, nu se mai pot modifica. Si, de vreme ce forma creierului (structurile, traseele si conexiunile neuronale) se modeleaza sub impactul experientelor emotionale timpurii, de ce nu s-ar si remodela astfel?

    RăspundețiȘtergere
  5. @ Georgiana: Nu intamplator Searles avea si pacienti de douazeci de ani. Ii iubea cu tot cu boala lor, altfel n-ar fi rezistat atata, cred. Poate ca boala e o cale prin care se trece ca sa ajungi la sanatate. (Ce straniu imi suna sanatate...)

    E interesanta partea neurologica a expunerilor contemporane, dar nu stiu cat ne ajuta in clinica.

    RăspundețiȘtergere
  6. Multumesc, Bogdan, pentru excelenta sugestie! "Am incorporat" discutia la finalul articolului. Utila si precizarea ta. O data mai mult constat ca trebuie sa ne amintim mereu invatatura nemuritoare a unui mare filosof, Deep Throat: "Follow the money!"

    Ioana, sa indraznesc s-o spun? Mie Kandel, cu ideea acelui manual reproductibil (un prospect? un algoritm?), mi s-a parut pur si simplu naiv. (Desi involuntar in acord cu exigentele caselor de asigurari si ale organismelor de supra-reglementare a psihoterapiei, v. scandalul din UK de care ne-am in ocupat in acest dosar al primaverii). De aceea nu l-am mai putut gasi ca fiind de speriat, ori freudian :)

    Draga Georgiana, recomandarea lui Searles mi se pare... normala. O perla de intelepciune clinica. De altfel, o spun si altii, de pilda, un Albert Camus, un existentialist, dar nu un psihoterapeut, al carui crez era ca nu trebuie sa incercam sa ne vindecam bolile, cat sa invatam sa traim cu ele.

    RăspundețiȘtergere
  7. Eu aud recomandarea lui Searles ca o chestie de baza pe care cred ca o stiu toti terapeutii adevarati, ca o spun sau nu. Ce om ar vrea sa faca terapie daca nu se simte acceptat asa cum este, daca simte ca terapeutul l-ar vrea altfel? Pai asta trezeste din start o rezistenta totala, mai ales ca oamenii cu probleme nu au fost tocmai bine acceptati in istoria lor...
    Boala e o parte importanta din om, cum sa lupti impotriva ei? Adica sa lupti impotriva ta? Pai terapia tocmai la asta ar trebui sa ajute, sa te poti accepta si simptomele apar tocmai fiindca nu-ti recunosti si nu te impaci cu o parte din tine.
    Nu stiu de ce se mai pun problemele astea in psihanaliza cand chiar baza ei e raportul dinamic intre boala si sanatate, nu contradictia!

    RăspundețiȘtergere
  8. @ Dorin: Cred ca numai un individ deosebit de anxios s-ar speria de Kandel si de a sa idee de regresie la o tehnica revoluta. Mi-am permis doar sa punctez nepotrivirea. Dar nu pot sa nu-l asociez cu pe Kandel cu zaharul...E delicios...

    RăspundețiȘtergere
  9. Ideea lui Kandel nu este in totalitate aberanta. :) Trebuie sa aflam mai exact ce a avut in minte. Ultima carte a lui Peter Fonagy, aparuta anul trecut, se intituleaza chiar "Ghid practic..." referindu-se la metode de a-i invata mentalizarea pe pacientii borderline. E de discutat... De exemplu, mi se pare interesanta si ideea ca psihanalistii pot "invata" cum sa vorbeasca cu pacientul. Prezentarile de caz se axeaza pe detaliul replicilor pentru ca ne trezim ca avem capul plin de teorie si chiar de reprezentari ale suferintei pacientului (deosebit de utile pentru ca prin ele suntem in stare sa il intelegem pe acesta) dar nu intotdeauna ne pricepem sa ne exprimam verbal fata de pacient si se pare ca lucrurile nu sunt chiar atat de simple si de "venite de la sine". Cel putin asta e parerea lui Fonagy.
    @Al: Sunt aparent probleme simple si ni se par de bun simt dar, daca iei amanuntit felul cum explicam o recomandare (reflectand felul cum o intelegem), descoperim detalii neasteptate cu care ne confruntam in cabinet. E foarte pertinent tot ce ati spus dar este extrem de greu sa te pozitionezi ca analist intre acceptarea si neacceptarea simptomului pacientului si asta de ce? Nu numai din cauza propriei tolerante fata de respectivul simptom ci si pentru ca pacientul insusi vine cu acest conflict in care te prinde pe bune, :) indiferent cat de convins ai afirma tu in teorie ca acceptarea este ceva de bun simt si de la sine inteles. Ideea la Searles ar fi nu ca trebuie sa fii neutru (in sensul neutralitatii traditionale) fata de simptom ci ca speranta ta pentru vindecarea pacientului isi ia un timp nedeterminat. Deci, nu spui ca este ok daca se vindeca sau nu de simptom ci, acestei vindecari ii acorzi un timp infinit. :) Va puteti reprezenta asta? Nu este o cedare in fata simptomului :) ci, o predare in fata ritmului acestei dinamici. Predare fata de ritmul vindecarii (e traducerea mea in limbaj relational a felului cum este inteles el in psihanaliza pentru ca omul nu e psihanalist relational) presupune sa nu renunti sa astepti oricat de mult. Deci, ideea nu este "e ok daca se vindeca sau nu" ci "e ok in oricat timp se vindeca". Si asta pentru ca avea pacienti borderline, motiv pentru care, cum spune Ioana mai sus, terapia poate numara si al 20-lea an... Si daca o sa ma intrebati in continuare: "Dar la intrebarea daca nu se vindeca niciodata ce raspundem?", am sa va spun ca borderul (dar cred ca oricare alt pacient...) are nevoie sa-i raspunzi (in primul rand in forul tau interior): "Nu stiu." sau "Nu stiu ce-nseamna niciodata." sau "Niciodata e o fantasma ce exprima anxietatea prezentului care nu tolereaza rabdarea, asteptarea si speranta."

    RăspundețiȘtergere
  10. Searles chiar avea sentimente de regret fata de unii pacienti care ar fi putut mai mult (eu inteleg ca el ar fi sperat mai mult pentru ei), dar se bucura pentru castigarea unei oarecare independente (este vorba aici de psihotici), o situatie mult mai buna decat era spitalizarea intr-o institutie. Evident ca-si accepta pacientii cu boala lor cu tot, boala facand parte din structura lor, mai exact fiind chiar structura lor, dar avea in minte un orizont al imbunatatirii acestei conditii invalidante.
    Daca un parinte nu spera ca copilul lui se poate face bine, atunci cum l-ar putea sustine?

    RăspundețiȘtergere
  11. Exact. Si parinte care sa creada ca copilul lui va creste.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!