Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Efrat Ginot: Intersubiectivitate si neurostiinte - intelegerea enactment-urilor si a semnificatiei lor terapeutice






Dezvoltarea înţelegerii enactment-urilor ca manifestări interpersonale ale modalitaţilor în care relaţia se disociază îsi găseşte din ce în ce mai mult suport în studiile ataşamentului şi cercetarea neuroştiinţelor. Înţelegând enactment-urile ca pe un aspect al proceselor intersubiective şi ca pe mesaje ale experienţelor primitive ale pacientului înscrise neuronal, articolul lui Efrat Ginot analizează ce anume transmit enactment-urile şi explorează bazele lor interpersonale şi neuronale. Inconştient declanşate şi comunicate în cadrul interacţiunii intersubiective, enactment-urile dezvăluie pattern-urile relaţionale şi emoţionale implicite, înscrise neuronal ale participanţilor, care inevitabil prind viaţă în cadrul diadei analitice. Se sugerează că eventuala autoconştientizare a analistului cu privire la participarea proprie, urmata de autodezvăluire, produce o întâlnire conştientă, articulată verbal, cu modalităţile relaţionale inconştiente ale pacientului, creand oportunităţi pentru integrarea emoţională şi neuronala. Enactment-urile sunt înţelese tot mai mult ca manifestări puternice ale proceselor intersubiective şi ca expresii inevitabile ale complexelor, deşi în mare măsură inconştiente, stari ale self-ului şi ale pattern-urilor relationale.

Un accent tot mai mare a fost pus pe puterea de transformare a interacţiunilor afective inconstiente care dau viaţă şi în consecinţă modifica memoria implicita şi modalitatile de ataşament. Ca manifestări intense ale schemelor transfer-contratransfer, enactment-urile par a genera procesele interpersonale ca si pe cele interne eventual capabile de a produce integrarea si cresterea. Recent, înţelegerea noastră cu privire la natura şi rolul enactment-urilor a fost îmbunătăţită de studiile atasamentului si de cele ale neurostiintelor, subliniindu-se omniprezenta comunicarii inconştiente în viaţa timpurie şi centralitatea funcţionarii implicite a creierului. Exprimate şi dezvăluite prin enactment-uri, reprezentările timpurii şi pattern-urile relaţionale cu toate afectele lor, adaptările defensive şi manifestările comportamentale sunt implicite, inscrise neuronal. Stabilind faza / stadiul pentru accesul direct şi non-verbal la lumea reprezentaţionala a pacientului, enactment-urile ne duc dincolo de transfer şi interpretări şi ne furnizeaza o nouă apreciere a ceea ce înseamnă cunoaşterea celuilalt. Construite de memoria si starile self-ului reciproc reactivate si disociate, enactment-urile conţin în ele scheme relationale implicite ale ambilor, pacient si analist şi ca atare servesc ca o poarta de acces la pattern-urile relationale ale pacientului. În acest articol, autorul explica ce anume transmit enactment-urile, prin ce mecanisme posibile si cum anume autodezvăluirea analistului cu privire la propria sa experienta în diada contribuie la autoconstientizarea si cresterea pacientului. La baza discuţiei stau date recente şi incitante ale cercetarilor de ataşament şi neuroştiinţelor, două domenii care subliniaza importanţa integrării neuronale şi emoţionale şi descopera legaturi importante intre creier si minte, între experienţe timpurii şi pattern-urile permanente de atasament, relevand cum anume pattern-urile relationale inscrise neuronal prind viaţă într-un enactment.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii


Adesea descrise ca impasuri relationale, enactment-urile creeaza un spatiu intersubiectiv în care atât pacientul cat şi analistul se găsesc într-o încurcătură emoţionala în curs de desfăşurare care diminuează temporar probabilitatea de reflecţie. Ceea ce a fost un efort conştient de colaborare pare în pericol de a se prăbuşi sub greutatea dificultatilor şi sentimentelor si a comportamentelor aparent inexplicabile în ambii, pacient şi analist. In forma cea mai extrema, enactment-urile ameninţă să oprească procesul analitic în totalitate sau sa-l scape de sub control.

Fie brusc, fie premeditat, devreme sau mai târziu în analiza, de lungă sau de scurtă durată, enactment-urile sunt aproape întotdeauna o surpriză. Chiar dacă rezultă din sentimente transferentiale primare ale pacientului şi percepţii distorsionate ce isi găsesc ecouri emotionale constiente si inconstiente în analist sau dintr-o atmosferă moarta, de a fi blocat şi nemiscat, enactment-urile indică faptul că ceva este în afara sincronizarii. Acest "ceva" şi implicaţiile sale remarcabile pentru practica clinică sunt centrul discuţiilor următoare.

Pentru a explora enactment-urile în contextul atât al studiilor ataşamentului, cat şi al celor din neuroştiinţe, urmatoarea vinieta, care a avut loc aproximativ dupa doi ani in analiza, scoate în evidenţă modul în care procesele inconstiente intersubiective intruchipeaza şi dezvăluie pattern-urile relaţionale timpurii şi introduce, de asemenea, rolul important de autodezvăluire a analistului.

O femeie de vârstă medie, Tina, căsătorita, cu doi copii, a urmat alta analiza înainte sa lucreze Efrat Ginot cu ea şi, din spusele ei, a învăţat foarte mult despre ea şi relaţia ei cu părinţii ei, ambii supravieţuitori ai Holocaustului, in prezent decedati. Explicandu-si dorinţa de a începe analiza din nou, Tina a spus că a avut cunoştinţă de unele comportamente recurente pe care dorea să le schimbe. Nu-i plăcea cat de opozanta a fost şi cât de uşor devenea contradictorie în multe situaţii. Ea a suspectat că opoziţia ei automata la opiniile altora i-a afectat într-adevăr capacitatea de a realiza mai multe şi de a lega mai usor relaţii. De asemenea, a vrut să înţeleagă dificultăţile ei cu "nevoia de alţii", o problema pe tot parcursul vieţii, atribuita de ea nevoii de a avea grijă de mama ei devastata emoţional şi de a o "vindeca" de sentimentele de durere şi tristeţe.


Tina a relatat toate acestea cu o atitudine serioasa si optimista, presarata cu cinism şi umor autopeiorativ. Ea a spus ca poate ceea ce a fost în spatele opoziţiei ei este ceva atat de intunecat si infricosator, incat nu-i putem face fata. Acest lucru nu a fost spus cu un ton amenintator sau cu ostilitate. Nu este resimtit chiar ca o provocare, ci mai degrabă ca pe ceva neutru, un simplu fapt. În orice caz, a spus ea,



Nu vă faceţi griji, voi fi un pacient bun.

Ascultand-o pe ea, analistul spune ca a fost surprins să descopere ca simte atât optimism, cat şi groază, reactionand la ceea ce a spus, dar, mai mult de atat, la unele sentimente nerostite si neidentificate. El mai spune ca a simţit îngrijorare pentru viitoare confruntari şi în acelaşi timp a fost conştient de dorinţa de a-i oferi posibilitatea unei întâlniri securizante.

Tina a început, într-adevăr, ca un "bun" pacient. A vorbit cu usurinta despre un tratament din trecut, educaţia ei hiperprotectiva si relatia problematica cu sotul ei.



Nu era vreo problema că cuvintele ei nu ar fi rezonat sau ca ar fi fost golite de afect. Ea şi-a exprimat sentimentele de anxietate şi tristeţe, mai ales atunci când si-a amintit de felul mizerabil şi dureros in care i s-a părut întotdeauna mama ei. Ceea ce părea static era modul asigurator / convingator al Tinei de a-si prezenta sentimentele şi gândurile. Era ca şi cum ea nu a fost curioasa deloc cu privire la orice noi posibilităţi sau de a descoperi ceva nou despre ea.

Cu timpul, Tina s-a fixat într-un mod de relatare provocator şi de persiflare intercalat cu o complianta care solicita recunoaşterea pentru asta. Când se justifica, nu era în mod deschis ostilă sau dispreţuitoare, ci mai degrabă jucăuşă, cu nevoia de a fi deşteapta, de a avea dreptate şi de a avea ultimul cuvânt. Alteori, părea multumita, era de acord cu analistul şi il complimenta pentru intervenţii. Complimentele si complianta Tinei il faceau sa se simta inconfortabil si anxios. El ne marturiseste ca a fost vag conştient de teama de represalii, devalorizare şi de un atac ce urma sa aiba loc. În acelaşi timp, spune ca a avut sentimentul ciudat că cuvintele măgulitoare ale Tinei nu erau cu adevărat îndreptate catre el, pareau mai mult, in general o periere bine practicata, o încercare de a-l ţine la distanţă. Analistului i-a devenit clar că, fie şi atunci când ea era de acord cu el, nu era într-adevăr de acord. Când se simţea frustrat şi iritat, se întreba in gand dacă el a contribuit oarecum
inconştient la stagnarea sedintelor.

Când a discutat cu Tina despre ceea ce gandea el, ea a fost repede de acord. A spus că a revenit la "vechiul obicei de a fi in control" cu privire la ea şi la situaţie, un control care o protejeaza de a deveni vulnerabila şi neputincioasa. A recunoscut modul în care a fost păzită de a lasa pe cineva s-o ajute. Observand comportamentul ei ca fiind prezent si la mama ei deprimata, Tina a simţit că a fost foarte puţin loc în orice relaţie ca ea să fie deschis neputincioasa. Sa fie autosuficienta a fost cel mai confortabil şi natural pentru ea. Rolul ei de îngrijitor, ca un copil cu ambii părinţi anxiosi si tristi, s-a mutat din nou în prim-plan. Cumva, aceste discuţii erau ca si cum ar trimite rapid catre teritorii cunoscute mai degrabă decât sa deschida intrebari unor amintiri si experiente emotionale suplimentare; acestea pareau inchise, spune analistul.

Folosind abilităţile ei de a analiza, de a explica, de a glumi şi de a contracara, Tina a exercitat un control neclintit asupra răspunsurilor sale emoţionale şi peste atmosfera emoţională a interacţiunii analitice. Variatele intervenţii ale analistului au fost auzite, examinate, iar apoi respinse subtil. Se părea că Tina pur şi simplu nu ar putea lua mai mult de la analist. Deşi a înţeles şi a putut chiar empatiza cu nevoia Tinei de a fi autosuficienta, un subiect care a fost frecvent discutat în legătură cu istoria ei cu părinţii ei, el totusi se simţea inutil, minimalizat şi neimportant:



Tina ar putea face o analiză foarte bine fără mine.

Ea deja ştia totul şi ceea ce avea nevoie era o validare continua a insight-urilor şi concluziilor ei.

Cu un sentiment crescând de nelinişte si anxietate pe care ni-l marturiseste, analistul a realizat ca Tina vorbea mai mult despre nevoia ei de a avea grijă de mama ei în acel mod familiar vechi. Ceea ce nu era deocamdata conştient era creşterea rebeliunii sale interioare. Prin urmare, interacţiunile din sedinta reflectă – spune autorul
extrem de mult comunicarea reciproca in mare masura inconstienta care nu ar fi putut fi încă reflectata şi înţeleasa în esenţă, o reţea de pattern-uri relationale implicite care provin de la amândoi.


Nu ştiu cum, am devenit mai activ şi vorbaret decât oricând înainte, încercand în mod repetat să directionez interacţiunea noastră, încercând în esenţă să lupt, tinand o parte din control departe de Tina. Peste cateva sedinte, am provocat necruţător sentimentele exprimate de Tina şi explicaţiile, considerându-le prea intelectuale, repetate şi în serviciul defenselor ei. Intervenţiile mele nu au fost incorect de dinamice; unele interpretări şi observaţii fusesera discutate inainte. Mai degrabă contextul emoţional al acestor intervenţii, lipsa mea de empatie, sentimentele mele de sufocare şi comportamentul meu extrem de activ şi de controlator, toate ar fi trebuit sa ma avertizeze de faptul că am fost profund implicat într-un enactment. La acel moment, cumva, deşi cu senzaţia de disconfort şi anxietate, cu sentimentul de sufocare şi prestaţie inutilă, nu am fost conştient de acţiunile mele.



După aceste sedinte, Tina ar fi putut pleca din cabinet supărată, sfidătoare şi vizibil afectata. Dar când si-a descris sentimentele şi reacţiile în timpul sedintei următoare, ceea ce am auzit, cumva, nu a fost vulnerabilitatea Tinei, ci mai mult decat atat, o lipsa de reflectie, consumand nevoia de a se lupta cu mine şi contracarand încercările mele de a o ajuta.

De-a lungul urmatoarelor catorva saptamani, sentimentele de sufocare ale analistului au devenit din ce in ce mai clare, simtindu-le chiar în trup (uneori se simţea paralizat şi apatic).



În timpul unei sedinte deosebit de dificile, atunci când comportamentul meu părea să comunice Tinei că ea mereu n-a fost unde am vrut eu să fie, Tina izbucni în lacrimi, chipul si trupul sau afişand o mare agitaţie. Pe fondul suspinelor, ea a descris cat de bruscata s-a simţit, cat de anxioasa si de singura. A spus că chiar vroia să-mi multumeasca, dar nu ştia cum, şi acum se simte profund dezamagita de noi amandoi. La fel ca si cu fostul ei analist, se simţea fără speranţă, pierduta si neinteleasa. Am vrut ceva de la ea şi ea nu ştie ce anume. Tot ceea ce a simţit a fost ca este bruscata şi constrânsa. Reacţiile mele iniţiale au fost un amestec de vinovăţie, înfrângere şi un sentiment de eşec. Nu numai ca nu am putut ajunge la Tina, dar am înţeles-o complet gresit. În acelaşi timp am devenit, de asemenea, conştient de un sentiment tot mai mare de tristeţe, o tristeţe nu doar ca ecou al starii emoţionale a Tinei, ci, de asemenea, părea să fie generata de un nenumit si adanc regret şi de disperare. Sentimentele mult mai familiare de a fi controlat şi sufocat nu-mi mai păreau urgente sau periculoase. Devenind dureros de conştient de participarea mea intensa si de sentimentul de nesiguranta, am recunoscut fata de Tina că într-adevăr am fost orb la modul în care m-am comportat în cadrul ultimelor catorva sedinte si la modul în care o făceam să se simtă. Am descris, de asemenea, tristeţea copleşitoare pe care tocmai am simtit-o, întrebându-ma cu voce tare cum am ajuns să ma simt atât de intens trist. Tina mi-a reprosat:




De ce este atât de important pentru tine sa controlezi ceea ce am nevoie să spun, să-ti bifezi agenda?


a intrebat ea, cu lacrimi şi uimire. Fiind inca in defensivă, am răspuns că nu am fost destul de sigur ce s-a-ntamplat in timpul ultimelor câtorva sedinte şi cu ceva timp înainte, dar am fost sigur că atat de dificile au fost experienţele dintre noi, incat avem nevoie sa înţelegem ce au însemnat. Mi-am cerut scuze pentru comportamentul meu din nou, pentru ca am fost brutal si vatamator, dar, de asemenea, am spus că ceea ce s-a întâmplat, ratarile noastre emotionale reciproce au fost construite de o perioada de timp. Păreau a fi parte din ceva mai mare decât noi, ceva care ar putea să ne înveţe foarte multe despre lumea ei interna şi a mea. Incheindu-se sedinta, n-am mai avut nici o şansă de a descrie sentimentul cel mai deranjant pentru mine, sentimentul de sufocare ucigatoare.



Tina a parasit acea sedinta încă in stare de agitaţie. La următoarea sedinta, ea a povestit următorul vis: Suntem amândoi în cabinetul meu şi ea ma intreaba,




De ce suntem aici?


Nu exista ferestre în acest cabinet. Simte o panică în creştere şi cu groază îşi dă seama că eu nu o pot ajuta, nimeni nu poate. Se simte pe punctul de a se sufoca şi se forţeaza să se trezească.



În timp ce discutam visul (constatând că, în realitate, cabinetul are o fereastră mare, foarte luminoasa), pentru prima dată Tina si-a trait şi exprimat gândurile şi sentimentele în moduri directe şi imediate. A fost în mod clar şi deschis furioasa, trista, şi speriata. Dintr-o dată, a devenit pe deplin conştienta de o senzaţie intolerabilă de a fi închisa, trantita şi sufocata. Inima a-nceput sa-i bata tare şi a simtit panică. A simtit ca si cum pieptul şi capul ei urmau să explodeze. În timp ce-i dezvăluiam Tinei propriul meu sentiment de a fi controlat şi sufocat de ea şi cum acest sentiment a trezit un ecou in ale ei proprii, stresul Tinei s-a intensificat. Dar de data asta ea nu a mai fugit de sentimentele si de experientele ei înfricoşătoare. Dimpotrivă, a vrut cu disperare să înţeleagă interacţiunile noastre zbuciumate. Aşa cum am vorbit, a devenit clar pentru amandoi că ceva foarte important a fost încorporat în comunicările noastre aparent nepotrivite. Nu doar nevoia ei de a avea grijă de mama ei a colorat interacţiunile Tinei, nici doar comportamentul ei opozant şi evaziv. Pe deplin disociata a fost teama ei enorma de a fi invadata şi controlata emotional. Durerea, enactment-urile prelungite expuse in esenta, pattern-urile relaţionale inconstiente şi memoria afectiva care caracterizează aproape toate interacţiunile Tinei cu alţii - o teama intensa de a fi violata emoţional şi forţata să se adapteze la celalalt şi alte nenumărate defense automate toate erau destinate pentru a-i păstra sentimentul de autonomie. Nu ştiu cum, am ajuns să întruchipez ambele: mama invaziva emotional si propriile stari de sine disociate ale Tinei.

Autorul ne explica in continuare ca pacienta a adus în prim plan un pattern relational caracterizat printr-o dorinta intensa de a fi o fiică bună, pentru a uşura şi şterge trecutul de nesuportat al mamei şi, în acelaşi timp, că a fost coplesită de disperare in încercarea de a se elibera de mama ei. Nu doar mesajele verbale ale mamei sale au făcut-o pe Tina sa se simta depasita si sufocata, ci chiar si ceea ce Tina a simtit a fi un sentiment atotcuprinzător de tristeţe şi disperare, care a fost constant şi nonverbal transmis ei. Memoria disociata şi experienţe traumatice nemenţionate au permis multor mesaje inconştiente sa treaca de la mama la fiica ei: modelele de bază ale interacţiunii ei cu sine şi cu lumea. Simtindu-se din ce în ce mai sufocata, Tina, de asemenea, a avut nevoie sa existe prin sensul propriu al unei subiectivităţii independente, prin sfidare şi combativitate, pe care le-a utilizat în existenta ei.


Schimbând mesaje la nivel inconştient, amândoi am reacţionat simultan la acestea şi am declanşat memoria afectivă implicită, fantasme şi apărări. În schimbul nostru simbolic, am fost cel chemat să pună în act ceea ce a fost cel mai înfricoşător, aproape anihilant, devenind prin comportamentul meu mama asupritoare emoţional. Şi, ca şi Tina confruntata cu controlul ei emoţional, am experimentat, de asemenea, o presiune crescândă de a rezista sentimentului de sufocare, de a-mi retrage şi păstra subiectivitatea mea. Într-un fel, am întruchipat stările de sine disociat ale Tinei, profunzimea ferocităţii lor emoţionale profunde şi sensul, nefiind pe deplin recunoscute până ce enactmentul nu a avut loc.

Controlul defensiv pe care Tina l-a exercitat asupra şedinţelor a fost observat şi discutat de multe ori, dar, doar cunoscându-l şi analizându-l, nu a creat spaţiul interpersonal în care să se experimenteze şi să se înţeleagă autentic sensul său multiplu. Dimpotrivă, vorbind părea doar să perpetueze şi să consolideze oscilaţia între conformitate şi sfidare. Introiectarea de către mine a proiecţiilor Tinei de groaza de a fi invadată de o stare emoţională opresivă care nu-i aparţine ei şi participarea mea într-un enactment care transmite teama amândurora de sufocare şi apărările împotriva ei, ne-a permis să devenim conştienţi de stările disociate ale sinelui care de multe ori se repetă. Sensul nearticulat era că supunerea pasivă a fost o condiţie obligatorie pentru a menţine orice relaţie şi lupta simultană pentru a-şi conserva simţul de autonomie pe care se bazau multe dintre relaţiile strânse ale Tinei, inclusiv cea cu sotul ei.

Insight-ul asupra tendinţei ei de a se opune şi de a contrazice nu a fost suficient pentru integrare si crestere. Mai degrabă, un amestec al pattern-urilor implicite emotionale şi relaţionale de atasament inscrise timpuriu a generat ceea ce a simtit, dar nu este încă o parte dintr-un sentiment conştient de sine. Prin faptul ca au fost actate si rememorate, aceste pattern-uri timpurii inscrise implicit au avut posibilitatea de a fi recunoscute, analizate şi integrate.

Bromberg a vorbit despre enactment ca fiind efortul pacientului de a negocia între stările disociate ale sinelui care, din cauza unor experiente traumatice, nu sunt simbolizate verbal.

Subliniind impasurile relaţionale inevitabile care însoţesc enactment-urile, unii clinicieni le văd ca pe puncte de întâlnire al căror mesaj real către analist este de a reuşi să se implice cu pacientul cu adevărat şi autentic. Un astfel de angajament, ghidat de contratransferul analistului, poate să contribuie la descoperirea şi rezolvarea pattern-urilor de ataşament dureroase cu origine in memoria implicită şi fantasmele pacientului care au rămas neexplorate şi sunt pasibile să se repete. Prin trăirea repetiţiilor inevitabile ale pattern-urilor defensive învăţate timpuriu şi internalizate emoţional, enactment-urile sunt în esenţă o expresie a procesului repetiţiei compulsive a cărui formă inconştientă trebuie să devină conştienta şi integrată (Freud, 1914 / 1958).


Acest punct de vedere teoretic şi clinic ce priveşte enactment-urile ca pe manifestări interpersonale şi intruchipari ale părţilor disociate ale self-ului pacientului îşi găseşte din ce în ce mai mult un ecou puternic în cercetări ale ataşamentului şi neurologice care ajută la descifrarea a ceea ce enactment-urile comunică.

Descoperirile recente neuroştiinţifice au furnizat date convingătoare cum că pattern-urile interacţionale dintre sugari şi îngrijitori creează schimbări neuronale de durată în reţelele din creier, rezultând pattern-uri de atasament definitive, pattern-uri de reglare afectivă şi puncte de fixatie ale modularii emotionale care durează din copilărie până la vârsta adultă. Deşi mecanismele neurobiologice exacte care stau la baza dezvoltării neuronale nu sunt încă pe deplin explicate, rolul amigdalei creierului în instalarea fricii şi calităţile emoţionale şi relationale ale emisferei drepte sunt printre modelele neuropsihologice extensiv cercetate. Îndeplinind o funcţie de detectare si raspuns la stimulii periculoşi care pot afecta supravieţuirea, amigdala, activă de la naştere, mediază răspunsurile emoţionale ale bebeluşului la mediul înconjurător. Intiparind senzaţiile viscerale şi afectele care însoţesc evenimentele interpersonale timpurii, amigdala şi caile ei neuronale instituie timpuriu sistemele memoriei implicite, adaptările defensive şi pattern-urile de ataşament.

Frica determinată de amigdală este o formă implicită de învăţare ce apare fara constienta din copilaria timpurie. În plus faţă de stocarea memoriei implicite referitoare la situaţiile de pericol perceput în circuitele proprii, amigdala modulează, de asemenea, formarea memoriei explicite în circuitele hipocampusului.


Un mediu emoţional de anxietate activeaza frecvent apărări automate adaptate pentru a face fata anxietăţii generalizate. Într-un astfel de mediu, dezvoltarea unor sisteme neuronale devine deturnată către crearea şi repetarea starilor sinelui caracterizate prin anxietate interpersonala sporită şi o reglare afectiva saraca, mai degrabă decât prin afect pozitiv şi deschidere.



Ca rezultat, pattern-urile de atasament clivate si conflictuale se desfasoara precum cele pe care le-am experimentat cu Tina. Gradul de disociere neuronala între aceste reţele de reprezentare va determina care pattern de atasament va fi cel mai des reactivat emotional şi repetat. La maturitate, indiferent de experienţele actuale, reţelele amigdalei, bazându-se pe frica timpurie invatata, vor continua să se concentreze asupra a ceea ce ei percep ca pericol interpersonal şi anxietate indusa.



Maturizarea timpurie a emisferei drepte pare, de asemenea, să fie implicata în procesul de învăţare emoţională implicită care precede dezvoltarea verbala şi ca atare




reprezintă substratul biologic al inconştientului dinamic (Schore).


Spre deosebire de procesele mai conştiente şi explicite legate de emisfera stanga, emisfera dreapta e legata de prelucrarea timpurie a informaţiilor implicite, memoriei emoţionale şi experienţelor care stau la baza imaginii de sine si a simtului de sine individual. În urma acestor constatări, Schore (2005) a descris modul în care interacţiunile atasamentului afectiv între mame şi copil formeaza dezvoltarea neurologica a sistemului limbic al emisferei drepte, dominant pentru pattern-urile emoţionale implicite.

Studiile atasamentului au demonstrat legături puternice între pattern-urile relationale ale mamelor şi sugarilor şi pattern-urile ulterioare de ataşament securizant, evitant, anxios-ambivalent si dezorganizat. Sugarii cu ataşament dezorganizat au arătat comportamente conflictuale şi contradictorii faţă de mamă, precum şi comportamente impietrite, dezorganizate şi haotice. Comportamentele de îngrijire care au fost cel mai consecvent legate de ataşamentul dezorganizat şi apoi de o structură disociativa au fost de indisponibilitate emoţionala, cu răspunsuri disruptive şi de fuziune maternă care depasesc nevoile bebelusului. Starile
self-ului nementalizate şi, prin urmare, neintegrate ale îngrijitorilor înşişi au fost, de asemenea, extrem de conectate cu pattern-uri de ataşament dezorganizat. Lyon-Ruth (2003) a concluzionat că pattern-urile de ataşament construite pentru a fi gestionate cu interacţiuni stresante afectiv sunt adaptări defensive timpurii care se dezvolta din cauza eşecurilor îngrijitorului de a oferi răspunsuri liniştitoare în faţa stresului sau teamei copilului. Stând la baza răspunsurilor reactive ale copilului, răspunsurile adaptate automat la stimulii afectivi nonverbali sunt procese neuronale preverbale, implicite. Complementar cu aceste observaţii, Siegel (1999, 2001) de asemenea a demonstrat că relaţiile de ataşament precoce determină dezvoltarea socială şi emoţională prin faptul că influenţează structurile cerebrale care mediază aceste experienţe.

Având în vedere rolul amigdalei si al reţelelor neuronale aferente în învăţarea emoţională, pattern-urile de ataşament sunt în esenţă scheme implicit procedurale care conţin sisteme de memorie senzorială, motorie, emoţională şi cognitivă. Aceste reţele multiple de memorie, disociate de sensul de sine conştient, dar foarte repetitive, sunt actate în orice relaţie care declanşează vechile pattern-uri emoţionale şi apărările care s-au dovedit de succes în aceste relaţii.


Este important de menţionat aici, totuşi, că în încercarea de a înţelege natura pattern-urilor relationale de durată, interacţiunile extrem de complexe între predispoziţiile diferite şi mediu ar trebui să fie, de asemenea, luate în considerare. Cel mai probabil aceasta va fi urmatoarea frontiera în cercetarea neuropsihanalitică.

In continuare autorul ne spune ca, desi pacientul are speranta de a fi recunoscut şi înţeles emoţional, memoria afectivă implicită repeta pattern-urile de ataşament conflictuale (prin reţelele de memorie înscrise neuronal). Relaţia analitica, dar şi personalitatea unică a analistului servesc pattern-urilor interacţionale timpurii; relaţia terapeutică activează schema emotională dezadaptată şi disociată care a adus pacientul în tratament.



În acelaşi timp, aceste pattern-uri sunt unele pe care




concomitent el vrea să le examineze şi să le evite (Bucci).



Rezistenţa mea personală de a fi împins şi forţat într-o poziţie emoţională a fost un ecou inconştient al schemei emotionale inconştiente a Tinei cu mama ei. Dar cu cât mai mult am protejat inconştient sentimentul meu de sine prin deconectarea de la impactul emotional al experienţei ei, cu atât mai insistentă a devenit ea.


Aici întâlnim esenta unui enactment în care interacţiunea care este creată conţine în ea elemente relationale inconştiente ale celor doi participanţi, constient si inconstient reacţionând la ele şi care se influenţează reciproc. Şi, aşa cum între părinţi şi copii conştientizarea experienţei este solutia, şi în analiza se creeaza posibilitatea de sens şi de simbolizare. După cum este argumentat mai târziu, această conştientizare poate fi ajutată foarte mult prin dezvăluirea de către analist a experienţei sale proprii, un proces care poate avea loc doar dacă unul dintre participanţi îşi dă seama că un enactment a avut loc.

Modalităţile în care pattern-urile de atasament înscrise neuronal sunt transmise într-o interacţiune intersubiectivă sunt relevante atât pentru diada părinte-copil, cât şi pacient-analist. Un studiu extensiv de cercetare a sugarilor, precum şi observaţiile clinice au vorbit despre mesajele inconştiente identificate în expresii faciale, comportament verbal şi gestual afişat.

Se pare ca starile self-ului parental sunt transmise inconstient: între emisferele drepte - atât a mamei, cat şi a copilului, starile self-ului mamei sunt transmise gandirii copilului prin mesaje nonverbale. Fiind conectate sistemului limbic şi, astfel, sensibile la evaluarea interpersonala şi prelucrarea emoţională, emisferele drepte - a mamei şi a copilului - sunt deosebit de active în primii doi ani de viata ai copilului. Dupa parerea lui Schore, emisfera dreapta a mamei este prima realitate a copilului. Preocuparea ei emotionala fata de copil şi eforturile ei de acordaj sunt piatra de temelie pentru memoria implicita şi pattern-urile relaţionale, proiectate in emisfera dreapta receptiva a copilului. Sustinand rolul emisferei drepte a creierului în prelucrarea comunicării nonverbale, concluzia lui Schore (2005) este că dezvoltarea capacităţii copilului de a procesa eficient stimuli vizuali de la ingrijitor are loc în emisfera dreaptă.



În cadrul interacţiunii intersubiective în diada psihanalitică, o comunicare similara implicita are loc în mod constant. Pe baza constatărilor recente neurobiologice, Schore (2005) a susţinut că capacitatea de a primi şi procesa mesaje implicite este




optima cand clinicianul este într-o stare de receptivitate a emisferei drepte a creierului.


Dupa Adolphs, Damasio, Tranel si Cooper, emisfera dreapta este implicata în recunoaşterea expresiilor emoţionale ale celorlalti şi este facilitată de senzatii corporale interne interpretate de emisfera dreapta şi nu de cea stânga, mai analitica. Astfel, emisfera dreapta a analistului, dupa Schore (2005), ii permite analistului să-l cunoasca pe pacient într-un mod instantaneu şi mult mai direct. Schore concluzioneaza că spatiul intersubiectiv conţine în el nu doar schimburi emotionale, ci si corporale.



Intelegerea mecanismelor care stau la baza schimbului emotional inconstient este oferita de noile cercetari asupra neuronilor oglindă descoperiti în cortexul parietal inferior, frontal şi posterior. Neuronii oglinda sunt activati nu numai atunci când un participant il observa pe altul, dar, de asemenea, atunci cand participantul este angajat într-o interacţiune relaţionala activa cum ar fi o imitaţie expresiva a acţiunii sau afectului. În plus, neuronii oglinda la om sunt implicati nu numai în actiunea de recunoaştere, dar, de asemenea, în captarea intenţiilor celorlalti, deducând automat viitoarele obiective. Această noua constatare extinde funcţia lor de percepere de la imitaţie simplă şi recunoaştere la înţelegerea instantanee a scopului şi intenţiei.



Gallese (2003) a propus ca un mecanism neuronal similar




ar putea stimula capacitatea noastră de a împărtăşi sentimentele şi emoţiile cu alţii... senzatiile si emotiile afişate de alţii pot fi, de asemenea,


subliniate




şi, prin urmare, implicit intelese, printr-un mecanism de potrivire in oglinda.


Neuroni oglindă în modelul lui Gallese pot de asemenea explica relaţia dintre interacţiunea afectiva şi empatie şi dintre empatie şi senzaţia corporală. Legăturile emoţionale şi răspunsurile senzoriale catre ceilalti sunt activate prin gesturile, tonurile vocale, posturile şi expresiile faciale, creand un intuitiv sau o cunoaştere implicită a acestora şi, dupa Gallese, o noţiune extinsa de empatie. Astfel, neuronii oglindă, care au fost găsiti atat la copii cat si la adulţi, creeaza un spaţiu activ impartasit intersubiectiv în care emotiile celuilalt pot fi percepute implicit şi numai apoi înţelese.

În continuare, ne spune ca neuronii oglindă sunt implicati în activarea reţelelor sistemului limbic, cum ar fi amigdala, care sunt critice pentru învăţarea şi procesarea emotionala, si ca mesajele inconştiente mediate de neuronii oglindă dau naştere enactment-urilor, permitand analistului sa-si foloseasca propriile sale emoţii şi senzatii corporale pentru a identifica pattern-urile de ataşament ale pacientului.


Faptul că discursul verbal al unei interacţiuni constituie doar o parte a unui întreg mult mai mare este evidenţiat de constatările că cele mai multe informaţii codificate şi utilizate se desfăşoară in afara conştientizarii.



Ecoul psihanalitic al studiilor despre neuronii oglinda poate fi găsit în lucrările Grupului de Studiu al Procesului de Schimbare care a analizat mecanismele noninterpretative ale schimbarii terapeutice. Subliniind relaţia impartasita, ei văd o acţiune terapeutica puternica în cadrul comunicarii si cunoasterii intersubiective implicite, numite „un moment de întâlnire”. Piatra de temelie a "relaţiei implicite impartasite" este situata în




procesul primordial de comunicare afectivă, cu rădăcinile în relaţiile timpurii (Stern).

Cunoasterea relationala implicita, care este parte a relaţiei impartasite, poate fi observata, apoi, ca finalizandu-se cu un enactment care prin natura sa permite ca analistul sa experimenteze nemediat pattern-urile emotionale permanente ale pacientului. Paradoxal, în ciuda dificultăţilor inerente şi a incertitudinilor care le însoţesc, enactment-urile pot de asemenea oferi cele mai semnificative şi directe modalitati, atât pentru pacient, cat şi pentru analist, de a se conecta cu ceea ce trebuie să fie cunoscut, recunoscut şi integrat ca parte a unui sentiment de sine în curs de constituire. În acest context, enactment-urile contribuie la un mod intersubiectiv de empatie bazat nu doar pe un ecou emoţional al sentimentelor pacientului explicit exprimate, ci pe o experienţă inconştienta care e în mod direct conectata cu emoţiile disociate, apararile si pattern-urile de ataşament ale pacientului.

Enactment-urile pot fi o întâlnire autentica, dar pot prezenta, de asemenea, potenţiale capcane. Poate exista o granita subţire între înţelegerea si analizarea cu succes a unui enactment şi cedarea la potenţialul său distructiv care să deraieze tratament analitic.

Autodezvăluirea de catre analist a experientei sale poate constitui un aspect clinic important al enactment-urilor şi poate oferi unul dintre cele mai puternice instrumente spre creştere conştientă şi integrare.

Importanţa starilor integrate ale self-ului precum şi a reţelelor neuronale pentru experienta de bunăstare, conştiinţa de sine şi funcţionarea eficientă este subliniata atât în activitatea clinică cat şi în neuroştiinţe. În paralel cu observaţia clinică a starilor disociate ale self-ului şi a pattern-urilor de ataşament este noţiunea de „slaba integrare neuronala”. Siegel (1999, 2001) şi Schore (1994, 2005) au susţinut că reglarea emotionala stabilita în interacţiunile precoce mamă-copil contribuie la organizarea şi integrarea diverselor reţele neuronale critice pentru afect şi autoreglare şi funcţiile memoriei explicite. Similar, LeDoux (1996, 2002), Panksepp (2003), precum şi Cozolino (2002) au subliniat importanta integrarii între creierul emotional si functiile corticale superioare.


Dintr-un punct de vedere psihanalitic precum şi dintr-o perspectivă neuroştiinţifică, efortul terapeutic urmăreşte a consolida integrarea între reţelele de afect şi cogniţie (sistemul limbic superior si cortical / inferior) şi între reţelele emisferei drepte şi stangi. În timp ce emisfera dreapta este mai dens conectata la trunchiul cerebral şi sistemul limbic şi mediază sentimentele, detecţia şi înţelegerea mintii proprii ca şi a celorlalti, stânga este mai legată de funcţionarea executivă superioara si este considerata a fi „interpret" sau "decodor" de experienţe. Insuficienta integrarii neuronale impiedica recunoaşterea conştientă a experienţelor copleşitoare traumatice sau dureroase, rezultând intr-o influenţă mai mare a regiunilor inferioare impulsive si emotionale ale creierului în detrimentul proceselor mai raţionale de reflectie. Integrarea sporită a acestor reţele diferite este esenţială pentru simbolizare şi acceptare a afectelor şi experienţei, pentru toleranţă afectiva precum şi pentru o conexiune flexibila între sistemele de memorie, implicita şi explicita. O capacitate crescuta de integrare, dupa Siegel (2001), poate permite individului să stabilească o "stare diadica coerenta" creând capacitatea de compasiune. Siegel presupune în continuare că o astfel de capacitate este baza pentru ataşamentul securizant.

Aflam mai departe ca pattern-urile de ataşament timpurii ale pacientului dau actului de autodezvăluire din partea analistului puterea transformatoare datorita neuronilor oglinda.



Această atitudine poate oferi - atât pentru pacient, cat şi pentru analist - unele legaturi care lipsesc, unele noi înţelegeri despre amintirile îngropate şi necruţătoarele pattern-uri relaţionale autodistructive. Examinarea reciprocă reflexiva permite pacientului să devină conştient de sine, sa-si integreze pattern-urile implicite anterioare stocate şi activate in căi mai strâns legate de sistemul limbic şi sa le lege de funcţionarea corticala superioara.

Concluziile neuroştiinţifice au confirmat, de asemenea, observaţiile clinice că fără experienţe afective semnificative, orice mişcare analitică faţă de schimbare este de scurtă durată, în cel mai bun caz. Într-adevăr, neurologii au demonstrat ca stresul si stimularea emotionala schimba conectivitatea neuronală şi plasticitatea creierului, cel mai probabil printr-un mediu biochimic schimbat. Cowan si Kandel (2001) au concluzionat că rezultatul excitarii afective este prezenţa unei cresteri de neurotransmitatori care permit, prin urmare, readaptarea neuronala şi reorganizarea corticala. Desigur, mediul primitiv emoţional generat de un enactment permite stimularea emoţionala necesara care să conducă la schimbări neuronale. Autodezvăluirea analistului permite celălalt element care contribuie la creştere, o întâlnire autentica prin care sentimentele dificile pot fi experimentate, verbalizate, înţelese, şi integrate.

Autodezvăluirea analistului este singura posibila rezolvare a unui enactment, dar si un potenţial efectiv. Analistul nu ştie mai bine modul în care pacientul se simte şi ceea ce are nevoie pacientul, ci, mai degrabă, prin faptul că e parte dintr-un enactment, analistul în mod inevitabil simte ceea ce aparţine pacientului. Conceperea experienţei celor doi participanţi ca pe o unitate în spaţiul intersubiectiv face autodezvăluirea analistului un act interpersonal care oferă un mediu continator. Este important de menţionat la acest punct că problema autodezvăluirii analistului nu este considerată aici ca o tehnică analitică generala. Divulgarea de informaţii cu caracter personal general nu este încurajata, nici nu este privită ca un mod acceptabil de a promova un sentiment de intimitate. Mai degrabă, autodezvăluirea este văzuta aici ca pe un element integrant în analiza enactment-urilor: aceasta reprezintă esenţa eforturilor de colaborare a ambilor participanţii, dând glas a ceea ce este ascuns şi disociat.


Nici un alt aspect al procesului psihanalitic nu reprezintă o astfel de complexitate interpersonala, oportunităţi atat de mari pentru schimbare şi eventuale capcane ca prezenţa unui enactment. Şi nici un alt eveniment interpersonal în psihanaliză nu generează aceeaşi calitate şi gamă de afecte, confuzie si comportamente inconştiente în ambii participanţi. Capabil să zadarniceasca temporar schimbul analitic reciproc si reflexiv, un enactment poate adesea creea un impas care ameninţă să deraieze procesul analitic. Intruchipand cele mai intense manifestari ale interacţiunii transfer-contratransfer, enactment-urile expun si repeta cateva dintre pietrele de temelie fundamentale ale self-ului timpuriu al pacientului si reprezentarile celorlalti în timp ce angajeaza unele scheme relaţionale inconstiente proprii analistului. Rezultarea procesului intersubiectiv complex si inevitabil în diada psihanalitică furnizează atât pacientului cat şi analistului o enormă oportunitate pentru activitatea interpretativa reflexiva bazata în mare parte pe interacţiuni interpersonale care dezvăluie pattern-urile relaţionale ale pacientului.


Folosind constatările recente din domeniul neuroştiinţelor şi studiilor de ataşament, eu am examinat modul în care pattern-urile de atasament implicite, inscrise neuronal inconştient isi găsesc o expresie repetata de-a lungul vieţii şi prind viaţă în enactment-uri.



Afirmaţia că enactment-urile sunt manifestări intersubiective ale pattern-urilor de ataşament inscrise neuronal dobândite în contextul relaţiilor timpurii este un exemplu al modului în care domenii aparent fara legatura, în acest caz intersubiectivismul, studiile ataşamentului şi neuroştiinţele, se intersectează inevitabil şi se lamuresc reciproc.

Georgiana Branisteanu

33 de comentarii

  1. Bogdan Popa25/5/11 22:04

    O foarte faina lucrare in care se integreaza mai multe literaturi. Cred ca mi-a placut mult cum schemele astea de comportament relationale sunt identificate in scheme timpurii de atasament si in structura neuronala a creerului.

    Mi-a mai placut ideea asta ca autodezvaluirea nu este doar un act subiectiv, cat este punerea in cuvinte a ce se intampla intre cei doi parteneri in analiza. Ideea asta ca daca te autodezvalui rupi un protocol mi se pare important sa fie atacata si Renik a facut-o fain. Auto-dezvaluirea nu zice de multe ori ce doar tu simti, cat mai mult ce se simte intr-o relatie. Acum e important ce contributie are fiecare, dar sentimentele astea sunt o constructie de multe ori a celor doi.

    "Autodezvăluirea analistului este singura posibila rezolvare a unui enactment, dar si un potenţial efectiv."

    Ideea asta ca autodezvaluirea este o resursa importanta mi se pare cheie, dar nu stiu daca este singura cale de rezolvare a unui enactment. Daca pana la urma comporamentul ne-verbal este cel care este important, poate un tip de atitudine este cateodata la fel de important ca "punerea in cuvinte" a sentimentelor. Adica, poate ne-sustinerea emotionala a terapetului se duce si in pre-verbal, care e foarte greu de vazut de catre terapeut. Poate acolo se poate face si schimbarea.

    Acum, mi se pare important ce face Tina cu analistul, sa se uite la relatia cu experienta ne-simbolizata a mamei, si poate disociatul e plasat in primul rand aici. Dar, as zice, poate e nevoie de vazut cum e un disociat in relatia cu tatal, pentru ca si el a fost inchis in lagarul de concentrare. Poate ca Tina si analistul nu a rupt numai o relatie de atasament prost croita cu mama- 'am grija de tine, pentru ca ti s-a intamplat asta," cat si una cu tacerile tatalui. Se stie din cercetarile celor care au supravietuit Holocaustul cat de reticenti si protectivi sunt supravietuitorii cu propria experienta. Poate ca vorbirea analistului a rupt tocmai un astfel de disociat. Aici e o problema cu studiile din atasament ca sunt focalizate de multe ori doar pe relatia cu principalul ingrijitor, adica mama.

    Ma gandeam in acelasi timp cum jargonul asta al lucrarii ar putea fi limitat. Eu stiu ca trebuie sa vorbesti limba comunitatii tale stiintifice, dar poate ar putea fi facuta mai simpla ideea pe care Ginot ne-o spune.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc, Georgiana. Acum inteleg de ce ai fost "tacuta" in ultima vreme. Ai muncit la prezentarea asta, nu gluma.
    Imi place Ginot, desi nu mi se pare suficient de clar in vignetta cu Tina care este propriul lui pattern, partea lui de transfer.
    Sustinerile neurologice sunt spectaculoase, ca si cu am avea nevoie de probe. Parca vorbeam acum cativa ani de modelul invatarii neuronle, mai tii minte? Un neuron e programat sa invete din trei incercari. Intrebarea mea ar fi: in cate incercari se dezvata?
    Amigdala, sisemul limbic, emisfera dreapta, stanga, neuronii-oglinda, toate astea cum pot fi "reformatate"? Prin integrarea afectelor cu reprezentarile? In analiza. Pana unde poate merge asta? Sa fim optimisti.
    Ma predau neurologiei si tie, G.

    RăspundețiȘtergere
  3. mi se pare un articol greoi, stufos, lung pe care n-am avut rabdare sa il parcurg pana la capat. si un limbaj foarte tehnic, exclusivist aproape. ar fi minunat daca s-ar incerca abordarea temei intr-o maniera mai concisa si mai limpede. multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  4. @Bogdan:
    "Auto-dezvaluirea nu zice de multe ori ce doar tu simti, cat mai mult ce se simte intr-o relatie."
    Da, foarte buna observatie! Si mie mi-a placut foarte mult felul in care a reusit sa o antreneze pe pacienta in curiozitatea "Hai sa intelegem ce se intampla intre noi!" Mi s-a parut genial! Deci, se poate! :) La cat de ambivalenti erau amandoi (ea intre opozanta si supunere si el intre revolta si empatie), a gestionat remarcabil relatia!
    Da, referitor la autodezvaluire, ideea ar fi aici ca este solutia pentru a se iesi din impas si pentru a face ca relatia sa se desfasoare in continuare fara blocaje. Este un act autodezvaluirea si o recomandare clinica se pare ca eficienta dar, intr-adevar, poate ca lucrurile sunt spuse cu prea mult entuziasm cand spune ca e singura solutie, nu? :)
    Asa este, studiile de atasament vizeaza functia materna pentru ca e cea mai primitiva... Mi se pare importanta observatia ta referitoare la relatia cu tatal (si trebuie sa ma mai gandesc la ea recitind cazul), vezi, asta nu se pomeneste in nici un fel... In prezentarile noastre clinice nu prea ni se intampla sa il omitem. :)
    Eu nu am putut simplifica jargonul lucrarii pentru ca nu eram destul de sigura pe mine ca sa nu distorsionez ceea ce spune el.

    @Ioana:
    Multumesc si eu, Ioana!
    Da, nu vorbeste despre pattern-ul lui de atasament. :) Dar se pare ca atitudinea pacientei l-a agatat destul de tare ca sa rabufneasca. :) Bine ca a facut-o!
    Nu prea stiu sa-ti raspund referitor la cat de puternice pot fi transformarile prin psihanaliza. Ideea e ca neurostiintele au facut astfel de studii, "inainte... si dupa..." iar pe baza concluziilor lor se afirma ca pattern-urile de atasament s-au modificat dar, apropo de ceea ce spui tu cu nevoia de probe/dovezi, sigur ca acestea nu pot fi singurii indicatori masurabili; s-a mai scris despre rezultatele curei psihanalitice, nu?

    @anonim:
    Aveti dreptate, si eu l-am resimtit asa iar lipsa mea de experienta si-a spus cuvantul. :) Cred ca voi putea prezenta in limbaj mai accesibil cand am sa ma familiarizez mai mult cu astfel de articole.

    RăspundețiȘtergere
  5. Bogdan Popa26/5/11 20:15

    @Georgiana: Cred te-ai descurcat admirabil cu Ginot. Eu cred ca Ginot trebuie sa fie mai clar, si nu tu, care ii pui gandul in alta limba.

    Uite, citesc acum despre critica studiilor astea care folosesc studiile neurologice, si Ginot este unul din cei criticati in articolul asta (Vivona, Leaping from Brain to Mind.)

    Care e ideea in critica? Exista un curent tare in psihanaliza acum sa o validezi prin alianta cu neurostiinta (Fonagy [pe care l-am avut ca mentor, btw], Target si Gabbard sunt in barca aliantei cu empirismul). E foarte bine ca psihanaliza cauta aliati. Totusi, studiile din neurostiinta au la baza explicatii foarte behavioriste: s-a pornit de la maimutele macaci si de la faptul ca exista neuroni oglinda care se 'aprind' in anumite actiuni: bautul apei sau imitarea unui anumit comportament. Neuronii astia oglinda nu au fost identificati in creeerul uman, dar ideea este ca in comportamentul uman exista o structura asemanatoare a actiunii: adica, activitatea corticala e similara cu ce se intampla in creerii macacilor.

    Acum, intra pe scena Gallese, asta pe care il pomeneste Ginot. Gallese asta a zis un lucru care a pus lumea pe jar. A zis ca inconstientul, empatia, identificarea proiectiva si mai toate ideile mari din psihanaliza pot sa fie validate (mai scriu odata, ca sa vezi interesul) validate de conexiunea cu sistemul neuronilor oglinda. Gallese zice ca poate fi detectata in raspunsul analistului (in contratransfer) o baza neuronala care contine o versiune a experintei interne a pacientului.

    Ce zice Gallese foarte excitant este ca sistemul neuronilor oglinda permite accesul automatic, direct, si foarte precis la experienta celuilalt.

    Acum, vezi cum aplica Ginot idee asta. El zice ca in sesizarea disociatului cu Tina el a avut acces la imediat la experienta ei, asa acum propune Gallese asta [de aici si reactia ca de obicei- si o sa folosesc un alt cuvant desi genial imi statea pe limba- foarte buna a Ioanei; pai cum asa, nu?].

    Ei bine, ideea asta cu accesul imediat e problematica din trei puncte de vedere, zice Vivona.

    (partea a doua vine)

    RăspundețiȘtergere
  6. Multumesc mult, Bogdan, pentru adaugiri! Spune-mi mai mult din ce zice Fonagy pe tema asta! Mi se pare absolut magnific faptul ca l-ai avut ca mentor! :) Asta am inteles si eu despre neuronii oglinda. Astept cu nerabdare parerile contrare. :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Bogdan Popa26/5/11 20:40

    Care sunt problemele cu asumptiile behavioriste ale teoriei retelei de neuroni oglinda?

    In primul rand, ideea este ca ce se intampla pe creer si ce e in minte sunt doua lucruri diferite. Ele pot sa nu corespunda de multe ori, adica pot sa ai activitate pe creer care nu apare in minte. Adica, nu se stie ce face mintea cand se stie ce face creerul (vezi visele).

    In plus, activitatea masurarii creerului e intodeauna discutabila, si exista diverse masuratori cu rezultate diferite. Mai mult, rezultatele unui MRI iti dau rezultatele activitatii vaselor de sange, si nu neaparat ale creerului. Sa sari de la vase de sange, la creer, si apoi la minte e o cale foarte lunga si greu de dovedit in multe cazuri. Nu exista corespondenta asa cum e asumata de teoria asta.

    In al doilea rand, nu se poate certifica neuronal o experienta comuna. De pilda, daca Tina si Efrat sunt in cabinet si ea plange si el are o reactie, si ne uitam la creerele lor, observam ca exista o corelatie intre cele doua creere. Ce nu putem observa este ce sens da Efran plansului Tinei, si daca plansul ei va fi translatat imediat intr-o reactie pe care noi o asteptam. Adica, sensul plansului pentru Efran va intotdeauna iremediabil subiectiv.

    Asta inseamna ca ideea lui Efran ca el simte disociatul Tinei este falsa. El are acces la o experienta, dar nu exista o corespondenta directa (si neuronala) intre disociatul Tinei si ce simte el. El simte un disociat, dar el este numai partial si foarte mediat experienta Tinei, si este mai degraba experienta lui a experintei Tinei (Traiasca relationalismul si Ioana!). Exista o parte de comun in cele doua experiente, dar asumptia asta ce exista o transmisie directa intre doi disociati (ca si intre doi macaci) este falsa.

    Studiile neurologice nu pot sa ofere dovada unui mecanism direct, automat, ne-inferential al raspunsului la experienta celuilalt. Asta nu inseamna ca studiile astea nu sunt foarte interesante pentru psihanaliza: neuronul asta oglinda, care are un nume bun pentru psihanaliza, nu oglindire?, poate sa arata corelatii interesante la nivel pre-verbal. Dar sa le asociezi automat cu validarea psihanalizei cred ca ignora multe din subtilitatile mintii noastre.

    RăspundețiȘtergere
  8. :) Interesant! Inseamna ca nu ne putem linisti ca am scapat de speculatii in privinta legaturilor dintre creier si minte. De fapt, chiar si el spune in text ca interactiunea dintre predispozitii si mediu ramane un subiect de cercetare pentru viitor in neurostiinte.
    Poti sa mai scrii despre ideea de "disociat" sau "stari disociate"? Articolul nu se ocupa prea mult cu asta ci cu ecourile reciproce ale celor doi. De fapt, mi se apre ca merge mult prea mult pe relatie (cred ca si tu ai spus ceva de genul asta), in prezentarea clinica, fata de tema care e una destul de exacta si m-as bucura daca am putea dezvolta noi asta mai mult. Mi se pare cat se poate de rezonabil ca raspunsul lui Efrat catre Tina nu poate fi decat fundamental subiectiv. Mie nu imi e prea clar (adica trebuie sa mai caut si sa mai citesc dar daca tu ai cumva informatia, ma poti ajuta cu cativa pasi) la ce se refera "inscris neuronal" ("neurally encoded") in mod exact atunci cand pomeneste de pattern-urile de atasament pentru ca am impresia ca nu la neuronii oglinda cat la plasticitatea creierului si conexiunile neuronale (conexiunile referindu-se la neurotransmitatori, nu?).

    RăspundețiȘtergere
  9. Stati putin. E interesanta discutia asta cu ce simti de fapt din celalalt insa eu am gasit in psihanaliza tocmai confirmarea intuitiilor de o viata ca celalalt poate fi simtit. Dintodeauna am avut o empatie exagerata fata de oamenii din jurul meu, preluam imediat starile altora si nu mai scapam de ele...sau visam stari, conflicte ale oamenilor foarte apropiati atunci cand imi povesteau foarte deschis ceva. Se intampla pe moment sa nu-i inteleg si noaptea sa visez exact ce nu putusem digera cand eram fata in fata.
    Asta ca se le povestesc pe cele mai soft, mi s-au intamplat altele care cred ca ar putea fi numite identificare proiectiva cand, desi omul povestea ceva pe mine ma apuca o stare foarte diferita de povestea lui. Si invers, cand eu povesteam ceva pe celalalt sa-l urmareasca o stare pe care era limpede ca eu o transmiteam la alt nivel fiindca omul era siderat de ce simte si eu o recunosteam mai tarziu, cand imi povestea.
    Deci eu cred ca ne putem simti unul pe altul, de la simplul - esti trist, esti vesel, uite, vrea sa para binedispus dar se vede ca e suparat de fapt, ce plin de el e ala, ce timid e etc- remarci cotidiene, pana la stari mai subtile unde discutiile se rarefiaza foarte mult.
    Am impresia ca se ajunge la un nivel unde feelingurile sunt atat de complicate incat se pierde baza, ca putem avea acces la emotiile celuilalt.
    Alta dovada ar fi copiii, care, se stie, simt imediat starea adultilor sau atmosfera dintre ei. Unii poate ne-am pastrat amintirile din copilarie, ceilalti pot observa asta la copii.
    Poate e grosier comentariul meu..dar am simtit nevoia sa amintesc de trairile astea grosiere, la care avem cu totii acces.

    RăspundețiȘtergere
  10. Of, iar cautam mintea in creier...
    Poate ca problema porneste de la denumirea de neuroni-oglinda. Oglinda are o reflexie integrala si nemodificata a obiectului, nu-i asa?
    Iar ajungem la fantasma fuziunii prin oglindire perfecta...Narcis...
    Da' ce te faci ca in cura clasica nu ne vedem unul pe celalalt. Neuronii-oglinda nu functioneaza mai degraba la stimuli vizuali?

    Imi place ideea autodezvaluirii, in definitiv ea creeaza premisa cunoasterii celuilalt, a constiintei diferentei, a separarii. Doua minti care cauta sa se acordeze si reusesc. Poate ca procesul in identificare proiectiva e mai dureros, e ca un act sexual mai agresiv dar cu atat mai placut la final. Ce ziceti de asocierea mea libera?

    RăspundețiȘtergere
  11. Da, cred ca denumirea de "oglinda" pentru neuronii respectivi ne incurca foarte tare. :) Mi se pare ca acesta este raspunsul la toata discutia noastra de pana acum - ce e cu "oglindirea" asta? - nu e de fapt oglindire a starilor celuilalt ci declansare a propriilor stari/reactii provenite din pattern-urile proprii de atasament (vezi exemplele scrise de Al!!!). In privinta exemplelor date de Al, mi se par foarte potrivite si ar putea fi si mai concrete (de fapt, cazul lui Ginot un astfel de exemplu este, dar cred ca ne trebuie mai multe). Deci, in loc de "neuroni oglinda", mai bine le-am spune "neuroni declansatori" - numai ca nu i-am descoperit noi. :)
    Referitor la asocierea ta atat de libera, :) as adauga "mica" diferenta ca identificarea proiectiva e in intregime inconstienta. :))

    RăspundețiȘtergere
  12. La analist pare ca de la un punct I.P devine accesibila. Simte ca ceva i se intampla. Depinde de el sa "prinda firul" mai devreme sau mai tarziu. Mai tarziu mai bine ca niciodata...
    @ Al:Ce descrii tu mi se pare o ilustrare foarte buna a ideii de diferenta, mai putin de similaritate intre mintea ta si cea a celuilalt. Dar asta nu inseamna ca nu ne putem atinge.

    RăspundețiȘtergere
  13. Bogdan Popa27/5/11 00:03

    @Georgiana: Vreau sa avem o discutie mai ampla pe disociat, si o sa traduc un text care o sa imi faca mie un pic mai clare lucrurile (ce e pana la urma disociatul asta?). Senzatia mea ca in textul lui Ginot este o corespondenta directa, "Tina are disociat si eu il simt si traiesc", care cred eu ca e mai complicata decat atat.

    Sunt un in aer cu neurologia asa ca nu te pot ajuta prea mult (poti sa ma intrebi daca vrei ce inseamna melancolie pentru Judith Butler!). Poate gasim un neurolog care sa ne ajute.

    AI: sunt curios daca ai avut experienta ca traiesti nu numai un sentiment al celuilalt, dar o gama mai larga de sentimente. De obicei, cand ne gandim la identificare proiectiva, este vorba despre un feeling, sau o stare, dar poate identificarile pot fi mai ample, adica o intrega bucata de experienta cum zice Ginot. Adica, vin cu stari complicate si amintiri care nu sunt procesate, sunt impinse intr-un disociat care e activat de mintea celuilalt.

    @Ioana: cred ca incepe sa imi placa mult cum functioneaza mintea ta. Neuronii astia oglinda, cel putin din cate inteleg eu cu macacii, se aprind la actiune, si nu neaparat la stimul vizual. Acum nu stiu daca au luat in calcul reactia la voce, si nu la stimul vizual. Si oameni buni, neuronii oglinda sunt un concept teoretic, ei nu sunt identificati in creierul uman -- la macaci i-au localizat, dar nu la oameni (zice Vivona) . Apropo, imi plac asocierile tale libere, ele se leaga puternic de ce cred eu ca inseamna experiente puternice sexuale, adica ele sunt legate de un potential traumatic sau de procesare a traumei.

    Cum sa traducem enactment-uri in romana? Offf...

    RăspundețiȘtergere
  14. Georgiana, nu stiu daca inteleg ce spui. Declansare a unor reactii provenite din patternuri proprii? Adica patternul meu se manifesta prin empatie, tendinta de a ma lipi de starile oamenilor? Sau tendinta de a ma identifica cu anumite stari ale lor?

    Ioana, pai cum ar fi o experienta de similaritate?

    Bogdan, f tare intrebarea ta. Da, s-a intamplat sa visez scenarii complexe, nu doar stari. Sincer nu prea as povesti aici pe blog, nu e locul. A fost si este o munca foarte grea pt mine sa discern intre trairile mele si trairile celuilalt in visele astea. La inceput ma gandeam ca toate sunt ale mele, ca ceva din mine s-a trezit si leaga lucrurile asa. Credeam ca nu poti sti de fapt ce e al tau si ce e al altuia, ca sunt zone de interferenta in care ceva din celalalt trezeste ceva din tine dar o distinctie nu se poate face. Ei, m-am inselat, uneori e limpede ca e vorba de o stare sau un scenariu, o trauma a altuia. Pur si simplu stii ca nu e a ta, e ceva foarte strain de experienta ta interioara si omul se recunoaste in ea cand i-o povestesti sau il tulbura foarte tare.

    Eu merg pe ideea veche ca sensibilitatea asta deriva din fuziunea cu mama, sunt zone de nediferentiere care la maturitate se transforma in empatie extrema. Nici nu trebuia sa vina vreun concept sa mi-o explice, de mica ma incarcam cu starile mamei de parca nu m-as fi putut apara si chiar acum mi se mai intampla sa-i preiau starea pur si simplu de parca ar fi un vas in care esti aruncat vrei nu vrei. The good thing e ca desi inainte ma simteam neputincioasa din cauza sensibilitatii asteia acum am invatat sa o stapanesc in interesul meu.

    RăspundețiȘtergere
  15. @ Al: Te citez "desi omul povestea ceva pe mine ma apuca o stare foarte diferita de povestea lui." Adica vrei sa spui ca continutul manifest al celor povestite era unul si ce simteai tu era rezultatul unei comunicari inconstiente, de aceea simteai diferit? Nu cumva diferenta venea din trecerea informatiilor primite prin propriul filtru,ceea ce facea oarecum diferenta? Eu inclin spre a doua varianta.
    Din nou: "sau visam stari, conflicte ale oamenilor foarte apropiati atunci cand imi povesteau foarte deschis ceva. Se intampla pe moment sa nu-i inteleg si noaptea sa visez exact ce nu putusem digera cand eram fata in fata."
    Batranul Freud ne spune dupa cum stii ca in vis preluam parti din experienta diurna, dar visul este o constructie mult mai complexa care da seama de gandurile, dorintele noastre latente. E o iluzie sa crezi ca visezi visul altuia, sau ca digeri ceva care n-are legatura cu tine.
    Asta e diferenta la care ma refeream. Ce-i drept, n-am fost clara.

    RăspundețiȘtergere
  16. Oare? Chiar nu ti s-a intamplat niciodata sa percepi o stare latenta a cuiva? Sau invers, cineva sa te simta? Adica afirmi ca nu exista comunicare dincolo de asta obisnuita, civila? Nici empatia nu exista?
    Tocmai ca am spus ca e foarte greu de stiut ce e de la tine si ce e de la celalalt de asta e foarte importanta relatia si feedbackul. Nu mi-am facut peste noapte iluzii ca visez visele altora, nu cred ca orice stare care ma apuca e identificare proiectiva si sigur ca trairile trebuie sa aiba un ecou in amandoi.
    Argumentul autoritatii - Freud nu ma convinge, cred ca pot sa discern din propriile experiente mai degraba decat din carti. In plus psihanaliza a ajuns departe de presupunerile de inceput ale lui Freud si a folosit din plin comunicarea de la inconstient la inconstient.
    Practic anulezi ideea de comunicare de la inc la inc, transferul, contratransferul, identificarea proiectiva, repetitia (in relatii) si in fine, tot ce tine de comunicarea subtila. Asta nu e cognitivism?

    RăspundețiȘtergere
  17. @Al: "Declansare a unor reactii provenite din patternuri proprii? Adica patternul meu se manifesta prin empatie, tendinta de a ma lipi de starile oamenilor? Sau tendinta de a ma identifica cu anumite stari ale lor?"
    Da! :) Pattern-ul de atasament este tipul de reactii pe care le pot avea in intimitatea cu celalalt. Cu cat relatia este mai intima, cu atat reactiile mele fata de celalalt sunt mai arhaice (mai de demult din dezvoltarea mea ontogenetica) iar in primii ani de viata se formaza "programul" emotional pe care vom avea obiceiul sa il punem in functiune in contact cu oricine. Atasamentul se refera la cat de sigur sau de amenintat ma simt eu intr-o relatie, adica, cat de mult si cum anume ma pot apropia de cineva. Aceasta apropiere emotionala de celalalt a fost asemanata cu apropierea animalelor unul de altul - vezi macacii lui Bogdan :) - comportament studiat din punct de vedere etologic. Mie, asemanarea intre om si animal nu mi se pare necredibila. Nu am citit foarte mult despre neuronii oglinda si nu am stiut ca au fost gasiti numai la animal iar la om, nu. De fapt, din ceea ce am auzit pana acum, se vorbeste despre ei la om atunci cand li se atribuie empatia. Aici, sunt doua subiecte distincte sau unul in completarea celuilalt. Pe de o parte vorbim despre nivelul acesta neurologic procedural (procedura/modul de a actiona in relatie cu celalalt) si comun la om si animal iar de pe alta parte despre pattern-urile de atasament unde ne indepartam de baza neurologica (si introducem mai mult etiologia relationala). Repet, pattern-urile de atasament sunt modalitati actionale caracterizate din punct de vedere psihologic: sigur, anxios, evitant, dezorganizat etc.

    RăspundețiȘtergere
  18. Enactment-ul nu a fost tradus in romana. Chiar vorbeam cu Dorin inainte de postarea articolului ca ar fi interesant sa incercam sa definim acest termen. Voi ce intelegeti prin enactment?

    RăspundețiȘtergere
  19. @Al: Empatia nu e ceva ce poate fi negat. Numai ca fiecare e empatic in felul sau, asta incercam sa-ti spun. Vad ca Georgiana a explicat mai bine prin atasament ideea de apropiere a doua universuri pana la o regresie arhaica. Nu se anuleaza nimic din tot ce tine de inconstient, doar ca lucrurile sunt privite dintr-o perspectiva noua, relativ noua, care organizeaza altfel lucrurile. Si ce-i drept, se pierde o fantasma cu ocazia asta: aceea ca poti sa fuzionezi cu mintea celuilalt. Poate e dezamagitoare, dar in ce ma priveste e mai apropiata de realitate.

    RăspundețiȘtergere
  20. Si ce se intampla in regresia arhaica, nu mai comunica universurile? Ce e empatia pana la urma?
    Nu stiu daca are legatura cu fuzionalul ce spuneam eu, ci cu un fel mai subtil de comunicare. Nu se pot transmite fantasme, reprezentari sau stiu eu ce continuturi inconstiente de la un om la altul? Din realitatea mea asta se intampla de multe ori in intimitatea adevarata.
    Cum ar trebui sa inteleg faptul ca intram automat, fara sa vreau intr-o stare a mamei mele, ca intr-un hau din care nu mai puteam iesi?

    RăspundețiȘtergere
  21. @ Al: Sper ca nu te agresez cu scurta explicatie care urmeaza. Din cate inteleg pare ca ai fost pusa in situatia "bebelusului intelept". Ai devenit receptorul proiectiilor materne si ai fost pusa in pozitia de mama a mamei tale. Grea misiune pentru un copil al carui univers intern e fragil si vulnerabil. Multi psihoterapeuti au trait experiente similare.

    Regresia arhaica nu anuleaza empatia, dimpotriva, o potenteaza. Dar intalnirea va avea ecouri particulare in fiecare dintre cele doua minti. Probabil e posibil sa ai acces la un fragment din fantasma celuilalt, dar e bine sa nu uitam ca mintea noastra e cea care formuleaza ipoteza. Nu ne putem anula mintea, oricat de empatici am fi. Asta cred eu. Poate ma insel.

    RăspundețiȘtergere
  22. Nu ma agresezi, ai dreptate. Bebelus intelept, that's me. Mergea si o reclama cu asta:). De aici cred ca am ramas cu sensibilitatea asta pe care am negat-o mult timp ca sa ma pot separa cred. Efortul meu ulterior a fost sa-mi accept empatia fiindca picasem intr-un rationalism extrem. Deci miscarea mea de maturitate a fost de la - tot ce simt e doar al meu - spre aoleu, stai ca asta poate chiar e de la altcineva, shit!

    RăspundețiȘtergere
  23. Deci, enactment-ul nu va inspira deloc. :) Sau poate ca da si chiar ati inceput sa-l exemplificati? :)

    RăspundețiȘtergere
  24. Enactment poate fi tradus prin repunere in scena.

    RăspundețiȘtergere
  25. De acord! Adica reluare/remontare a unui continut psihic trait candva (angoasa, sa spunem), intr-un scenariu actual, nu? Este repetitia/exprimarea unui afect, sa zicem, intr-un act. Dar ce e atunci actul? :) "Act" vine de la activitate: psihica, motorie, verbala... etc., nu?

    RăspundețiȘtergere
  26. Hm, enactment fata de acting out. Enactement se refera la un teatru interior (impartasit) pe cand acting out la descarcarea exterioara, prin activitate. Punere in scena fata de punere in act...pe undeva se aseamana.

    RăspundețiȘtergere
  27. Bogdan Popa14/6/11 19:35

    Repunere in scena sau poate chiar punere in scena! Daca e pus in scena, asta nu inseamna ca poate exista un continut al actului, si el e jucat/performat, nu, repetat? Actul ca atare e undeva in memorie, in incostient, disociat sau refulat, si e performat. Dar daca enactment e punere in scena, atunci re-enactement e repunere in scena?

    RăspundețiȘtergere
  28. Ai dreptate Bogdan. Nu m-am gandit la re-enactement.

    RăspundețiȘtergere
  29. Si eu care credeam cu naivitate ca enactement e tot aia cu acting-out...
    Hotarati-va si dati mai departe si la confratii mai putin subtili.

    RăspundețiȘtergere
  30. Psihanaliza engleza a distins intre acting-out: punere in act in afara sedintei si acting-in: punere in act in timpul sedintei. Prima ar fi un mare semn ca ceva a esuat in tratament. "Enactment" poate ar putea fi tradus cu "actare" indiferent ca e in timpul sedintei de psihanaliza sau intre sedinte.
    @Al: Spuneti ca "enactment" s-ar referi doar la punerea in acte psihice (ex.: aparitia unei emotii) si nu fizice (comportamentale)? Va ganditi cumva la distinctia fata de frantuzescul "passage a l'acte" care ar fi mai degraba un raptus? Va intreb pentru ca psihanalistii francezi s-au gandit la asta cand au explicat distinctia intre "passage a l'acte" si "acting-out"-ul pe care l-au preluat ca atare din psihanaliza britanica.

    RăspundețiȘtergere
  31. Bogdan Popa15/6/11 17:48

    Din literatura asta relationala pe care o citesc si eu enactment-ul este o situatie intre cei doi protagonisti (analistul si pacientul) in care amandoi sunt prinsi intr-o situatie, un conflict, un impas. Este o situatie, un conflict creat intr-o relatie, si nu doar in mintea si actiunile unui individ.

    Aici vad eu diferenta intre acting-out, punere in act si enactment, care ar fi o punere in scena. Punerea in act este o situatie care se refera la actiunile (fizice sau psihice) ale unui individ. Punerea in scena ar fi o situatie creata relational.

    Problema este ca multi relationali ar zice ca nu exista acting out, ci doar enactment. Adica, orice punere in act este o punere in scena. Ma rog, asta e ce imi vine in cap.

    RăspundețiȘtergere
  32. Actare suna foarte rau. Nu stiam de passage a l'acte etc..
    Aha, deci enactement e un termen relational. Pai de ce nu ziceti asa mai, inseamna ca e bine delimitat ca sens de relationali, eu imi dadeam cu parerea ca liber cugetator :).
    Asta ziceam si eu, ca punere in act e aproape de punere in scena doar ca fara..act :))

    RăspundețiȘtergere
  33. :) Da, e termen relational dar nu stiu sa il definesc si nici nu e foarte nou (de fapt, e intersubiectivist, nu relational ca nu l-a adus psihanaliza relationala ci filonul intersubiectivist mai vechi). Imi vine in minte acum Jacques Lacan care vorbea despre actul semnificant, adresat spre descifrare celuilalt (insa el definea astfel "acting-out"-ul si riscam sa ne incurcam in acceptiuni). Uite ca nu stiu cine foloseste primul "enactment" dar am sa caut.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!