Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Scenariul acesta pompos numit iubire



Voua ce vi s-a spus despre iubire? Sau, daca nu vi s-a spus mare lucru, voi ce v-ati imaginat ca ar fi ea? N-ati trait nici unul sub presiunea iubirii ca sentiment perfect, de neatins, care te invita sa il traiesti si niciodata nu iti reuseste cu-adevarat? Niciodata n-ati incercat, unii dintre voi, neputinta aceea aflata la raspantia dintre un sentiment candid, atotcuprinzator, ravasitor si faptele oamenilor care-l fac sa cada ca un mar perfect rotund, stralucitor, imbietor, pleoscaind intr-o mare de noroi?

Sunt dintre aceia pentru care iubirea poate fi un cosmar, o invitatie la depresie prelungita in eternitate pentru imposibilitatea de a vindeca oamenii de nevoia de a fi iubiti. Ajung fara sa vreau, aproape intotdeauna, la gandurile unui scriitor japonez puse intr-o carte, Pusca de vanatoare, care a inteles ca lumea nu e compusa din oameni dornici sa iubeasca. Nici din oameni care au nevoie sa fie iubiti. Lumea e impartita dramatic, taios, poate chiar matematic, daca psihismul uman isi are legile lui inrudite cu vreo matematica pamanteasca:
Unii vor sa iubeasca. Altii vor sa fie iubiti.

A fost o vreme cand credeam altfel. Mi-am imaginat ca durerea din sufletul meu starnita de raspunsurile grotesc de simple ale celuilalt venea din nevoia mea de a fi iubita. Acum nu mai cred la fel. Exista oameni care nu te lasa sa-i iubesti decat daca a-i iubi inseamna sa accepti ca ei te vor chinui, ca ei vor intra in incaperea sumbra a modelului imaginat de ei in care tu iubesti dupa dictare. Uneori iubesti indurand agresivitatea lor, alteori o faci devenind agresorul lor, nu de putine dati ii iubesti suferind, iar ei isi ling ranile adanc lasate de o vinovatie mai veche decat tine.

N-ati intalnit niciodata aceasta imagine a mult disputatei iubiri?

Sunt oameni pe care ii poti iubi doar rasfatandu-i, lasandu-le un spatiu de joc ori joaca unde se simt fericiti si de unde pare ca iti trimit franturi de bucurie in semn de multumire. Ar putea sa fie oamenii cel mai usor de iubit. Insa nu. Nu va lasati inselati. De indata ce iti intorci privirea de la locul lor preferat se transforma in fiare amenintatoare care pretind o atentie neobosita. Au nevoie sa fii acolo, sa ii vezi. Sa ii privesti.

Mai e o categorie din care am facut parte si eu. E un trecut fragil timpul acesta pe care il folosesc, insa isi are adevarul lui. Sunt oameni care vad in iubire un prizonierat autentic, in opozitie cu descrierea falsa – cred eu – a parteneriatului. Tot atat de valid. Un om care ma iubeste ma poate sufoca. Un alt om care vrea sa il iubesc ma poate tortura.

Iubirea noastra, pamanteana, e orice, dar nu e liniste. Nu e pace, nu e senin. Iubirea dintre oameni nu exista decat impreuna cu aceste intalniri furtunoase, la umbra pasiunii. Exista voluptate si in sadism. O gasim si-n masochism. Voyeurii ori exhibitionistii isi canta iubirea imaginata de ei.

Insa nu cred, am mai spus-o, ca vreun om iubeste si se vrea iubit simultan. Vad cateodata mici trucuri cu care il agatam pe celalalt pentru a raspunde nevoii noastre. Iar el ori ea, parca intelegand ceea ce nici noi, scriitorii de mesaje inconstiente, nu inteleseseram, raspund fie inghitind momeala, fie respingand violent o cerere de iubire plina de capcane.
 
Suntem prinsi in scenariul acesta numit pompos iubire.

Poate ca aveam nevoie, o alta nevoie, sa traim cu gandul ca iubirea e tinta suprema, salvatoarea de fata intunecata a mortii, chiar si atunci cand singurul mod in care te poate apara de ea il reprezinta fantasma eternitatii.

Nu-i oare mai simplu de crezut ca viata e o continua fuga de moarte, cu aparatoare pe spate si fara retrovizoare?

Iubirea, traita cum se cuvine, naste cupluri. Cuplurile nasc vieti. Alte vieti. O alta viata nascuta din tine te obliga la viata cat mai lunga. Viata nascuta din tine se cere traita pana atunci cand a ta se va scurge in sens invers. Si viata nascuta din tine va naste o alta viata. Pentru tine. Pentru trecerea ta. Si toate astea zic toti ca se intampla datorita iubirii. O fantasma impovaratoare, efemera, dupa care toti alergam neputinciosi.

Totusi, n-as sti ce sa pun in locul ei…

PS: Aceste lucruri poate ca vor fi fost spuse pe divan daca astazi as fi avut sedinta de psihanaliza la care am renuntat acum cateva luni.


www.cafegradiva.ro

25 de comentarii

  1. Ce-mi place titlul..de unde idealul asta salvator, intradevar

    RăspundețiȘtergere
  2. Interesanta "teorie" asupra iubirii - si bine articulata. Mi-a placut sintagma din titlu si mai ales "scriitorii de mesaje inconstiente". Memorabila, ca si pasajul din care face parte!

    RăspundețiȘtergere
  3. Tonul dark al scrisului se intoarce, cu o noua fata, si cu un atac total la 'iubire.' Eu cred ca incepem sa iubim fain cand ne dam seama ca iubirea este o 'fantasma impovaratoare.' Contactul asta cu propriile iluzii eu zic ca e o forma de iubire, de fapt.

    RăspundețiȘtergere
  4. E oare furie si neputinta in ce citesc?

    RăspundețiȘtergere
  5. @Al, titlul nu l-am ales eu. :-)

    @Dorin, multumesc pentru aprecieri. Dac-ai stii tu cu cat naduf a fost scris... :-) Ce-o fi memorabil: evenimentul care genereaza, in cazul meu, un astfel de text sau creatia insasi?

    @Ioana, @Bogdan, aveti dreptate. Furie si neputinta, da.
    Mie nu mi-e foarte clar ce reprezinta iubirea, de fapt. Imi place sa cred ca exista cineva caruia ii este foarte clar. Cred c-as vrea sa pot asocia iubirea cu multa liniste si nu reusesc (aici o fi una din iluziile de care zice Bogdan). Interactiunea mea cu ceilalti, mai ales cei foarte apropiati, este uneori dureroasa pentru mine, mai ales atunci cand iubirea scoate la iveala "monstrul" din celalalt. Cred ca altfel nici nu se poate. Nu?
    Un terapeut care "reuseste" sa trezeasca cele mai cumplite si intense trairi negative ale celuilalt este, oare, un terapeut care cumva isi iubeste pacientul? Habar n-am. Asta mi-a venit acum in minte.
    Pentru mine iubirea este impovaratoare. Inca este asa. Mai vedem in ce se transforma si daca se transforma aceasta povara.

    RăspundețiȘtergere
  6. Ce ciudat, tot textul trimite la relatii de cuplu si in comentariu zici de terapeut. Parca linistea nu vine nici dintr-o parte nici din cealalta..

    RăspundețiȘtergere
  7. Memorabil: evenimentul pentru tine, creatia pentru noi... si in secundar si invers. Nu cred ca pot fi despartite, sunt strans legate :)

    RăspundețiȘtergere
  8. @:"Un terapeut care "reuseste" sa trezeasca cele mai cumplite si intense trairi negative ale celuilalt este, oare, un terapeut care cumva isi iubeste pacientul? Habar n-am. Asta mi-a venit acum in minte."
    Felicitari, AHL, pentru text dar sper sa ajungi la o privire mai optimista asupra iubirii! :)
    In pasajul pe care l-ai scris tu mai sus in comentariu eu inteleg ca pacientul poate reactiona prin intense trairi negative la iubirea analistului. Dar am intors cumva fraza ta. :)

    RăspundețiȘtergere
  9. @Al, e o legatura intre cele doua, desigur. Daca iubirea e prezenta si-n cuplul amoros, si-n cel terapeutic, e firesc ca nelinistea sa se regaseasca in ambele. Iubirea e prilej de mare angoasa in existenta mea marunta. E strasnic pazita de multa moarte, un soi de prietenie lugubra. Din cand in cand vitalitatea mai flutura cate o batista inflorata ce ia forma furiei. O opozitie fata de valul acela de suferinta a celorlalti care nu ma lasa sa-mi croiesc un drum al meu. O opozitie pe care o gasesc sanatoasa.

    Terapeutul acela imaginat as putea fi eu in rol de eliberator al celor din familia mea. Un rol pe care uneori il urasc, pentru ca imi pare o piedica de care nu pot sa trec.

    O sa va adresez o intrebare tuturor. Candva cu Dorin am mai discutat acest subiect.

    N-ati simtit nici unul, niciodata, ca n-ati mai vrea sa il mai puteti simti cu usurinta pe celalalt? Celalalt e oricine. Nu numai mama, tatal, copilul, sotii sau iubitii/iubitele.

    Nu v-a impovarat niciodata spectacolul acesta al intalnirii dintre "mine" si "tine", acolo unde granitele se pierd si eu cad in cursa ta sau, alteori, tu in a mea?

    RăspundețiȘtergere
  10. Me answer.
    Nu. Sau da. Adica am simtit ca ma copleseste, ca ma pierd pe mine, am spus ca as vrea sa nu mai simt si m-am purtat ca atare insa niciodata nu am simtit cu adevarat ca nu mai vreau. Am simtit-o mai degraba ca un blessing cu 2 fete, nu ca o povara.
    Trebuie ca povara sa fie mult prea grea, deprimanta sau granitele prea subtiri ca sa simti ca nu mai vrei.

    RăspundețiȘtergere
  11. @AHL: Cred ca cei mai multi semeni isi pun problema invers: si-ar dori sa il poata simti cu usurinta pe celalalt. Cat e iluzie si cat e realitate in fuziunea asta nu stiu, mi se pare insa ca suntem bine paziti de pierderea granitelor prin angoasa insasi, nu crezi? Care-ar fi oare urmatorul pas inainte?

    RăspundețiȘtergere
  12. Multora le reuseste sa nu il poata simti cu usurinta pe celalalt - este indiferenta despre care scrii tu, Ioana, nu? E o aparare constienta sau inconstienta de prea multa vulnerabilitate si intr-o masura mai mica sau mai mare cred ca toti am apelat la ea. Exista vorba "sa nu mai pui atat de mult la suflet", nu?

    RăspundețiȘtergere
  13. Daca ma impovareaza dorinta asta sa iubesc fuzional, fara granite? Clar. Eu zic ca idealul asta ca sa iubim in starea de fuziune ne afecteaza pe toti. Ne este bagat pe gat nu numai de dorintele noastre, dar si cultural cu tot felul de imagini ale contopirii de toate felurile. Eu zic ca toti trebuie sa traim in tensiunea asta, in asteptarea momentelor de fuziune, pentru ca poate in copilarie si mai tarziu ne-am pus la masa fuziunii. De asta marul ala perfect de care zice AHL e suspendat deaspura capetelor noastre si noi ne intindem sa il despicam.

    Exista o iubire care e o fantasma, si oricat am incerca sa o transformam terapeutic in ceva mai sanatos sau real, eu zic ca exista o bucata care trebuie sa fie falsa, iluzorie, pompoasa, whatever. Mai toti ne prindem urechile in ea. Iar cei care nu o fac, sunt poate mai putin sanatosi, cred eu. Pentru ca evita sa se confrunte cu propria dorinta.

    RăspundețiȘtergere
  14. @Georgiana: Oare indiferenta sa fie asta in care nu-l simti pe celalalt? Unii nu-si simt semenii pentru ca nu au indicii ca ceilalti ar fi separati de ei (o categorie aparte de persoane, ce-i drept). Probabil vorbim de o forma de indiferenta la realitatea celuilalt, aceea care te constrange sa te cauti pe tine in celalalt, care-ti permite sa proiectezi pentru a-ti valida propriile scenarii fantasmatice care nu au de regula decat foarte putina legatura cu celalalt ca persoana reala. In ultima vreme am constatat cat de masiv se proiecteaza intr-o relatie, fara niciun fel de preocupare pentru adevarul celuilalt. Cred ca o forma evoluata de iubire e aceea in care nu pe tine te cauti in celalalt. Cu riscul de a fi dezamagit, bucuria, beneficiul de a iubi pe cineva pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ne-am dori sa fie pare sa fie solutia matura a iubirii. Voi ce credeti?

    @Bogdan: Daca n-am idealiza macar un pic partenerul ne-ar fi greu sa-l suportam o viata, ma gandesc. Poate ne ajuta sa putem suporta micile (sau marile) dezamagiri inerente.

    RăspundețiȘtergere
  15. @Al M-am tot gandit la cuvintele tale. Cred ca povara vine tocmai din fragilitatea granitelor. Sau poate ma insel, dar acum pana aici reusesc sa vad. Mai poate veni si din intensitatea trairilor pe care nu le poti gestiona, probabil. Si din imposibilitatea de a iti explica cele pe care le traiesti. Mda, sunt multe motive pentru a te simti impovarat. Insa chestiunea granitelor ma bantuie pe mine cateodata. :-)

    @Ioana Nu mi-a trecut prin minte niciodata (desi, fir-ar sa fie, era asa de usor!) ca angoasa ne apara de pierderea granitelor. Multumesc pentru idee. :- ) Cat despre urmatorul pas inainte, habar n-am care ar fi el. Ma ghidez tot dupa intuitia mea atat de veche, dar acum o dublez cu niste explicatii adunate peste ani. In rest, inca aceeasi lupta intre trairi si ratiune. Parca mi-e greu sa mai cred ca pasul inainte il fac voit, gandit. E si-n viata asta psihica un "incotro bate vantul" care ne conduce. Cateodata imi place sa ma opresc si sa ma privesc continuand sa merg. E felul meu de-a pandi vantul ca sa inteleg nu atat incotro bate, cat mai ales dincotro o face.

    RăspundețiȘtergere
  16. @Georgiana Dintr-un anumit punct de vedere nu sunt de acord cu tine. Nici cu terapeuta mea care uneori cred ca tinde sa-mi spuna ceea ce scriai tu mai sus. "Sa nu pui prea mult la suflet" pare sa depinda de vointa noastra. Dar de pus la suflet nu decidem constient. Continuam sa o facem, eventual. Lasam trairile sa ne copleseasca. Ar fi singurul "repros" pe care ni l-am putea face. Mie mi se pare ca nu prea poti sa fugi din intalnirea cu celalalt. E un fel de dat. Inveti, eventual, sa iti construiesti granite mai bune ori sa traiesti cu cele pe care le ai, minimalizand pe cat posibil consecintele, daca asa ceva o fi posibil cu adevarat.

    Pe mine m-a salvat Ioana cu angoasa-zana buna. Nu glumesc. Pana acum nu intelegeam foarte bine alarma din mine. Imi reprosam ca nu pot ramana calma fata in fata cu celalalt. De parca ar fi fost un scop in sine calmul acela ...

    @Bogdan Popa pe mine fuziunea si iubirea, asa cum le-ai si descris, ma ingrozesc. Devin constienta ca ma ingrozesc pe masura ce inaintez in terapie. Nici nu stiu cum sa descriu. Ca sa iubesc/sa fiu iubita, e nevoie sa ma apropii de celalalt. Daca ma apropii, celalalt ma invadeaza. Asa ca de fiecare data ma gasesc incremenita pe sarma aceea subtire care e limita mea de suportabilitate. Iubirea vine la pachet cu grozaviile din celalalt.

    De-asta spuneam intr-un alt comment despre terapeutul care trezeste trairile negative ale pacientului. Mie nu mi-e clar de ce, in cazul meu, prea multi oameni pe care-i intalnesc isi revarsa la un moment dat - destul de rapid - nefericirea, tristetea, neputinta si, la un moment dat, chiar furia asupra mea. Sau mi-e clar, in sensul ca inteleg cam ce se petrece intre noi, insa nu pricep cum de se intampla atat de rapid, fara sa se lege mare lucru intre noi, fara sa ne spunem multe cuvinte ... Asta e partea in care nu inteleg care e contributia mea. Inconstienta, desigur. E o invitatie adresata celuilalt?

    RăspundețiȘtergere
  17. @Ioana: Da, sunt de acord cu tine si imi place ideea ca intr-o forma evoluata de iubire nu ramai la nivelul cautarii de sine. Poate ca ceea ce se adauga este cautarea noului/diferitului din rezervorul acela disociat... :) Ceea ce spui tu prin "a nu-l vedea pe celalalt" cred ca este tot o forma de indiferenta.

    RăspundețiȘtergere
  18. @Bogdan: Idealizarea este un subiect foarte frumos si interesant. :) Mie mi-a placut abordarea lui Cornel Irimia din "Idealizare si dragoste (eseuri de psihanaliza aplicata)". Am sa caut acasa si am sa va aduc citate, daca vreti. Nu trebuie neaparat sa transformam prin terapie fantasma in ceva real, nici vorba, ideea ar fi, daca e sa ne punem problema asta, sa existe un echilibru in asa fel incat obiectul idealizat sa nu ajunga sa functioneze ca persecutor.

    RăspundețiȘtergere
  19. @AHL: Nu, in nici un caz cu cred si nu am spus ca tine de vointa noastra a nu pune prea mult la suflet. Poate tine, intr-o anumita masura, dar psihicul nu mai este de mult numai partea constienta.
    Referitor la ceea ce am spus in comentariul la care te referi, cred ca ar fi bine sa dau un exemplu: cineva care isi propune sa nu se mai uite pe strada la cate un caine sau pisica accidentat(a) ci mai bine sa intoarca capul in alta parte ca sa nu se impresioneze degeaba ca tot nu are posibilitatea sa il ia sa-l duca la veterinar la cate astfel de animale sunt... In astfel de contexte oamenii se sfatuiesc unii pe altii "Nu mai pune si tu la suflet!" Adica, stiu ca sunt vulnerabil si incerc sa ma tin pe linia de plutire aparandu-ma prin indiferenta (constient sau nu) daca este nevoie.

    RăspundețiȘtergere
  20. @AHL: Frumoasa formulare "angoasa-zana buna". Ce inseamna talentul! Da, angoasa protejeaza dar si impiedica. Asta e problema dublului ei sens. Cata vreme vei avea mai mare nevoie de protectie o vei simti ca pe o zana-buna, dar va veni un moment cand povara ei te va apasa prea tare ca s-o mai poti suporta. Atunci va veni si eliberarea, pe care mi-o doresc in avans pentru tine. Poate ma grabesc, pana la urma tu esti cea care vrea si nu vrea sa iubeasca.

    RăspundețiȘtergere
  21. Fascinanta discutia asta despre idealizare si iubire. Mi se pare ca Ioana si Georgiana intrezaresc posibilitati importante ale idealizarii in iubire, pe care poate le-am scapat. Si care poate textul lui AHL le lasa in suspensie.

    Eu cred ca numai un atac direct la fantasma numita iubire poate sa ne arate un potential de imbratisare, si de asta mi-a placut textul AHL.

    Georgiana, frumoasa ideea de echilibru in relatie, si speranta ca ne putem indeparta de persecutori. Dar imi e greu sa cred ca putem sa ii exorcizam pe toti! Ce ne-am face cel putin cu teasing-ul pe care l-am invatat in familie, si care e forma privilegiata de exprimarea a afectiunii? Poate am fi mai putin umani fara persecutori...Pai cum putem curata total iubirea de sadism, masochism, frica, rusine si altele? Eu zic ca e bine ca nu putem sa o curatam!

    De asta, eu cred ca terapia poate sa duca la cum putem face mai reala o prezenta, o fantasma, desi ea nu trebuie sa se piarda neaparat ca fantasma. E zic ca fantasmatic ne tinem in viata, si fara asta am fi imputinati. A face o fantasma reala nu inseamna a o distruge, ci a invata sa coexistam cu ea si sa ii intelegem viata ei, cateodata descreierata.

    RăspundețiȘtergere
  22. @Bogdan: Si eu si Georgiana vorbim depre idealizare in dragoste, cred insa ca ne referim la specii diferite de idealizare. Pentru G. idealizarea este o defensa menita sa apere de o angoasa primitiva, persecutorie (nu discutam aici sursa angoasei), iar eu ma refer la o idealizare mult mai tarzie, aceea menita sa apere de dezamagirile inerente intr-o relatie de lunga durata. Daca vrei, diferenta e si una cantitativa: in idealizarea primitiva idealizezi obiectul integral, pe cand in cea "intarziata" idealizezi parti din obiect.

    RăspundețiȘtergere
  23. @Ioana: Sunt de acord cu distinctia ta. Idealizarea isi are rolul ei, ca orice mecanism pe care psihicul il construieste si nu poate fi "bun" sau "rau" decat in masura in care ne diminueaza sau sporeste suferinta. Mai mult decat atat, cred ca nu poate fi decat "bun si rau" concomitent. Si cand spun asta ma gandesc de exemplu la faptul ca cei care spun ca nu pot iubi este posibil ca tocmai aceia sa idealizeze iubirea in sine si de aceea sa se considere incapabili de a trai un astfel de lucru "prea minunat".

    RăspundețiȘtergere
  24. O perspectiva care m-a linistit profund si mi-a dat un sens pe care nu l-am putut pronunta pana acum mai bine decat ceea ce am citit in articol.
    Delia

    RăspundețiȘtergere
  25. Mult s-a scris despre iubire. Si mult se va mai scrie.
    Iubirea este atemporala. Cand o traiesti nu stii cat a durat. Stii doar ca ai atins cerul. In cer nu exista timp. Daca poti sa o masori, nu ai trait o iubire, ci o relatie, un confort, o comoditate, o amagire, o inflamatie erotica (cum spunea Andrei Plesu).
    Iubirea este ceva ce se daruie fara pretentia de a primi ceva in schimb. Iubirea apare cand dispare ego-ul, cand nu te mai vizualizezi pe tine in iubirea ta, ci simti si esti iubire.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!