Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

De ce (să) urmăm o terapie



Parafrazand titlul lui Roger Perron, O psihanaliza. De ce?, voi incerca sa raspund din propria experienta la intrebarea pe care cei mai multi oameni n-au curaj sa o rosteasca, dar numarul celor care cocheteaza cu ea este imbucurator: de ce sa urmez o terapie.

Chiar daca suntem mult in urma tarilor civilizate inclusiv in ce priveste preocuparea pentru sanatatea psihica, exista dovezi ca iesim din ignoranta, neputinta, pasivitate si ne indreptam privirea catre cei care au fost mai curajosi sau mai afectati de propriul curs al vietii.

Stiu ca nu sunt cel mai bun exemplu, pentru ca eu am visat cu ochii deschisi la o terapie. M-am indragostit iremediabil de psihanaliza dupa ce, la 18 ani, am citit o singura carte scrisa de Sigmund Freud. Am trait oferind celorlalti o “sufragerie” in care sa-si etaleze afectele si gandurile, o minte atenta la rolurile pe care ei le jucau si cuvinte care par sa fi fost ajutatoare. Poate ca aceasta puternica dorinta m-a adus mai aproape geografic de divanul pe care l-am cautat.

Drept urmare, e bine sa stiti ca o terapie inceputa altfel decat din dorinta celui in cauza poate fi sortita esecului. Spun poate pentru ca, personal, cred ca si-n terapie e ca-n viata: un partener potrivit e, cateodata, suflul pentru a merge mai departe. Daca esti suficient de motivat pentru a nu mai lasa intamplarile sa se deruleze dupa acelasi scenariu de care te-ai plictisit sau pe care il urasti (un caz fericit pentru un inceput de terapie!) sau daca ai ajuns deja in cabinetul unui psihoterapeut care iti spune ceva, ai trecut de prima intrebare: de ce?

Traim intr-o tara in care inca e neclar ce inseamna indicatie terapeutica, ne luptam cu propriile temeri si, ca si cum nu ar fi de ajuns, cu preconceptiile unei societati inca puternic angajate intr-un soi de nevroza colectiva. Pluteste peste tot fantasma omnipotentei,
sunt puternic si n-am nevoie de ajutorul nimanui, 
cum altfel decat intretinuta cu pieptul scos inainte de parintii nostri, care s-ar prabusi afland ca noi, copiii lor, nu suntem nici linistiti, nici impliniti, deci nici fericiti.

E doar o explicatie pentru depresiile pe care le traim mai toti, dar carora ne-am obisnuit sa nu le dam importanta, ca si cum ele ar fi mofturile de cand erai mic si pe care cineva ti le rezolva ori cu “ceva dulce”, ori cu doua palme, dupa caz.

Cele mai multe curiozitati sunt legate de felul in care se desfasoara terapia si de durata ei. Costurile sunt subiectul adesea controversat si amuzant, simt eu.

In functie de orientarea terapuetica, o terapie este de scurta sau lunga durata. Adica se masoara in luni sau ani de zile. De asemenea, ea vizeaza arii profunde din tine sau unele aflate la suprafata, intr-un plan imediat, orientate strict catre un aici si acum al realitatii obiective.

Voi vorbi cu mai mare usurinta despre terapia psihanalitica pentru ca ea imi este familiara, in cele doua forme ale ei: psihanaliza clasica, cu divanul de care mai toti ati auzit si fotoliul terapeutului aflat in spatele divanului, si psihoterapia psihanalitica, in varianta fata in fata pe fotolii. Diferentele dintre ele pot fi supuse discutiilor.

Pe scurt, in terapia clasica, pacientul intins pe divan este mai relaxat si va avea acces liber la el, la ceea ce ii trece prin minte, la ceea ce simte, fara a fi tulburat de vederea terapeutului. In pozitia fata in fata, cei doi vor fi mai prezenti in realitate, avand un contact vizual direct.

Ce tip de terapie ti se potriveste va stabili analistul bazandu-se pe cateva aspecte, din care eu aleg doar unul: capacitatea ta de a te infrunta curajos. Ne intoarcem la randurile de inceput unde vorbeam despre dorinta de a schimba ceva la tine, la derularea suferinda a vietii tale.

In ambele situatii, cura se bazeaza pe verbalizare, dupa niste reguli pe care le vei afla de la inceput, pentru ca totul se va desfasura impreuna cu tine. Una dintre ele este cea a asocierii libere si inseamna ceva relativ simplu: sa spui tot ce iti trece prin minte atunci cand iti trece prin minte.

Mie mi-a fost usor, pentru ca eu vad in aceasta metoda un exercitiu de onestitate. Sigur, el este mult mai mult decat atat. Dar pentru un om care incepe o terapie psihanalitica, e suficient sa inteleaga acest sens.

Nu exista ganduri in mintea noastra care sa nu aiba legatura cu noi. E simplu, nu? Imi spunea cineva cu ceva timp in urma:
dar e doar o gluma…
Asa e, insa e o gluma facuta de tine, nu? Nu-ti vorbeste altcineva in minte, pentru ca dac-ai auzi voci ai sari brusc in barca cealalta si ti-ai spune ca esti bolnav. Deci cum e? E gluma produsul mintii tale pe care te simti stapan sau altcineva ti-a dictat-o si te detasezi de continutul ei aluziv, obscen, rautacios, dupa caz?

Asocierea libera poate fi un fel de bau-bau al terapiei, dar daca poti sa spui unui om in care crezi, ca doar de-aia esti la el,
imi trece prin minte ca sunteti un sarlatan pentru ca imi cereti un onorariu atat de mare pentru doar patruzeci si cinci de minute si mi-e foarte greu sa va spun acest lucru, pentru ca, de fapt, imi doresc sa vin aici sa ma vindec, dar as vrea sa platesc mai putin
sigur o sa vezi si beneficiile acestei sinceritati.

In spatele cuvintelor ca atribuiri de nume pentru ceea ce percepem din mediul inconjurator si ca vehicule de comunicare ori banilor ca instrumente economice si ca obiecte materiale stau emotiile noastre. De ele sunt legate toate experientele pe care le-am trait si, in consecinta, amintirile.

In terapie vei desface acest ghem incalcit si condensat pe care apoi vei avea ocazia sa il refaci. Nu e un demers usor, pentru ca nu poti demonta rapid ceva ce ai construit cu sarg cateva zeci de ani. Nici nu poti sa fugi de suferinte, dureri, frici, sperand in transformari ca-n Arabella. E ceva mai putin fantasy, chiar daca vei avea parte si de lumea ta fantasmatica.

Ce face terapeutul? Te ajuta sa auzi ceea ce tu, la inceput, nu poti, preocupat fiind sa spui tot ce iti trece prin cap. La finalul terapiei unul dintre castiguri este ca vei reusi si singur sa te asculti si sa te auzi. In viata din afara terapiei (pentru ca ea exista, nu?, doar de acolo venisem) nu stam sa ne ascultam gandurile, nici sa le atasam emotiilor, nici simptomelor din corp, cu atat mai putin sa le punem in legatura cu evenimentele actuale sau trecute si cu oamenii care par ca ni le provoaca. Seamana cu un efort urias numai daca privesti lungimea frazei. Ei, dupa niste ani de terapie lucrurile se vor schimba semnificativ.

Ce mai este o terapie? Daca psihismul uman e ca o casa construita din caramizi, asezate si reasezate la fiecare cutremur, in asa fel incat tu astazi inca mai locuiesti in ea, chit ca jumatate din tavan e crapat si un perete sta sa cada, atunci terapia este un fel de cutremur cu multe replici (privite crescator ca intensitate), provocat intentionat, intrucatva controlat, in care caramizile se reaseaza incetul cu incetul. Scopul este acela ca la urmatorul cutremur mare din afara terapiei casa sa reziste cu brio, pentru ca tu stii exact unde ai consolidat-o si ea e sigura, dar si unde mai ai niste caramizi subrede la care esti atent.

Psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Cat despre bani, e amuzant, cum va spuneam. Va las sa cititi cartea lui Roger Perron ca sa intelegeti mai multe.

O sa va spun doar atat: ce m-ar putea determina sa vreau sa platesc cat mai putin pentru transformarea mea emotionala, desi m-am plans toata viata ca n-am noroc, ca nimeni nu ma intelege, ca visez urat noapte de noapte, ca nu gasesc partenerul potrivit, ca imi doresc ceva, dar nu stiu ce, ca nu imi place jobul pe care il am, dar nici nu stiu ce altceva sa aleg, ca n-am incredere in mine, dar mi se pare ca asta are legatura cu ceilalti etc?

Raspunsul e in raspunsul la intrebarea de inceput. "O terapie. De ce?" Si nu am facut nici o greseala de tastare sau de compozitie.

A Hawkening Lady

9 comentarii

  1. MI-A PLACUT METAFORA FOARTE TARE, CEA REFERITOARE LA PSIHICUL UMAN CA O CASA

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, chiar va multumesc pentru ca ati publicat acum acest articol pentru ca e chiar problema cu care ma framant zilele astea. Am inceput de o luna o terapie psihanalitica si sunt un pic...dezamagita. Am inceput-o si am parcurs-o pana acum dintr-o mare nevoie, insa dupa cele doua saptamani de pauza pe care terapeuta mea mi-a comunicat ca le vom lua pentru vacanta de Paste ma simt un pic derutata. A fost o pauza cam lunga si facuta fara sa fiu intrebata asupra ei; sincer, asta m-a nedumerit putin. Apoi faptul ca in cele 4 saptamani pe care le-am parcurs, cu o sedinta pe saptamana ce-i drept, adica destul de putin, nu am avut neaparat sentimentul ca se intampla ceva. Recunosc ca ma deruteaza destul de mult si tipul asta de terapie, mai exact, TACEREA EI, iar interventiile, rare, nu mi-au dat neaparat senzatia ca suntem pe aceeasi unda. Dati-mi un sfat. Ajutati-ma sa merg mai departe, sa nu-mi pierd increderea, pentru ca cred ca as avea nevoie de ajutor, asa cum as putea sa merg mai departe singura, ca pana acum. Multumesc

    RăspundețiȘtergere
  3. Va sprijin cu drag, daca e in puterile mele sa o fac.
    O luna de terapie psihanalitica inseamna un inceput. O poarta care se va deschide spre dumneavoastra. Insa e poarta care se deschide cel mai greu.

    Eu m-as gandi asa:
    Ce e mai usor: sa deschid o poarta ori s-o inchid trantind-o?
    Am acea imagine in minte, in care impingi, copil fiind, o usa mare, grea. Esti un pitic care n-ajunge pana la clanta. Impingi usa cu umarul. Cu mana. Cu un picior bine ancorat pe pamant si cu celalalt infipt in usa. Cu ambele maini. Si acest copil se incapataneaza ambitios, se enerveaza, devine furios. Usa e neclintita. Apoi incepe sa se miste. Nesemnificativ. Mult prea putin pentru a trece de ea. Dar se misca, fir-ar sa fie! De aici mai departe stim cu totii ca se va deschide tot mai mult.
    Intr-o alta imagine, te afli de partea cealalta. Probabil adult. Copilul din tine, bine deghizat in straie de om mare, gaseste o usa intredeschisa. Sau intredeschizandu-se. Ii da un picior si priveste cu satisfactie cum se inchide, zgomotos.

    Imi scrieti dupa o luna, eu va raspund dupa patru ani.
    Daca ati decis sa va deschideti usa impreuna cu un alt om, dati-va timp sa gasiti impreuna si broasca, si cheia, si sensul in care sa invartiti cheia din broasca.
    Am pus in cuvinte aici, pe Gradiva, povestea vietii mele, asa cum am descoperit-o in acesti ani de terapie, tocmai pentru ca alti oameni sa inteleaga de ce ani de zile, de ce tacere, de ce interventii rare, cum le numiti.
    M-as bucura sa puteti spune in urmatoarea sedinta ceea ce mi-ati lasat scris aici. Sunt intrebari la care terapeuta cu siguranta va va ajuta sa gasiti raspunsurile.
    Pauzele v-ar putea ajuta sa descoperiti si mai mult din dumneavoastra. Nu stiu daca va foloseste, dar prima mea pauza a venit dupa o luna si jumatate. Stiti cat a fost pauza, adica vacanta de vara?
    O luna si jumatate. Tot fara sa fiu intrebata. Si inca n-a fost cea mai grea. Am simtit cu adevarat, dureros, ce inseamna "pauza" sau despartirea de terapeut abia in al treilea an de terapie.

    Asa ca, ce credeti? Oare nu ar putea ca sentimentele pe care le incercati acum sa fie un autentic ghid catre lumea dumneavoastra interioara? Aceea cu temeri, cu frici, cu dezamagiri provocate de celalalt, cu neputinta de a accepta o decizie unilaterala?

    Poate ca tocmai ati urnit usa din loc si nu sunteti constienta. Mergeti mai departe cu incredere!

    RăspundețiȘtergere
  4. pentru anonim din 28.04.2011:

    Ma bucur ca v-a placut lucrarea colegei noastre si ca v-a ajutat macar putin!

    Mie mi-a placut foarte mult sinceritatea dvs., motiv pentru care vad ca va scriu fara sa am nimic sa va spun. :) De obicei, cand nu stiu ce sa raspund cuiva, mai las sa treaca macar o zi ca sa ma lamuresc mai bine ce intreaba insa acum, va scriu asa, pur si simplu, fara sa am nici un raspuns pentru dvs. sau poate ca inconstient perpetuez exemplele de dezamagiri pe care deja le-ai inregistrat in cabinetul psihanalistei. :)
    Vedeti... nu ati formulat o intrebare aici iar cand ati spus "Dati-mi un sfat!" nu ati precizat pe ce subiect... Si totusi primiti raspuns acest comentariu scris de mine. Este posibil ca nici psihanalistei dvs. sa nu-i fi pus nici o intrebare si totusi... ea v-a raspuns prin "tacerea ei". Poate ca deocamdata atat puteti sa cereti si sa primiti si cred ca numai daca veti continua relatia aveti sansa sa ajungeti a cere, a primi, a darui... mai mult.

    Sper sa ne mai scrieti si poate am sa imi gasesc cuvinte mai potrivite! Un sfatuitor mi-a spus: nu poti sa le raspunzi pe site prin tacere. :)

    Si mai sper sa nu va suparati daca va rog sa va luati un pseudonim - face mai usoara corespondenta noastra!

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc pentru raspunsuri. Amandurora. Da, ajuta, si mai ales simt nevoia de a schimba impresii despre cum decurg alte terapii, si iarasi, povestea lui A Hawkening Lady a fost de ajutor; de parca as tot avea nevoie sa-mi "verific" terapeutul...
    Ma mai intreb cand stii ca un terapeut ti se potriveste si cand nu? Vreau sa spun, daca el se dezvaluie atat de putin...

    RăspundețiȘtergere
  6. @AHL:
    Mi-a placut foarte mult metafora cu usa uriasa pe care o deschide un copil! :)

    @anonim:
    Autoarea lucrarii v-a dat un sfat pe care simt nevoia sa il subliniez si eu aici si anume, tot ceea ce ne scrieti noua (ex.: faptul ca aveti nevoie sa o verificati pe psihanalista) sa incercati sa ii spuneti si ei in timpul sedintei. Lucrul acesta va va ajuta cu mult mai mult decat faptul ca ni le spuneti noua. Este absolut normal sa ne "verificam" cumva unii pe altii si mai ales cand faci o investitie atat de mare (emotionala, de asteptari, de timp si financiara) intr-o cura psihanalitica, cum sa nu-ti vina sa "verifici"?!
    De fapt, chiar daca nu ati fi constienta de asta, tot ati verifica (inconstient) pentru ca orice relatie este si un instrument de a verifica potrivirea dintre oamenii respectivi.
    Acum, legat de potrivire, mi se pare ca exista mai multe posibile acceptiuni ca sa zic asa... Din punctul de vedere al Inconstientului, va potriviti atunci cand va ganditi ca va veti duce sigur la urmatoarea sedinta (daca nu ati iesit din relatie, inseamna ca ea merge cumva - insa acelasi lucru spunem si despre relatiile distructive sau abuzator si abuzat).
    Din punct de vedere al Constientului, probabil ca "stiti" ca va potriviti atunci cand psihanalista va da niste raspunsuri care va plac sau care corespund asteptarilor dvs. (cele de care va dati seama).
    Daca insa intrebarea dvs. este legata de felul cum ne alegem psihanalistul (sau cum anume ar fi mai bine sa facem lucrul asta), atunci cred ca cel mai bine este sa ne urmam propriile fantasme despre ce inseamna un "psihanalist bun". Pentru unii, trebuie sa aiba o anumita varsta sau un anumit sex, sa fie recunoscut de o anumita organizatie profesionala sau sa aiba cabinetul intr-un anumit cartier, nu stiu... Cred ca cel mai bine este sa va urmati intuitiile, adica sa aveti incredere in Inconstientul dvs. pentru ca alte calcule "rationale" nu pot fi utilizabile cata vreme nu stiti mare lucru despre psihicul dvs. fata de cat veti sti la finalul curei (si cand veti intelege si mai bine de ce anume vi s-a potrivit acel psihanalist).

    RăspundețiȘtergere
  7. Buna ziua,
    aveti un loc de depozitat vise povestite? Ar putea fi un material bun de utilizat de catre creatorii de arte (film, literatura, etc). O baza de date cu vise. Eu de pilda,as putea putea depune ceva "material"; cateodata parca-mi pare rau ca raman doar in jurnalul meu sau nici macar acolo.

    RăspundețiȘtergere
  8. In principiu, da. Scrieti-mi, va rog, la adresa cafegradiva@gmail.com

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce dragut! :) Si mie mi-ar placea! Insa nu va asteptati ca le vom si interpreta deoarece asta se face numai in cura din cabinet!

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!