Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Poponar = Pierzator (Narcisismul falic ca aparare): Fragmente



Ken Corbett este psihanalist relationalist, lucreaza cu copii si adulti, e profesor asociat cu New York University si editor la Psychoanalytic Dialogues (una din revistele relationalistilor americani). L-am vazut pe Ken Corbett in doua interventii in Ann Arbor. A vorbit despre cum baieteii au conflicte cu masculinitatea si ce sa faci cand un baietel iti spune ca esti "poponar" in terapie. Ken arata ca unul dintre adolescentii care stiu totul despre literatura franceza inca in liceu, acum la patruzeci de ani, si scrie pe subiecte ca masculinitatea, formele diferite de sexualitate si identitati de gen.

Nota: Am ales sa traduc faggot cu poponar.

Iata cateva fragmente din cartea lui Boyhoods:


Poponar este o scrisoare / ghiulea pentru ironie, monotonie, frica, agresivitate, afectiune, dispret, rusine, amuzament, dispret, plictis, rivalitate si provocare, ca sa numesc cateva sentimente. Poponar poate sa fie intepatura, tachinare sau o trauma. Epitetul poate sa lancezeasca sau sa se ataseze, sau poate fi intrezarit si practic fara inteles. Miza poate sa varieze de la o invitatie la joc pana la o muscatura razboinica.

Poponar ma intereseaza aici pentru ca epitetul este obisnuit sa marcheze si sa administreze experienta infrangerii si pierderii in momentele de rivalitate intre baieti: poponar = pierzator.

Iata cum incorporeaza Eminem definitia poponarului in descrierea masculinitatii ca rivalitate:
Poponar pentru mine inseamna... sa iti ia cineva barbatia. Esti o surioara (sissy). Esti un las. E ca si cum ai sta in sufragerie si spune
Frate, ia o pauza, esti un poponar, frate...

Asta nu inseamna in mod necesar ca esti gay. Asta inseamna doar ca esti poponar. Esti un nenorocit sau asa ceva. Cam asa mi s-a spus mie cuvantul asta. Asa l-am invatat. Sa te lupti cu cineva inseamna ca o sa faci totul sa ii iei barbatia.

Eminem vorbeste de poponar ca de o salva de artilerie, iar masculinitatea este configurata pentru el, cel putin partial, pe dinamica castigului sau pierderii in relatie cu ceilalti barbati sau baieti. Oricat de neasteptata e asocierea, perspectiva lui Eminem este impartita si iluminata in discursul modern-feminist despre baieti.

[Nota mea: Eminem si feminismul - E interesant cum vede Corbett asocierea; cred ca o vede in sensul in care Eminem pune degetul pe o "rana" care e investigata puternic de feministele psihanaliste].

Regandirea la mijloc de secol a masculinitatii urmeaza ideea lui Robert Stoller ca masculinitatea este creata - si capata inteles - cand un baiat e separat de mama. Diferita de teoria freudiana, acesta lectura se focalizeaza mai putin pe probleme legate de rivalitate si dorinta si mai mult pe experientele de atasament si separare ale baiatului. Legatura intre mama si fiu e cruciala. Psihanalistele Jessica Benjamin si Nancy Chodorow au legat miscarea de dezidentificare cu mama de dezvoltarea diferentei unei parti numita "non-eu" (non-me). Acest non-eu, latura ne-feminina va ajuta modul de separare al baietilor de fete si modul in care baietii / barbatii domina fetele / femeile. Un numar de teoreticieni si in special William Pollack au dezvoltat aceasta idee pentru a sugera ca baietii sunt impinsi sa se separe prematur de mame, lasandu-i detasati sau separati de sentimentele lor. Urmare a acestei separari premature, baietii sunt vulnerabili la depresie si alienare, care sunt la randul lor puse in act in agresiune necontrolata sau atentie dezlanata. Baietii si barbatii sunt vazuti de asemenea ca mai putin deschisi la gandirea psihologica - la reflectie, si la luatul in calcul a celorlalti.

Masculinitatea a fost re-examinata cu privire la liniile relationale care sunt generate din capacitatile limitate ale baietilor sa ii recunoasca pe ceilalti si sa construiasca relatii prin schimburi mutuale. In aceasta privinta a fost discutata auto-satisfacerea baietilor prin supraestimarea penisului, a mandriei falice si a exhibitionismului narcisic. Psihanalistul Michael Diamond a rezumat exhibitionismul astfel:
vorbind figurat, a te extinde, a impinge si a penetra devin fundamentale, impreuna cu trasaturile asociate ale impunerii, agresiunii, puterii si potentei.

O noua intelegere a masculinitatii ca aparare a fost folosita pentru a critica teoria lui Freud a masculinitatii ca narcisism falic absent [nu stiu daca traduc bine aici, nu stiu ce inseamna narcisism falic absent]. Dupa cum o formuleaza psihanalistul Ethel Person,
Problema sexuala fundamentala a baietilor este sa capete putere falica si putere fata de ceilalti barbati.

Problema baietilor este sa fie mari, nu mici. Pastrarea marimii este vazuta ca un echivalent virtual al masculinitatii. Sa fii barbat inseamna sa fii mare. Sa fii barbat inseamna sa castigi. Baieteii nu pierd.

Ma voi focaliza aici pe un moment clinic in timpul unui joc cand un pacient, un copil de sase ani, m-a numit "poponar". Voi situa schimbul acesta intr-o relatie mai larga cu baiatul si familia lui. Centrala in experienta tratamentului baiatului a fost experienta lui ca mic si perdant, nu mare si castigator. Poponarule are functia defensiva de a nega micimea si pierderea, atat timp cat baiatul cauta marimea si victoria. Sa fii mare, sa castigi inseamna  sa nu te afli in pozitia de a exprima ca esti neglijat sau ca ai nevoi de dragoste si de recunoastere din partea parintilor.

Acest baietel, Josh, a fost trimis la mine in tratament pentru repetate iesiri de agresivitate la scoala. Aceste izbucniri deranjante au fost urmate de perioade intense de retragere deprimata si tristeti. Parintii au descris comportamente asemanatoare acasa si au observat ca in special ele erau mai pronuntate in relatia cu fratele lui mai in varsta.

Ora pe care o voi descrie incepe in sala de asteptare, cu mama lui Josh dandu-i instructiuni sa returneze o jucarie pe care aparent ar fi luat-o de la mine din birou. Josh a produs, cumva rusinat, un cutitas albastru de plastic din buzunarul din spate, care apartinea intr-adevar setului meu de jucarii de bucatarie. Am dat din cap si am spus ca putem sa vorbim despre cum a luat jucaria cand ajungem in birou. Odata ajunsi inauntru, i-am sugerat ca el si-a dorit mult sa aiba cutitul. El a aprobat dand din cap. L-am intrebat daca ar putea fi stanjenit, la care el a raspuns afirmativ dand din cap din nou. El a sugerat apoi sa jucam un joc in care era prins de mai multe şedinţe.

Jocul continea urmatoarele roluri: Josh era un spion care avea un cutit de plastic albastru in buzunarul din spate, partial vizibil. Eu am fost distribuit in rolul fratelui mai mic al spionului, a carui motivatie principala era sa ia cutitul. Josh ne directiona in sceneta asta dramatica in multe moduri. Astazi drama s-a centrat pe efortul fratelui mai mic sa il pacaleasca si sa-l confuzeze pe fratele mai mare, asa incat fratele mai mic sa intre in posesia cutitului. Dar fratele mai mic nu va reusi sa il ia: el va fi dezamagit si lasat cu mana goala.

Cand am inceput sa intreb de sentimentele si motivatiile fratelui mai mic, asa incat sa stiu ce rol am, am devenit constient ca Josh era mai degraba interesat sa joace rolul fratelui mai mare. El nu era interesat sa vorbeasca de experienta fratelui mai mic. Eram, in punctul asta, destul de familiar cu rolul fratelui mai mic, si am verbalizat experienta "mea", a frustrarii de a nu avea si de a nu obtine ce avea fratele mai mare. M-am enervat, m-am aratat indignat si furios si m-am plans amarnic ca eram mic in situatia asta.

Am sugerat de asemenea ca fratele mai mic poate sa se simta jenat ca e vazut furios si suparat - ca este descreierat ca vrea ceva atat de mult, suparat ca e vazut ca dorind si posibil jenat ca e prins incercand sa ia ceva ce doreste. Stiam ca aceste comentarii mai abstracte nu ar avea acelasi efect pe care l-ar fi avut in joaca. Dar cel putin am vrut sa ne mutam de la joaca la experienta lui Josh de ai fi luat cutitul din camera mea de joaca.

In acest punct al orei, Josh s-a intors de la sceneta cutitului si a sugerat sa jucam un joc pe plansa pentru copii mai mari. I-am explicat ca jocul poate sa fie dificil, dar Josh a insistat. Asa ca am inceput sa jucam. A inceput sa devin gradual frustrat si si-a exprimat ingrijorarea ca ar putea sa piarda. La un moment dat, cum am miscat o piesa ca sa ajunga la finish si se parea ca am sa incep sa castig, Josh a zis pe un ton scazut:
Poponarule! (Faggot)

A urmat o pauza, la care ma voi intoarce, dar vreau mai intai sa descriu schimbul nostru.

Intr-un tarziu am zis:
Cred vroiai foarte tare sa castigi.

Josh mi-a replicat sters:
E doar un cuvant.

A urmat o pauza si a adaugat:
Fratele meu imi zice asa.
Am spus:
Inteleg. Si de ce spune asta?

Josh a raspuns:
Nu stiu.

Am spus:
Nu stii. Dar cum te simti cand iti spune asta?

Nebun,

a raspuns Josh. I-am spus:
E un cuvant care te innebuneste. Cumva te inteapa, nu?

Da,

a zis Josh.
Cand iti spune Jed asa te simti rau - cumva mic si rau? 

il intreb. Josh a dat din cap.
Cum ma simteam eu in jocul cu cutitul albastru?

Josh a dat din cap din nou. M-am aventurat si l-am intrebat daca s-a simtit ranit si furios cand a fost pus la punct. El a fost de acord - si a zis:
Il urasc. El crede ca e seful in toate.

I-am replicat:
Fratele tau te face foarte furios, intr-adevar,

si am adaugat
Crezi ca tu ai vrea sa fii ca el - mare ca el? Si sa fii apropiat? Ca in jocul cu cutitul albastru?

Josh mi-a zis ca da, e furios, dar a insistat ca nu ii place de fratele lui si ca nu vrea sa fie ca el. I-am spus ca e greu sa intelegi cum sa fii mare, in special daca ai un frate mai mare si un tata inca si mai mare.

In faza asta a tratamentului am fost preocupat sa identific apararile lui Josh: apararea impotriva pierderii, apararea lui mare, umflata, impotriva dorintei de intimitate si a senzatiei ca este neglijat. In moduri similare, am facut doar asocieri ocazionale intre experienta lui Josh din joaca si experienta familiei. Am simtit ca e mai bine sa astept ca el sa faca asocierile acestea. A fost ceva vreme pana au aparut. Dar cand au aparut, a fost ca urmare a muncii pe care am facut-o cu parintii (pe care o descriu in alta parte).


Poponar = Pierzator: Panica, Aparare si al Treilea

Ken Corbett
Vreau sa ma intorc acum la momentul cand Josh a zis "poponar", nu numai ca sa inteleg mai bine pacientul, dar si ca sa fiu mai constient de experienta a ceea ce Gillian Straker numeste "al treilea anti-analitic", acele momente cand ura intra in cabinetul analitic (ganditi-va la ura ca la a treia entitate care intervine intre terapeut si pacient). Vreau sa arat ca nu numai Josh s-a constituit ca vorbitor in acel moment, dar ca si eu am fost constituit ca obiect al actului de vorbire. Lucrand dinauntrul si prin experienta mea ca "poponar", arat ca istoria mea si propria mea experienta a masculinitatii au fost parte a relatiei in acel moment.

Cand Josh a spus "poponarule", gandurile si sentimentele mele s-au dus in multe directii, iar apoi nu s-au dus nicaieri. La inceput, am simtit golul socant al ranii - al unei rani care are o istorie si care nu e de aceea goala, cat mai degraba tinuta temporar la distanta prin apararea socului - nu chiar o disociere, cat un fel de senzatie de golire, golirea a ceva excesiv. Am fost numit "poponar" sau "ciudat" sau "surioara" de multe ori si cu multe tonuri. Cel mai des acest nume a aparut in copilarie. Ma aventurez sa cred ca colegii mei de scoala isi articulau perceptiile ca am fost un baiat proto-gay, dar si experientele lor ca fiind ciudat de indemanatic, si, din nou, nu chiar: livresc, obsesiv, artistic, "prea sensibil", reticent, foarte rapid la replica; fizic de asemenea, rapid si agil, atletic cumva, si totusi impovarat de prea multa agresivitate; timid si exhibitionist in mod egal.

[E interesant cum Corbett isi descrie momentul nu ca pe o disociere, dar ca o senzatie de golire. La disociere probabil ca gandurile ar fi zburat in alta zona si s-ar fi protejat de continutul epitetului. Sau poate ca la disociere ar fi avut o reactie foarte puternica, de tipul sentimente de rusine si abandon. Dar el isi descrie senzatia ca fiind o senzatie de golire...]

Poponar, de aceea, are o istorie particulara si corporala pentru mine. Poponar nu a fost doar o dimensiune formativa a identitatii mele; ea continua sa imi formeze identitatea. Ca sa o parafrazez pe Judith Butler, cuvantul mi-a intrat in oase, mi-a lucrat gesturile, mi-a incovoiat spinarea si mi-a creat mintea. Relatiile de putere, statutul meu ca pierzator, fara a conta cate victorii au fost atinse si puse in practica (enacted) in multe moduri posibile. Ofensivul si defensivul lasa loc - si se contopesc - unul in altul. Aceasta gramatica psihica a puterii si apararii a fost incurajata de tatal meu cand era tanar, la fel de distant si de indepartat fizic ca tatal lui Josh prin detasarea lui fizica si materiala.

Totusi, dat fiind incarcatura momentului, am raspuns eu anxietatii lui Josh sau mi-am rescris eu propria panica, asa cum a intrebat psihanalistul Donald Moss intr-un colocviu online despre acest moment clinic? Am vorbit eu dorintei lui de a castiga sau imi reiteram propria panica ca poponar / pierzator? A fost momentul acesta unul discursiv si mai putin puternic decat il interpretez eu? Dupa cum a zis Josh,
e doar un cuvant.

In acest sens, se poate formula schimbul dupa cum urmeaza: vorbirea lui a fost a anxietatii. Raspunsul meu a fost panica.

[Corbett e foarte sincer cu propriile interogatii aici, iar asta imi place la relationalisti, pentru ca analizeaza cum propriile raspunsuri creeaza realitatea analitica.]

Urmand linia asta de interogare ne putem intreba, asa cum s-au intrebat Moss si Stephen Frosh, daca directia mea de interpretare nu a oferit indeajuns de mult spatiu pentru modularea sau dezvoltarea fanteziilor lui Josh. De pilda a fost Josh un practicant al discursului baietesc al poponarului? A oprit interventia mea practicile astea? Am esuat in acel moment sa absorb in mod adecvat ceva din dorinta lui Josh de afirmare, in special dorinta ca tatal sa il vada si sa pretuiasca dorinta lui de dezvoltare si de a fi ca el? Cooper a spus ca
agresivitatea si bravada din faptul "baietii sunt baieti" nu e numai un raspuns la amenintarea de micime, dar si un raspuns la sentimente de iubire care trebuie afirmate. Formuland ideea lui prin vocea lui Josh, Cooper a elaborat: Am nevoie de un barbat care sa vrea sa simt si sa fiu ca el. Sunt singur cu nevoile mele si cu dorinta de a fi tatal meu. Aceste dorinte fata de tatal meu ma fac sa ma simt umilit.

Asadar, include cuvantul "poponar" ceva din umilirea lui Josh care e intoarsa poate spre mine? Am vorbit umilintei fratelui mai mic despre care am discutat inainte de ultimul joc?

Cred ca raspunsul meu a fost creat de panica. Cum ar putea sa fie altfel? M-am impedicat in tacere, am incercat sa imi revin si am incercat cum am putut mai bine sa reflectez la ce s-a intamplat. Efortul meu sa reflectez si sa organizez starile afective care au intrat in coliziune in acel moment Straker le numeste "prezenta dezorganizanta a discursului social daunator."

Dezorganizat de forta determinanta a lui "poponar", m-am trezit cantarind justetea unei astfel de atributii: A simtit Josh ca sunt gay? Si, oricat de ilogic, aceasta recunoastere a indicat ca eu esuez sa intrupez asteptatul analist hetero? Mi-am pierdut astfel propriul gen, sexualitatea mea autorizata si potrivita? Am fost un poponar ca am incercat sa ii inteleg experienta? Am fost eu poponar pentru ca am luat o piscatura ca o muscatura?

Si totusi, in alta regiune a mintii, mi-am descoperit anxietatea de a fi un barbat care lucreaza cu copii si care e si gay in mod public. Acum catva timp un tata al unui alt copil, intr-un moment emotional intens, si-a exprimat ingrijorarea ca sunt pedofil. Socat si intepat, am simtit inca o data forta urii. Si inca odata am cantarit perceptia urii: A inteles el ca sunt gay si a facut legatura nefondata si irationala ca sunt pedofil? Am exprimat eu anumite grade de afectiune nepotrivite pentru copilul lui? (Mi-am adus aminte cum a tins capul copilasului cand a parasit incaperea). Am ajuns sa intelegem ca acest moment al urii (fraza tatalui) s-a nascut din invidia fata de usurinta mea cu copii si vointa de a-i angaja la nivelul lor. Am ajuns sa intelegem ca el intr-adevar suspecta ca sunt gay. In spiritul cautarii noastre terapeutice, am lucrat cu proiectiile si perceptiile lui sa intelegem mai bine relatia cu copilul lui, iar in acest sens munca noastra nu a fost iesita din comun.

Exista, totusi, o vulnerabilitate iesita din comun pentru barbatii care lucreaza cu copii, si inca mai mare pentru barbatii gay care lucreaza cu copii. Aceasta vulnerabilitate este supradeterminata si foarte alergica. Experienta mea m-a condus sa reflectez asupra acestei vulnerabilitati, dezvoltata pe propria mea experienta de a fi urat, si cere o rabdare contratransferentiala - o capacitate anume de a sustine mai multe stari ale mintii care mi-au permis sa simt rusinea lui a fi urat in timp ce simultan (si probabil retrospectiv) am analizat rusinea sa fiu urat.

...Deci, da, exista panica, exista posibilitatea unor posibilitati pierdute si a unor inhibitii, proiectiile sunt schimbate intre cei doi, sunt ganduri pierdute, dar exista o sustinere permanenta, reparare, revenire si posibilitatea reflectiei. Exista posibilitatea de a ne misca spre o a treia pozitie (imagineaza-ti un triunghi si posibilitatea data de privitul relatiei dintr-un anumit punct care este data de celelalte doua puncte; un punct de reflectie si referinta; un punct de contemplare in afara actiunii), una care permite reinstalarea reveriei si a jocului.

...O abordare "baietii vor fi baieti intotdeauna" la dezvoltarea masculina reflecta un refuz des intalnit de a examina anumite forme de agresiune masculina. In special "baietii vor fi baieti" serveste sa mascheze dilema masculina privitoare la frica pierderii, ca si - din punctul meu de vedere - si mai important, conflictele baietilor si ale barbatilor de a exprima dorintele lor de dragoste si recunoastere.

...Eu doresc un angajament si o reflectie active asupra agresiunii musculare (muscularitatea mentala incapatanata a narcisismului si persistenta miscare fizica de du-te-vino a baietandrilor) care duce la preocupari de genul asta si la anxietate. Urmandu-i pe psihanalistii Peter Fonagy si Mary Target, eu propun angajarea baietilor in procesul dificil al crearii spatiului tertiar (inca odata, a reflecta dintr-un punct al triunghiului la celelalte doua puncte, sau a iesi din sine si a reflecta asupra mintii tale ca diferita de actiunile tale) ca un drum psihic care ofera un context al cresterii inauntrul caruia pot fi prinse anxietatea baietilor si agresivitatea. Am gasit ca abordarea asta e de mare ajutor in discutia despre dorintele baietilor si cum dorintele lor, atunci cad sunt purtate de corpurile lor, sunt "gandite" si "simtite" in mintile lor si ale altora.

Aceasta maniera de angajare e in contrast cu modul in care preocuparile narcisice ale baietilor si agresiunea sunt simultan recomensate si neglijate prin ideea de "baietii vor fi baieti". Agresiunea baietilor, care de multe ori indica anxietatea de a pierde, nu este in mod adecvat continuta si nici angajata. Agresiunea si anxietatea lor nu sunt echilibrate in relatiile lor cu parintii, fratii sau surorile, ori colegii lor. Baietii sunt lasati sa o ia pe campii si sa se relationalizeze prin control si dominare.

Traducere şi comentarii de Bogdan Popa

www.cafegradiva.ro

28 de comentarii

  1. Ioana M.5/5/11 13:35

    Intr-adevar, interesant cum Corbett descrie relatia lui cu baiatul. Inteleg ca terapeutul este un homosexual asumat, declarat si cu toate astea, un pic egodistonic. Reiese acesata, mi se pare, cand isi descrie contratransferul la agresiunea micului pacient.
    Cum bine zice Corbett, la anxietatea copilului el raspunde cu panica. Vine panica din
    leziunile lui narcisice, vine din pulsiunile de care se apara, vine dintr-o vinovatie pe care refuza s-o constientizeze? Treaba lui, in definitiv.
    Insa, reactia copilului mi se pare extrem de valoroasa. El sesizeaza panica lui Corbett si-i ofera consolarea pe care, poate, o astepta el insusi. Copilul se transforma in acel moment in terapeutul analistului sau, dupa ce inainte, l-a constrans pe acesta, prin joc, sa se identifice cu fratele mai mic, adica cu el. In acest moment important (mi se pare mie), Corbett a ratat tocmai dorinta de reparatie a copilului, consecinta a atacului agresiv. Corbett s-a lasat condus de propriul conflict, s-a scufundat in propria lume si a ignorat un indiciu important oferit de baietel. Desigur, in analiza se pierd multe asemenea momente, dar nici privirea retrospectiva nu-i ofera lui Corbett o modificare a perspectivei, din pacate.
    "...Deci, da, exista panica, exista posibilitatea unor posibilitati pierdute si a unor inhibitii, proiectiile sunt schimbate intre cei doi, sunt ganduri pierdute, dar exista o sustinere permanenta, reparare, revenire si posibilitatea reflectiei."
    Poate alegerea acestui episod clinic e o tentativa a terapeutului de a primi feed-back-uri lamuritoare de la cititori.
    Ce credeti?

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu am impresia ca Corbett se duce spre afara in loc sa se duca spre interior. Adica in loc sa-si analizeze sursa panicii o aseaza intr-un context general, social, ca si cum ar cere continere de la ceilalti, intelegerea pe care nu a avut-o la timpul potrivit. In limbaj psihanalitic e o pata oarba pe care incearca sa o rezolve altfel decat analitic.
    Pe de alta parte nu stiu daca a ratat dorinta de reparatie a copilului fiindca dupa momentul de inversare a rolurilor copilul s-a intors la el insusi si a spus - fratele meu imi spune poponar - deci scena si-a reluat sensul.

    RăspundețiȘtergere
  3. Bogdan Popa5/5/11 16:54

    Buna Ioana: Te-as invita sa te gandesti la propriile tale reactii fata de textul asta. Te-as invita sa te gandesti ca tu folosesti o descriere 'homosexual' care nu e aceiasi cu cea pe care o foloseste Corbett 'gay,' si te-as invita sa te gandesti ca ai pus un diagnostic,'egodistonic,' unui coleg care nu are privilegiul sa faca parte din majoritatea hetero, cea cu practici sexuale legitime.

    As fi curios sa aud ce intelegi tu prin egodistonic, si sa vad de ce e relevant pentru discutia legata de narcisism si aparari.

    Nu stiu daca sunt de acord cu tine ca terapeutul a ratat dorinta de reparatie. Inteleg de ce spui asta, pentru ca el isi descrie propriul soc, si poate tu ai reactiona altfel daca ai fi 'atacata' in terapie. Dar eu cred ca e important sa intelegem de ce Corbett a fost socat si ranit in sedinta cu Josh, si cum analiza momentului asta a dus la intelegerea unui frici de intimitate, care e transformata agresiv in 'esti un faggot.'

    M-ar interesa sa aud daca pentru tine ar exista momente in care un anti-tertiar se instaleaza in terapie, si ce te-ar rani atat de tare incat sa vezi cum ura isi face loc in cadrul analitic. M-ar interesa sa aud daca tu vezi narcisismul asta falic la baeiti/barbati ca o aparare si daca ai experienta a ce spune Corbett.

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna, tuturor!
    Calduroase felicitari, Bogdan, pentru alegerea acestui text si pentru rezumat!
    Pentru lista mea bibliografica, este un autor nou :) si mi-a placut taaare mult ce spune el si cum a lucrat! In analiza pacientul poate aduce fel de fel de tipuri de agresiuni la adresa analistului. E foarte interesant subiectul... Am sa revin maine cu mai multe impresii.
    Cu drag!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ioana M.5/5/11 23:05

    Bogdane, mie nu mi se pare ca ura este un anti-tertiar, mie mi se pare ca indiferenta face un atac la relatie. Faptul ca baiatul atinge o vulnerabilitate a analistului e ceva subinteles, in cura pacientii fac asta. Dar a considera ura ca un atac la analiza inseamna a limita analiza la iubire. Ceea ce nu aduce beneficii nici pacientului, nici analistului. Intr-o cura cat de cat reusita se ajunge la ura, si acesta e un succes, cata vreme analistul poate supravietui. In cazul descris, baiatul era chiar mai apt sa urasca si sa repare decat analistul lui. De aceea rolurile se si inverseaza. Ceea ce, iarasi, e acceptabil, insa analistul ar trebui sa poata contine ura copilului fara sa fie nevoit sa se apere de propriile fantasme si dorinte.
    Bion zice ca analistul trebuie sa-si goleasca mintea de memorie si dorinta in cura. Un deziderat greu de indeplinit.
    Egodistonic e un subiect al carui eu si supraeu se afla in conflict cu tendintele se-ului. E o definitie improvizata, dar lamuritoare, intrucatva. Daca apelam la a doua topica freudiana, o parte a eului/supraeului inconstient sau preconstient cenzureaza dorintele, tendintele sinelui.
    Imi cer scuze daca n-am fost atenta la nuante referitor la distinctia homosexual/gay, pentru mine e cam acelasi lucru, cateodata pot fi insensibila (poate agresiva inconstient), desi, iti marturisesc ca simpatizez gay-ii, n-am respins apropierea lor niciodata, imi provoaca un mare interes si curiozitate. Pentru mine gay-ii sunt semeni, fara sa ma simt superioara sau in rand cu lumea intrucat nu le apartin. Dar, iti marturisesc inca ceva: m-am temut pana acum cativa ani ca fiul meu sa nu fie gay. Poate si datorita catorva prietenii cu gay pe care le-am intretinut de-a lungul timpului. Am rasuflat usurata cand baiatul meu si-a gasit o prietena.
    Sper ca ti-am satisfacut curiozitatea.
    Si mai e ceva: nimeni nu poate sa-l inteleaga pe Corbett mai bine decat Corbett. Probabil ca unul din motivele pentru care si-a ales profesiunea de analist este si cel de a se intelege mai bine. Sa-i tinem pumnii.

    RăspundețiȘtergere
  6. Bogdan Popa6/5/11 16:22

    Foarte interesant ce spui tu despre ura, Ioana. Imi place cum citesti ura, in spiritul lui Winnicott, si imi place cum vezi tu ura foarte creativ in analiza. Cred ca Corbett se gandeste cum in spatiul triadic ai senzatia ca esti intr-un spatiu nou, plin de resurse si posibilitati. De aici, ura pentru el taie, rupe, sparge spatiul asta creativ. Dar cred ca ce spui tu e foarte important si anume ca ura in sine poate sa creeze un spatiu nou, si poate sa fie o resursa pentru creativitate. Mi se pare o idee extraordinara, si ar fi fain sa fie dezvoltata de cineva in viitor (si in sensul folosului urei in contra-transfer, cum ar zice Winnicott).

    Observ o mica ambiguitate in ce zici tu intre doua cerinte de metoda. Pe de o parte, nu ti se pare ok ca analistul sa contina fara sa se apere, si pe de alta parte, idealul asta cu mintea goala pare sa fie cam mult. Unde sa ne asezam, prin urmare?

    Eu am reactionat la distinctia asta homosexual/gay, pentru cred ca are un pic are alt sens cand traverseaza oceanul. In US, ideea este ca 'homosexual' a fost folosit multa vreme pentru a patologiza, si pentru a numi o practica, in conditiile in care nimeni nu se auto-identifica ca homosexual. E greu de imaginat ca eticheta asta sa fie captivanta in vreun fel. Ideea este ca gay arata ceea ce oamenii ca atare au zis ca sunt, se vad gay, si a devenit o miscare de de-patologizare si de acceptare a sexualitatilor diferite. De asta, e important ca autorul se identifica ca gay, si nu homosexual. Gay are o componenta militanta, de eliberare, care cred eu ca e importanta sa fie pastrata. Acum tu stii mai bine contextul in Romania, si cum sunt folosite gay si homosexual. De asta, cand un articol e gandit intr-un context un pic diferit, trebuie insistat pe nuantele contextului, zic eu.

    Multumesc de marturisirea ta: mi se pare foarte curajoasa. Eu cred ca mai toti interiorizam o frica de diferit, pentru ca stim ca sunt dezavantaje sociale mari pentru a fi negru (in America), sau cu disabilitati, sau cu o sexualitate complexa. Eu sunt constient (si inconstient) de propria mea homofobie, sa fiu sincer, in ciuda sa zic, a sexualitatii mele complicate si foarte queer. Eu cred ca asta sunt rani sociale, pe care le internalizam si perpetuam sub opresiune.

    AI: As vrea sa aud mai mult de ce o orientare spre social ar fi un blind spot. Eu zic ca fricile si rusinile si vina pe care le avem nu sunt numai intra-psihice, dar sunt si interpersoanale si sociale. Daca din nou il punem pe Corbett sa se intoarca doar la intra-psihic, ar putea sa ajunga sa creada ca frica lui este doar a lui, si nu este o frica generata social, prin practici care te fac sa te simti mai putin decat cel 'normal. Ervin Goffman zicea ca poate exista un singur individ care nu are de ce sa fie cumva rusinat: trebuie sa fie barbat, alb, heterosexual, crestin, cu familie cu doi copii, eventual fata si baiat, care sa fie middle-upper class si care sa practice sporturi si sa fie foarte atletic. Genul asta de ideal - ca Ideal-type- este foarte nociv pentru mine, si arata cat de departe suntem sa intelegem ca suntem foarte faini asa cum suntem, in vulnerabilitatile noastre si in cat suntem de complicati si interesanti. Ma rog, aici m-a luat valul...

    RăspundețiȘtergere
  7. Ioana M.6/5/11 23:03

    Pai apararea intervine atunci cand analistul nu are mintea golita de memorie si dorinta, iar vignetta tocmai asta ilustreaza. Corbett a fost prins in propria vulnerabilitate (a se citi memorie+dorinta), ceea ce l-a impiedicat sa functioneze, cel putin pentru o scurta perioada de timp. Lucru mai des intalnit in cura decat ar dori analistii (mai ales cei tineri) sa recunoasca. Eu nu-l critic cu sadism pe Corbett, doar incerc sa inteleg contextul, cu limitele impuse de realitatea unui fragment de expunere. Cred ca fiecare analist se intalneste cu teroristul lui in cabinet. Provocarea este aceea de a-i face fata. Corbett isi marturiseste sincer dificultatea, motiv pentru care mi-a devenit simpatic din start.
    A propos de ura care creeaza oportunitati, eu cred ca ura, sursele ei, amenajarile defensive menite s-o "astupe" dau sansa de a fi descoperite in analiza, descalcite, puse in cuvant, formulate ca probleme. Solutia va fi gasita de fiecare pacient in parte,dar cum ai fi ajuns la solutia unei probleme atat de complicate fara sa fi formulat datele problemei? Desigur, creativitatea intervine mai ales in ultima faza a procesului, cea in care cunoscandu-ne ura, invidia, gasim si calea de a le depasi, de a le transforma, de a le sublima, poate.
    Mi se pare ca miscarea gay, despre care tocmai am vazut un film excelent cu Sean Penn este legitima. Singura critica pe care le-o fac este ca vor sa infieze copii. La Paris se discuta subiectul intens acum cativa ani, si tendinta era aceea de prohibire a adoptiei in familii de gay.
    Din raspunsul catre Al cred ca inteleg cat de dificil e sa traiesti in America omului de succes, daca esti un pic descentrat de la model. Poate de aceea fiecare minoritate cauta sa-si impuna modelul, cu o determinare demna, poate, de o cauza mai buna. Merita sa traiesti acolo?

    RăspundețiȘtergere
  8. N-am spus o generalitate, cum ca orientarea spre social ar fi blind spot. Asta mi-a inspirat Corbett, discursul lui, ca eludeaza putin problema, fuge spre social.
    Eu aveam dilema asta intr-un timp - ce faci cu "problemele", e mai bine sa lucrezi tu cu tine sau sa-ti investesti energia social, sa schimbi social ceva. E greu de delimitat personalul de social tocmai fiindca suntem modelati de mediu. Cred ca limita poate fi pusa asa - daca sunt gay si traiesc intr-o societate ok cu gayi, unde gayi sunt norma si eu am o problema cu asta? Sau mai clar, daca eu am o problema cu faptul ca's hetero, alb, crestin, barbat etc (apropos, eu nu m-as simti deloc bine in exemplul dat de tine :)) ).?E un pct unde indiferent de situatia sociala problema e in interior. Ideea e ca psihanaliza se ocupa cu asta, cu interiorul, traumele, structurarile interioare si legatura cu socialul nu e atat de simpla.

    @Ioana M
    De ce sa nu infieze gayi copii?

    RăspundețiȘtergere
  9. Foarte fain articol si asemenea si ideea acestei traduceri! Multumiri si din parte-mi! Si extrem de interesante, de ascutite si comentariile, palpitante, le urmaresc foiletonistic si astept cu nerabdare "continuarea"!

    Mi-a fost de mare folos sa va citesc, printre altele, pentru ca m-am gandit mai mult si mi-a devenit parca mai clara dificultatea unui discurs "mixt", adica si analitic, si social, concomitent. Problema mare este ca atunci cand introduci determinari sociale analiza individuala se incarca ideologic in feluri neasteptate si poate ca nu tocmai lamuritoare. Ca sa dau un exemplu concret: Cand Corbett aminteste despre banuiala nedreapta a unui tata cum ca psihoterapeutul copilului sau ar fi gay, egal pedofil, el o califica drept "ura" (discurs social, pentru ca asezata chiar de autor in acest context). Dar e oare o intuitie corecta? Eu m-as gandi la o "defensa" a respectivului parinte, destul de banala, in fond (doar daca nu exista si alte indicii peste care s-a trecut). Imi pot imagina ca omul a lansat o atare banuiala (nedreapta - si incorecta ca deductie) fara sa cultive cu necesitate si un discurs al urii. Iata una dintre situatiile in care gasesc ca un vocabular analitic este substituit neinspirat si inoportun cu o agenda sociala. Mai interesante chiar sunt rationalizarile si intelectualizarile din autoanaliza pe care si-o face Corbett. Care e pasionanta, intr-adevar, prin sinceritatea intensa a dezvaluirilor. Mi se pare ca nu-i lipsesc insight-urile, dar parca sunt mereu insuficiente la nivelul sentimentului personal, neterminate si neasezate bine in aceasta autoanaliza. (Si cazul baietelului pare, de altfel - din descrierea sa - destul de bine condus).

    Altfel, in general, ma intreb si eu cum pot fi despartite "problema analitica" de "problema sociala", fara a le ignora pe nici una. Unde e linia lor de demarcatie. Deocamdata, acest caz individual al lui Corbett pare un argument pentru necesitatea unei despartiri a apelor.

    RăspundețiȘtergere
  10. Un articol de acum doua zile al lui A. Plesu despre homosexualitate http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-afi. Mi-a placut mai ales afirmatia finala a demonstratiei: "am prieteni homosexuali foarte inteligenti"...

    RăspundețiȘtergere
  11. Bogdan, poti sa ne explicit mai mult despre ideea separarii premature de mama? E vorba despre o anumita atitudine a mamei? Mi se pare foarte interesanta si plauzibila ideea ca explicare a cauzelor acestor aparari ale baiatului fata de partea feminina din el.
    "Baietii nu pierd" inseamna cumva "baietii nu pierd penisul"?
    Si Freud vorbea despre teama de castrare dar el a pus-o pe seama rivalitatii oedipiene.

    Eu inteleg cazul asta asa:
    In jocul de rol, analistul a verbalizat emotiile fratelui mai mic in rolul caruia se afla. Asta i-a permis micutului pacient sa asocieze catre urmatorul joc: in care era mult probabil ca analistul va castiga.
    Apelativul de "poponarule" suntem cu totii de acord ca a fost o proiectie care si-a atins tinta, din fericire. Eu cred ca atunci cand proiectiile pacientului nu il ating pe analist, interactiunea nu are sanse de a functiona terapeutic pentru ca nu ar ajunge sa traiasca impreuna sentimentele insuportabile ale pacientului ca sa se produca vindecarea (analistul trebuie sa se vindece primul din boala/suferinta care ii cuprinde pe amandoi).
    Mai departe, ce anume ne justifica concluzia ca analistul nu ar fi functionat bine? El ii raspunde "Cred ca vroiai foarte tare sa castigi." Adica numeste suferinta care l-a facut pe pacient sa isi proiecteze sentimentul insuportabil de a fi poponar (pierzator). Unde apare apararea analistului? El simte senzatia de golire dar, este aceasta senzatie o defensa? Sau panica? Eu nu reusesc sa vad nici o miscare a analistului de a-si anula aceste emotii trezite spontan. Mi se pare ca si-a atins vulnerabilitatea si a trait-o, nu s-a aparat de ea.
    Nu stiu daca inversarea rolurilor s-a datorat faptului ca baiatul era mai apt sa urasca si sa repare decat era analistul. De fapt, as vedea "aptitudinea" asta ca fiind tocmai problema cu care pacientul a venit in terapie. Sigur, pacientul uraste si iubeste intr-un mod mai "extremist"/mai puternic decat analistul. El are nevoie sa inverseze rolurile tocmai pentru a imprumuta din reactiile analistului si a-si calma astfel tot ceea ce simte.

    Referitor la teama acelui tata ca un gay ar putea fi si pedofil, pe langa invidia lui presupusa de Corbett cu privire la usurinta analistului in abordarea copiilor (prezenta si la multi parinti fata de invatatoare, de exemplu), ar mai putea fi si invidia fata de usurinta analistului in a-si accepta homosexualitatea – ceea ce putem presupune in general la persoanele cu reactii foarte puternice impotriva homosexualilor (iata ca si eu substitui aici termenul).

    Abordarea sociala a acestei teme de catre Corbett in cartea sa nu presupune anularea autoreflectiei lui ca analist numai ca aceasta se opreste pentru noi intr-un anumit punct pentru ca acesta este obiectivul textului scris de el. Ma gandesc la dilema aceasta: unde sa trasam granita intre intrapsihic si interpersonal si unde sa cautam factorii etiologici punand, de exemplu, aceasta dilema in contextul unui grup profesional care discuta un caz pentru intervizare – ce rost ar avea sa se analizeze istoria personala a analistului care prezinta cazul? Este evident ca abordarea va fi a relatiei analist – pacient identificand legatura intre ceea ce a simtit analistul in contratransfer si ceea ce l-a facut pe pacient sa trezeasca asta in anlist si nu ce anume din istoria personala a analistului l-a facut pe analist sa simta asta pentru ca discutia ar fi neproductiva si s-ar pierde obiectivul principal si anume relatia cu pacientul.
    Intrebarea daca sa lucrezi cu tine sau sa-ti investesti energia in social este, desigur, o cautare personala prin care cred ca trecem toti mai mult sau mai putin. Pentru cei cu un pronuntat loc al controlului extern, lucrurile sunt foarte simple si nu vor ajunge niciodata sa faca o cura psihanalitica, de exemplu.

    Exeact ce spui tu Bogdan ca apreciezi la relationali: sinceritatea si capacitatea de autoreflectie este ceea ce m-a facut si pe mine sa-i iubesc :) si sa ma indrept catre aceasta orientare.

    RăspundețiȘtergere
  12. "Dragutz" din partea lui Plesu... :D

    RăspundețiȘtergere
  13. Ioana M.9/5/11 11:09

    Ma intreb, referitor la analiza ta, Georgiana, daca acest baietel s-ar fi aflat in cabinetul unui "straight", proiectia lui ("faggot") ar fi produs aceeasi reverberatie in psihicul analistului? Pentru ca, evident, Corbett s-a lasat patruns de mesajul copilului, ca orice analist. Dar o diferenta specifica intre Corbett si un oarecare alt analist straight e ca momentul l-a depasit, intrucat a fost prins in propria vulnerabilitate.
    Ma intorc la text:
    "Poponarule!

    Intr-un tarziu am zis:
    Cred vroiai foarte tare sa castigi.

    Josh mi-a replicat sters:
    E doar un cuvant."
    Pauza intre agresiunea verbala si interpretare a fost lunga, prea lunga pentru ca baiatul sa nu simta ca a fost prea mult pentru analist. Corbett incearca sa depaseasca impasul intorcandu-se la momentul dinaintea injuriei, adica la joc. Copilul nu renunta, il repara asa cum si-ar fi dorit sa faca analistul pentru el.
    E prea simplu sa afirmi ca nu are importanta detaliul orientarii analistului, ca si cum el nu are un transfer la pacient. Daca n-am fi relationalisti am putea crede teza asta, daca am fi lacanieni, sau freudieni, de pilda.
    N-as vrea sa intelegeti ca vreau neaparat sa demonstrez greseala lui Corbett, pentru ca aici nu mai vorbim de greseli, ci de oportunitati de a intelege (sau nu) ce ne conditioneaza existenta psihica, dar si cea sociala. Mie mi se pare ca pentru Corbett si una si cealalta sunt marcate de conditia de gay. Iar rolul terapeutic tine de amandoua, asa incat el nu se poate sustrage conflictelor lui interne/externe, oricate rationalizari ar produce.
    Apelul lui Corbett la prejudecatile sociale mi se pare o tentativa de a-si lua aliati in argumentare din cruda lume externa, acolo unde se lupta cu demonii conventiei.
    Grea profesiunea analitica...

    RăspundețiȘtergere
  14. Cam asta e si parerea mea. Spuneam intr-o paranteza inainte ca nu mi se pare ca nu ar fi fost o terapie bine condusa. Dar asta nu inseamna ca nu au existat aparari ale terapeutului, chiar el si le recunoaste, ceea ce-i foarte bine (apropo, nu cred ca are sens sa filosofam prea mult despre acea secventa a golirii mintii analistului, precedata de sensurile multe si invalmasite - mie mi se pare o defensa clara, menita sa amane / suspende socul administrat de baietel). E vorba nu atat de "corectitudinea" terapiei, cat de acele "oportunitati pierdute", cum le numeste Corbett, care ar fi insemnat spontaneitate si creativitate in terapie.

    N-as crede ca o proiectie trebuie sa-si atinga scopul, ci, dimpotriva, sa fie interpretata. Suferinta impreuna, in fond, nu exista: baietelul si terapeutul sufera fiecare pe limba lui. Proiectia a fost corect interpretata, dar problema "poponarului" asa cum a rezonat in Corbett nu mai era problema baietelului.

    Poate doar - si aici e o intrebare pe care si Corbett si-o pune - in masura in care baietelul, pe langa proiectia legata de relatia cu fratele mai mare, a simtit, suplimentar, ca ar putea fi si ceva obiectiv adevarat, precum a simtit acel tata. Dar intram pe un teren foarte speculativ, pe care Corbett insusi nu pare lamurit, cat tulburat.

    Eu n-am spus ca analistii nu pot avea reflectie sociala, ci ca autoanaliza lui Corbett imi sugereaza multe rationalizari si intelectualizari. De aceea cred si ca nu s-a lamurit, dar e bine, desigur, ca incearca. (Doar cunoastem toti sentimentul, mai mult sau mai putin, nu-i asa?)

    Si, hei, oameni buni, s-a pus oare un monopol relationist pe sinceritate? :) Parca nici alti analisti n-ar fi tocmai nesinceri, sau sunt?

    RăspundețiȘtergere
  15. Ioana M.9/5/11 12:45

    Poate ca relationalistii sunt mai dispusi sa-si dezvaluie transferul, ceilalti lucreaza doar in intimitatea cabinetului. Ca orice orientare noua, si relationalismul trebuie sa-si justifice diferenta specifica. Un soi declarativ de a demonstra pana unde se poate merge.
    Cred ca Searles e o buna lectura in acest sens al sinceritatii. Era el relationalist?

    RăspundețiȘtergere
  16. Mie mi se pare prea facil sa numesc "aparare" ceea ce spune Corbett ca a simtit ci ma intereseaza mai degraba ce mesaj nonverbal/emotional presupun ca a transmis pacientului. Si acesta l-as traduce asa: "Ma faci sa sufar dar pot supravietui asa cum si tu vei supravietui daca nu vei castiga." Banuiesc ca asta l-a si facut pe copil sa incerce reparatia: deoarece ea devenise posibila inclusiv pentru el.
    E important detaliul orientarii (de orice fel) a analistului ca si felul in care el isi asuma orientarile sale (daca e vulnerabil si cat anume sau nu este, pe latura respectiva) si e important si contextul social; privirea catre social nu e neaparat o defensa.
    Nu stiu cum ar fi reactonat un hetero.; probabil ca depinde de felul in care isi accepta latura sa homo.
    Nu e relationist Searles si, desigur, relationistii nu cred ca au pus monopol pe sinceritate :) si nu pot sa-mi dau seama nici cata politica de delimitare a orientarii este in ceea ce sustin ei dar mie imi plac pentru ca vorbesc despre sinceritate, autenticitate, enactement, greseli etc. si imi pare ca le privesc diferit de psihanaliza de pana acum.

    RăspundețiȘtergere
  17. Proiectia pacientului nu se face niciodata pe un loc gol sau la intamplare. Este esential sa isi atinga tinta, adica terapeutul sa se simta atins de proiectie, pentru ca asta este factorul vindecator: exact acest moment. Apoi urmeaza interpretarea; este un ultim pas vehicularea starilor personale la nivel verbal dar mai intai lucrurile trebuiesc simtite. Ai dreptate ca fiecare are suferinta lui; suferintele se intersecteaza iar norocul pacientului este sa existe atat punctele de intersectie cat si cele de diferenta.

    RăspundețiȘtergere
  18. Pe langa ce s-a spus pana acum mi se pare ca momentul in care Corbett a fost ranit de pusti poate avea un efect foarte terapeutic. Adica pustiul care voia sa fie neaparat cel mai tare, agresorul s-a vazut pe el insusi in reactia lui Corbett, si-a recunoscut vulnerabilitatea in celalalt, o vulnerabilitate pe care nu putea sa si-o asume singur! Uite ca pot fi vulnerabil, afectat si e ok, traiesc. Deci nu trebuie sa fiu musai cel mai tare, pot fi cum sunt.
    Un alt model de relatie decat cel bazat pe rivalitate, din familie.

    RăspundețiȘtergere
  19. Excelenta observatie! Chiar in acest fel vindeca psihanaliza.

    RăspundețiȘtergere
  20. Ma gandeam la separarea intre individual si social. Un exemplu bun mi se pare vina crestina. Daca istoric vina pentru actiunea in interes propriu a fost introdusa de religie (nu stiu asta, e o ipoteza) si acum traim intr-o societate democrata care incurajeaza tocmai interesul personal ce se intampla cu trairea personala? In cateva generatii vina a fost atat de bine interiorizata incat ajunge sa actioneze inconstient. Adica omul de azi se vrea modern, crede in libertate si drepturile omului si totusi se poate simti in mod absurd vinovat cand isi satisface o placere personala! El nu stie de ce apare aceasta vina si e in dezacord cu ea, totusi e ceva mai puternic decat el, o traire asupra careia nu are nicio putere, ca o marioneta. Nici libertatile sociale nu au nicio putere, ele ridica cenzura externa insa cea interioara ramane in picioare, poate chiar intarita paradoxal de libertatile exterioare.
    Ce ar putea face el? Sa studieze istoria? Sa faca o revolutie? Dar revolutia e deja facuta.
    Aici e evident rolul psihanalizei, in acest gen de manifestari inconstiente pt care nu e nevoie sa se mearga pe firul istoriei sociale, e suficient sa se mearga pe firul personal pana la momentul in care vina a fost absorbita de la parinti prin medierea autoritatii lor.

    RăspundețiȘtergere
  21. Bogdan Popa10/5/11 16:59

    @Georgiana: Sunt de acord cu tot ce zici tu, si inima mea relationala e cu tine. Am detaliat intr-un post care nu a traversat oceanul(!) ce se intampla in procesul separarii fata de mama, si acum zic pe scurt: baetii, fata de fetite, sunt incorsetati mai tare la separare, la negarea vulnerabilitatii, a dependentei de mama, poate si pentru ca identificare e mai degraba prin respingere ("nu sunt ca tine, ca tine mama"). Procesele astea intra-psihice [sunt create de, si] creeaza social atitudini de tipul "baetii sunt baeti" sau "nu te ascunde sub fusta mamei" (cata vreme te poti ascunde in pantalonii tatalui) si ele au de a face cu ideea de marime si castig.

    Cu totii stim cumva, cred, cum functioneaza narcisismul asta la marimii la baeti, si desi exista tendinte similare la fetite, el nu are caracteristile tari ale victoriei falice de la baeti si a lipsei si anxietatii in lipsa ei.

    [vezi The Social Network, si cum Fincher ne arata cum relationalitatea facebook-ului se naste din anxietatea legata de relationare, si din dorinta de marime si castig]

    Cred ca e si atitudinea mamei implicata in separare, dar ea este o consecinta si a ingrijorarii ca baiatul sa capete trasaturile masculine pe care ea si le doreste. E greu cu mama cand poti sa fii acuzata ca iti 'feminizezi' baiatul si de asta e foarte complicat prin ce trece o mama cu semnalele de gen pe care le creeaza in baetei.

    @Ioana: am scris mai pe larg in post-ul pierdut, si acum zic, iarta-ma, dar o sa astept o ocazie mai buna sa incerc sa raspund la intrebarea ta. Cred ca Salonul o sa fie o ocazie buna pentru articularea pozitiilor noastre.

    Cum se leaga intra-psihicul de social? E o intrebare care pe mine ma framanta, si o sa traduc un text al unei psihanaliste care isi povesteste reactia la shopping si cred ca o sa avem de discutat (Dorin si AI).

    Sunt fascinat sa vad cat sunt de multumit de ce scrie Georgiana si caut sa vad unde ma despart de ea. Greu...Poate in privinta lui Searles, sa ii dam o sansa sa vadem cat de relationalist e in privinta teoretizarii contra-transferului.

    RăspundețiȘtergere
  22. Draga Georgiana, ce intelegi prin faptul ca terapeutul trebuie "sa se simta atins de proiectie"? Asa, precum Corbett? Daca asta-i sensul, mie nu mi se pare ca e ce trebuie. Preferabil ca analistul sa inteleaga sensul proiectiei analizandului (ceea ce inseamna implicit ca e conectat, cum altfel) si in acelasi timp sa fie capabil sa se distanteze tocmai pentru a putea analiza. Nu-i foloseste la nimic analizandului sa aiba un analist la fel de tulburat sau de confuz sau de sugestibil - ori chiar mai fragil ca el. Desigur, daca apar si situatii de acest gen - deloc improbabile - ar fi bine ca analistul sa-si revina primul :)

    RăspundețiȘtergere
  23. Dragii mei, as putea sa renunt la atitudinea mea critica intrucat simt ca nu e cazul sa intind coarda relationalista prea tare. Dar, inca n-am ajuns la intelepciunea de a vedea lucruri pozitive acolo unde nu am suficiente indicii. Chiar daca Corbett e relationalist, asta nu inseamna ca e si un bun analist. Va aduc aminte ca acest text este gandit ca o ilustrare a ideii de ura-atac la relatie. Ori tu, Georgiana, te transformi in avocatul ideii ca analistul a functionat bine, cand tocmai el rationalizeaza ca nu. Citez: "vorbirea lui a fost a anxietatii. Raspunsul meu a fost panica". Nu eu am scris asta, ci Corbett. Intre anxietate si panica ce ti se pare a fi mai distructiv? Ai sa-mi raspunzi ca anxietatea e mai dificil de manageriat psihic intrucat nu are obiect. Ei bine, anxietatea copilului avea obiect, era aceea de a fi castrat de fratele mai mare/tatal lui, cu care nu putea concura la capitolul marime/capacitate de a fi ofensiv.
    Iata ce scrie Corbett:
    "I-am replicat:
    Fratele tau te face foarte furios, intr-adevar,

    si am adaugat
    Crezi ca tu ai vrea sa fii ca el - mare ca el? Si sa fii apropiat? Ca in jocul cu cutitul albastru?

    Josh mi-a zis ca da, e furios, dar a insistat ca nu ii place de fratele lui si ca nu vrea sa fie ca el. I-am spus ca e greu sa intelegi cum sa fii mare, in special daca ai un frate mai mare si un tata inca si mai mare.

    In faza asta a tratamentului am fost preocupat sa identific apararile lui Josh: apararea impotriva pierderii, apararea lui mare, umflata, impotriva dorintei de intimitate si a senzatiei ca este neglijat."
    Uauuu, ca sa zi asa, copilul ii vorbeste despre contra-identificarea cu fratele mai mare, adica despre dorinta lui inconstienta de a deveni gay, adica pierzator, dar bland ca analistul, iar Corbett nu pricepe nimic din toate astea si actioneaza intr-o cu totul alta schema, aceea a nesepararii. Il mai si descurajeaza spunandu-i ca "e greu sa intelegi cum e sa fii mare, in special daca ai un frate mai mare si un tata si mai mare." Adica: nu incerca, oricum nu ai nicio sansa de a fi ca ei, fii ca mine...
    Deci Corbett refuza adevaratul conflict al copilului, acela de identificare-contraidentificare cu figurile masculine din familie, ba chiar insista in a descoperi
    apararile baiatului care tin de registrul anterior, acela al separarii. Din punctul meu de vedere, il tine pe loc pe pacient, ba chiar il aduce intr-un punct in care copilul nu are conflicte, cel putin nu reies din text. Isi proiecteaza propriile conflicte, transformandu-l pe baiat intr-un aliat impotriva lumii rele care nu pricepe adevaratele simtaminte ale unui biet baietel neiubit de frate/tata.
    Oare sa fie Corbett un bun analist? Sigur, e usor sa-i critici pe ceilalti, mai ales cand discutia se polarizeaza, dar cred ca textul ne da o gramada de indicii importante.
    Desigur, am exagerat prezentarea, pentru deliciul conversatiei.

    RăspundețiȘtergere
  24. Bogdan Popa11/5/11 17:29

    @Dorin: Imi pare rau ca nu am tradus mai mult din Corbett, sa intelegem mai bine cum el vorbeste de capacitatea analistului de a avea stari multiple si contradictorii pe care el tine in analiza. Adica, Corbett spune de momentul in care el este atins de panica, de panica de a fi identificat ca pierzator/fagott, si de capacitatea lui de a procesa momentul asta in terapia lui Josh. El numeste capacitatea asta foarte importanta- pe urmele lui Philip Bromberg- "capacitatea de a sta intre diferitele spatii ale mintii." Adica esti extrem de confuz, furios, susceptibil intr-o parte a mintii- esti panicat- dar in acelasi timp esti capabil sa folosesti informatia asta si sa faci munca de analist. Cele doua trebuie vazute impreuna si nu separate. Ideea este tocmai sa nu te separi de panica, sa nu te distantezi de ea, sa nu disociezi si sa 'fii analistul tulburat' in monentul asta. Asa faci contactul real cu pacientul, zice Corbett.

    @Ioana: cred ca muscatura ta din relationalisti trebuie adancita, si nu evitata.

    Eu cred ca Corbett zice ca el functioneaza bine tocmai pentru ca simtit panica (vezi mai sus).

    Eu cred ca tu deschizi o cale importanta de intelegere a reactiei lui Josh nu la fratele mai mare real, cat la Corbett ca frate mai mare. Cred ca inteleg din ce zici tu ca poate Josh reactioneaza nu la figurile din familie, cat poate la ce simte el in analist, propria lui panica, si asta e interesant.

    Totusi, pe analist il intereseaza cum reactioneaza baiatul la ideea asta ca trebuie sa fie masculin ca cei doi- fratele si tatal. Adica, pe Corbett il intereseaza adevaratul conflict- adica identificarea cu figurile masculine. Il intereseaza si procesul separarii, adica cum baiatul se vede ca diferit de cei doi (si de aici parte din conflict), dar il intereseaza si apararile lui. Se focalizeaza pe apararile baiatului, pentru ca ele sunt parte a ce simte el ca e dureros pentru baiat, si ce parintii si Josh ii spun. De unde vine la Josh anxietatea asta, de unde vine agresivitatea lui (ca tu esti poponar)? De ce Josh nu e bine la scoala? Cred ca terapeutul face ce trebuie si analizeaza cum baiatul se teme de vulnerabilitatea lui, si de faptul ca poate sa piarda. Din punctul meu de vedere, Corbett este un analist extraordinar, care face cum trebuie munca cu pacientul si e capabil sa identifice si inteleaga cu Josh de ce Josh e tulburat, agresiv si furios.

    RăspundețiȘtergere
  25. Din pacate, Bogdane, ceea ce facem noi e o analiza pe un text partial, ingrozitor de partial, si incercam sa intelegem RELATIA, ceea ce mi-e teama ca e aproape imposibil. Prin relatie eu inteleg ce aduce fiecare in cabinet, coliziunea (si de ce nu, coluziunea) suferintelor si defenselor fiecaruia, ceea ce ar trebui sa conduca la un travaliu psihic al relatiei ca un al treilea implicat in cura si, in cele din urma, concluzia acestui complicat proces petrecut in relatie, concluzie apropriata de fiecare dintre cei doi in urma interactiunii.
    Daca stau sa ma gandesc, l-am pierdut pe al treilea undeva in miezul panicii lui Corbett. Desigur ca el explica cum poti sa functionezi clivat si sa fii si panicat si lucid in acelasi timp. In definitiv, asta e dificultatea profesiei. Dar, eu nu am mai simtit ca el are intr-adevar perceptia unei realitati a baiatului din momentul panicii, ci preponderent imaginea propriei probleme. Asta e tot. Putem gasi argumente si contraargumente dar e greu de patruns in acest univers intersubiectiv doar pe baza unor marturii ale analistului, aici ar fi bine sa ascultam si "altera pars", pe baiat, dar cum sa facem?
    Lucrul de care m-am speriat oarecum e acela ca analistul a folosit vignetta in scopul unei argumentari care depaseste cadrul curei, si intra in limitele mult mai cuprinzatoare si generale ale socialului. O lunga justificare a tendintei de a lucra cu copiii. Iata:

    "Si totusi, in alta regiune a mintii, mi-am descoperit anxietatea de a fi un barbat care lucreaza cu copii si care e si gay in mod public. Acum catva timp un tata al unui alt copil, intr-un moment emotional intens, si-a exprimat ingrijorarea ca sunt pedofil. Socat si intepat, am simtit inca o data forta urii. Si inca odata am cantarit perceptia urii: A inteles el ca sunt gay si a facut legatura nefondata si irationala ca sunt pedofil?"

    Ce mi se pare edificator aici e faptul ca autorul trage concluzia urii tatalui pentru analistul gay, ca si cum ar fi fost de la sine inteles ca daca analistul e gay, e si pedofil. Oare asa sa fie? Sau e o proiectie a urii lui Corbett pentru tatal care l-a "descoperit", l-a dat in vileag? Aici e intrebarea! Mie mi se pare ca amandoua sunt si posibile si probabile in egala masura. Probabil tatal s-a temut, aparandu-si copilul inconstient. Dar, Corbett refuza sa-si admita propriile dorinte interzise vis-a-vis de baietii pe care-i primeste in cabinet. Aici Corbett isi pierde coerenta discursului, mi se pare mie.

    Ajung sa ma intreb daca prezentarea aceasta nu e un soi de pro domo pentru poponarii care sunt neintelesi, nedreptatiti de societatea care-i prefera pe cei care nu sunt decat niste brute lipsite de blandete, acesti tati si frati care-si oprima semenii doar pentru ca au avantajul marimii. Asta ar insemna sa folosesti un mesaj particular pana la a-i da un sens general, social. Descrierea "intamplarilor" din clinica poate deveni o modalitate posibila de a face cazuistica. Asta ii reprosez lui Corbett, dorinta absconsa( a se citi inconstienta) de a face tipul asta de demonstratie sofist-zgomotoasa, restul nu are mare importanta, sunt sigura ca baiatul s-a descurcat foarte bine dupa interactiunea din cabinet. El parea oricum mai capabil sa "dealuiasca" cu problema decat Corbett (aici am fost odioasa, recunosc).

    RăspundețiȘtergere
  26. @Dorin:
    Bogdan a raspuns deja la intrebarea in ce fel terapeutul trebuie sa se simta atins (distantarea de tot ar insemna lipsa de contact emotional cu pacientul). Sigur, tu ai dreptate, analistul trebuie sa fie "atins" :) mai putin decat pacientul; depinde cat de lovit :) ti se pare a fi Corbett...

    @Ioana:
    :))) Nu tin neaparat sa fiu avocatul lui Corbett numai ca pur si simplu eu nu l-am vazut atat de lovit cum l-ati vazut voi. Mi se pare foarte interesant cum aceleasi replici ale unei prezentari de caz pot fi decodificate diferit. De aceea cred ca numai analistul cazului poate valida sau nu interpretarile grupului (neinsemnanad prin aceasta ca nu isi pastreaza propriile aparari eventual).

    De exemplu, unde spui tu aici:
    Il mai si descurajeaza spunandu-i ca "e greu sa intelegi cum e sa fii mare, in special daca ai un frate mai mare si un tata si mai mare." Adica: nu incerca, oricum nu ai nicio sansa de a fi ca ei, fii ca mine...

    Mie nu-mi suna nici a incurajare, nici a descurajare. "E greu sa faci asta..." nu inseamna "E imposibil sa faci asta..." (inseamna ca pur si simplu numesti ceea ce vezi) iar aceste diferente poate minore sunt resimtite in comunicare poate la un nivel imperceptibil. In prezentarile de caz, replicile reprezinta detaliul cel mai important. Nu analizam concepte sau simptome sau aparari sau alte chestii globale ci nuante fine si tendintele cele mai implicite (scuzati gradul de comparatie fortat) catre celalalt, de apropiere si departare, dincolo de mesajul explicit. E un exercitiu foarte util - eu una asa l-am resimtit in grupurile de lucru - sa citesti implicitul si-mi place ca si noi facem asta aici.

    Ma intorc la "E greu sa fii mare...". :) Daca ii atasam "e greu sa fii mare dar, incearca sa fii...", ar insemna ca terapeutul il impinge spre a fugi neaparat de postura de pierzator. Daca ii atasam "e greu sa fii mare deci, nu mai incerca...", ar insemna ca terapeutul se stie pierzator si e resemnat cu asta. :) Depinde unde il situam pe Corbett dar in nici un caz nu il vad in aceste doua extreme. Ideal este sa numesti lucrurile fiind conectat (emotional) cu ambele tendinte ale pacientului (pe axa aceasta se joaca conflictul aici). Problema cuplului de aici este de a nu fi pierzator/mic si slab (o parte a terapeutului se teme de asta si o parte inca si mai mare a pacientului, la fel; pacientul se scoate cumva cand depisteaza aceasta parte de pierzator la terapeut - se descotoroseste de ea). Mesajul terapeutului mi se pare a fi "e greu si o poti lua in orice directie doresti..." si nu "e greu si ia-o pe aici...". Copilul este intr-o relatie de "care pe care" cu terapeutul. El functioneaza dupa principul "devin mare daca celalalt pierde". Pentru terapeut, nu e importanta tinta finala (a deveni definitiv mare) ci este important traseul care "este greu" iar in aceasta dinamica iti cauti permanent echilibrul intre mare si mic, intre puternic si vulnerabil fara sa fugi neaparat numai catre una dintre extreme ingropand-o pe cealalta.

    RăspundețiȘtergere
  27. Georgiana, poti descuraja si cu "e greu sa faci asta" si cu " e imposibil sa faci asta". Depinde de interlocutor. Eu nu ma refer la continutul manifest, ci la cel latent. E o interpretare posibila, atat. Ce a priceput copilul, asta ramane un mister, dar pana la urma cred ca a scos-o, cumva, la capat. Vreau sa cred. Ca si tine.
    Mai am de adaugat ca nu cred ca copilul este intr-o relatie de "care pe care", chiar daca Corbett lasa sa se inteleaga asta. Aici e o problema. Corbett refuza sa vada ca baiatul il repara. Asta ar insemna sa-si recunoasca statutul de pierzator, ceea ce e problema lui, in mult mai mare masura decat a copilului. Toata teoria asta despre poponar=pierzator este o rationalizare a propriei lui conditii, de fapt.
    In definitiv, daca tot pornesti pe drumul sinuos al relationalismului, de ce nu ai fi capabil sa recunosti cu adevarat care ti-e problema: te simti inferior, nedreptatit pentru ca ai atat de multe de oferit si nu poti din pricina prejudecatilor majoritatii, te simti asadar castrat in dorinta de a oferi, de a fi conform idealurilor tale de persoana
    afectuoasa, intelectuala, mult mai interesanta decat "masculul majoritar", care e un agresiv banal, lipsit de subtilitate si sensibilitate.
    Ii dau dreptate lui Corbett, poponarul e adeseori mult mai interesant decat majoritarul, dar asta nu-l transforma in ideal, nici in randul femeilor, nici in randul barbatilor. E un adevar care nu tine de socialul imediat, tine poate de inconstientul colectiv, cel care organizeaza asteptarile, dorintele, nevoile, rasei. Aici, poponarul nu are mare lucru de oferit. Sa te lupti cu predispozitia umanitatii e un lucru al naibii de complicat, chiar imposibil, as indrazni sa zic.
    Imi pare rau pentru Corbett, cand scriu toate astea simt o prietenie pentru el si semenii lui. Credeti-ma.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!