O fantasmă grăitoare

Probabil că cei mai mulţi funcţionează conform sintagmei

atunci când realitatea îmi depăşeşte apărările mă refugiez în fantasmă.

În ceea ce mă priveşte, se întâmplă exact pe dos. Adică atunci când propriul imaginar devine prea greu de suportat, evadez în realitate. Nu ştiu de ce am ales să ofer această explicaţie încă de la început. Poate ca o justificare a faptului că realitatea obiectivă îmi este atât de fadă, atât de străină, încât adevăratul Eu ar trebui căutat, întotdeauna, în propriul univers imaginar. Sau poate explicaţia a venit ca o apărare împotriva unor eşecuri născute, crescute şi îmblânzite în realitatea palpabilă şi feroce. Dar, în ultimă instanţă, mă consolez cu gândul că această realitate urâcioasă joacă un rol insignifiant în desfăşurarea vieţii psihice în comparaţie cu planul febril şi omnipotent al imaginarului. Aşa că, atunci când nu îmi cufund gândurile pătrunzând fantasmele altora (prin lectură, muzică, film), mă găsesc fabricându-mi singură, în stare de veghe, scenarii eliberatoare sau, dimpotrivă, persecutoare. În toţi anii de facultate, înaintea fiecărei sesiuni de examene, activitatea mea principală era... vizionatul filmelor. Nu îndesarea pe gât a materiei pe care o asimilasem sau nu în timpul semestrului, nu agitaţia intrapsihică specifică oricărui student ”normal” înainte de un examen important. Nu. Catalizatorul meu cel mai puternic în procesul învăţării era cufundarea în fantasma celuilalt. Culmea e că acest mecanism propriu de refugiu îmi asigura întotdeauna succesul la examene. Nu mă adormea, nu mă transpunea în spaţiul semi-oniric pentru a mă abandona acolo, ci îmi dădea energia necesară depăşirii cu succes a unei situaţii de viaţă, de unii considerată a fi chiar traumatizantă.

Zilele trecute însă, influenţată sau nu de povestioarele lui Urmuz, zona conştiinţei mi-a fost asediată de un reziduu al imaginarului greu de suportat chiar şi pentru mine. De obicei mintea îmi creează personaje, situaţii, contexte destul de bine conturate, pe marginea cărora mi-e destul de uşor să brodez. De această dată a fost vorba parcă doar de un avorton al fantasmei, un gunoi din Inconştient care a erupt brutal înafară, lăsându-mă contrariată şi buimacă. L-am comparat cu acea scenă din Mullholand Drive în care cântăreaţa din teatrul magic, deşi leşină pe scenă în timp ce interpreta un song, vocea sa continuă să cânte. Play-back. La mine era vorba de o fantasmă grăitoare. Grăitoare la propriu, căci toată fantasma se reducea la o voce de bărbat ce vorbea fără oprire. Un obiect parţial, cum ar spune Lacan, însă un obiect care, aparent, nu îmi sugera nimic, ci gâlgâia încontinuu vorbe pe care nu le înţelegeam şi care nu-mi erau adresate. Nu ştiu nimic despre limbajul acelui bărbat, nimic despre cuvintele sale, nimic despre mesajul său, însă vocea sa făcea mai mult decât toate la un loc. E o voce plăcută, din care mi-aş putea face plapumă şi m-aş putea înveli în nopţile reci. E o voce pe care aş asculta-o neîncetat şi în preajma căreia m-aş simţi confortabil. E o voce mai bună decât sânul propriei mame, mai bună decât autoritatea cuvintelor tatei, o voce caldă şi hotărâtă în acelaşi timp. E o voce pe care aş putea s-o cuprind în palme şi să spun

iată-te, în sfârşit, iubitule!

Şi da, doar o voce de bărbat ar putea fi astfel. Această voce nu cântă, însă muzicalitatea ei transcede veacurile. Citea parcă dintr-o carte o poveste pe care nu o înţelegeam şi pe care nu o înţeleg nici acum. O voce care, prin ea însăşi, îmi oferea tot holdingul afectiv de care aveam nevoie. Apoi îmi imaginam că fac dragoste cu această voce. Îmi mai trebuia un obiect ajutător totuşi, un obiect mai ”însufleţit”, aşa că mi-am imaginat o pereche de buze, cărnoase, cu gust de piersici şi flori. Vocea şi buzele. Acum le puteam vizualiza. Mă puteam contopi cu ele, puteam fuziona cu ele. O experienţă puternic senzorială. Ca în filmele lui Kar Wai Wong.

Vocea mă aştepta cuminte, seară de seară. La început adormeam liniştită în prezenţa ei. Ulterior, a devenit persecutoare. Vocea nu vroia să se limiteze doar la o pereche de buze. Ea îşi dorea un corp. Ea îşi dorea un chip. Eu îmi doream un chip. Chip care nu se contura nicicum, în ciuda tuturor eforturilor mentale. Vocea vroia să îşi găsească un corespondent în plan real. Sau eu vroiam să-i găsesc un corespondent în plan real. Tensiunea creştea din ce în ce mai mult. Vocea nu-şi mai era suficientă sieşi. Şi probabil nici mie vocea nu-mi mai era suficientă. Vocea începea să-mi joace feste şi atunci când nu mă gândeam la ea. Eram în metrou şi, pac!, o auzeam. Sau citeam o carte, şi imediat buzele apăreau rânjind din spatele vreunui alineat. Alienat. Asta crezusem că devenisem de vreme ce începeam să aud vocea tot mai des. Închidere în sine, retragere în imaginar, halucinaţii auditive, restrângerea cercului social - destule ingrediente pentru un diagnostic de toată... schizofrenia. S-ar putea spune că acesta ar fi fost începutul unui coşmar. Până când, într-o seară, în timp ce ascultam o piesă de teatru radiofonic, vocea a reapărut. Nu doar în mintea mea de astă dată. Era chiar vocea unui crainic de radio pe care atunci îl auzeam pentru prima dată. De fapt, adevăratul coşmar abia acum începuse.

*

De Alexa Pleșcan la 16.6.11. Categorii aapl, fantasmă, obiect parţial. Abonaţi-vă la revistă prin email (sus) ori vizualizaţi feed-ul la RSS 2.0. Comentaţi mai jos