Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Relaţii între nivelul implicit si cel reflexiv-verbal în psihanaliza relaţională




(rezumat al articolului „Forms of Relational Meaning: Issues in the Relations Between the Implicit and Reflexive-Verbal Domains” publicat de Boston Change Proces Study Group in 2008)

Revin cu un nou text al relaţionalilor de la Boston, în care pornim de la întrebarea ultimă a lui Bogdan: În ce fel nivelul implicit este exprimat prin cel verbal – pe care am reţinut-o la discuţiile noastre purtate pe baza rezumatului „Cunoaşterea relaţională implicită sau ce înseamnă a fi cu celălalt (II)”.

Reiau dilema lui Bogdan – B. C. P. S. G. spune:
In timp ce noi descriem aici manifestarile timpurii ale conflictului in domeniul implicitului, este crucial sa nu echivalam implicitul cu nonverbalul sau preverbalul. Implicitul poate fi foarte bine relevat de catre formele de interactiuni verbale ca si de cele nonverbale. („The Foundational Level of Psychodynamic Meaning: Implicit Process in Relation to Conflict, Defense and the Dynamic Unconscious”, 2002)

Bogdan spune:
Aici nu prea inteleg eu cum implicitul este prezent in cuvinte. Implicitul e relational si manifesta un pattern de atasament. Ma intreb care e relatia intre non-verbal si verbal in ce priveste implicitul. Adica de multe ori sunt mai atent la comportamentul non-verbal al cuiva, pentru ca de acolo mi se pare ca aflu intentii neverbalizate. Dar grupul asta zice ca este un implicit foarte puternic in verbal si ca acolo pot fi decupate modelele astea relationale. Hmmm, incerc sa ma gandesc la un exemplu concret, dar nu imi vine nimic in minte. Si exemplele lor cu bebelusii sunt la nivel pre-verbal si nu verbal, nu? Inca confuz...

Să vedem ce spun, şase ani mai târziu, autorii urmăriţi de noi!
Relaţiile dintre domeniul implicit şi cel reflexiv-verbal au devenit cruciale in gandirea despre psihoterapie. Acest lucru se întâmplă într-o mare măsură datorită creşterii gradului de conştientizare asupra domeniului larg al cunoaşterii implicite, atât în observaţiile asupra sugarilor, cat şi în terapia adulţilor, cât şi datorită noii importanţe acordată enactment-urilor care sunt de obicei văzute ca implicite.

Vă amintiţi ideea că acţiunea are loc nu numai la nivelul comportamentului manifest, observabil, ci la nivelul acela etologic, implicit, procedural.

Autorii acestui articol susţin că este important să înţelegem bine asemănările şi deosebirile, conexiunile şi graniţele dintre nivelul implicit şi cel reflexiv-verbal pentru ca dialogul dintre clinică şi teorie să fie mai productiv.
Privindu-le în mod diferit, dorim să examinam dacă cele două domenii sunt cel mai bine văzute ca separate, bazate unul pe altul sau chiar fuzionate. Noi comparam domeniul implicit cu cel reflexiv-verbal mai degrabă decât cu cel explicit deoarece e mai aproape de sensul a ceea ce vor sa spună clinicienii atunci când folosesc termenul "explicit". Noi examinam aspectele relevante care ne ajuta să gândim relaţiile dintre aceste două domenii. Facem acest lucru cu convingerea că o mai mare claritate cu privire la problemele disputate este necesară pentru domeniul psihanalizei relaţionale pentru ca aceasta să dezvolte un set coerent de concepte teoretice. În plus, problemele ridicate aici pot fi de interes pentru cercetatorii in neurostiinte în planificarea strategiilor de cercetare care abordează procesele din creier care stau la baza funcţionării minţii.

Definiţii

Autorii oferă definiţii de lucru pentru următorii termeni: "sens", "gândire", "reflecţie", "experienţă" şi "implicit", pe baza cărora vom încerca şi noi să înţelegem fenomenele relaţionale.


Sensul

Ideea de sens îi interesează traversând diferite zone relaţionale ale domeniului implicit şi domeniului reflexiv-verbal. Webster New Twentieth Century Dictionary, 1979, p. 1115 scrie pentru "sens":
Ceea ce există în minte, viziune sau contemplare sau stabilire de obiective sau scopuri; care are menirea sau e destinat să fie făcut.

În această versiune, cu toate că intenţia este crucială, rolul limbajului nu este nici clar, nici esenţial – spun autorii noştri. A doua explicaţie pentru "sens" pe care ei o găsesc adaugă limbajul. Intenţia poate rămâne neformulată sau latentă, zic ei, "până când este preluată" de domeniul verbal unde dobândeşte un sens sau semnificaţie. Această explicaţie pentru "sens" este abordată în pasajul despre "reflecţie". Dicţionarul Englez Oxford (1991) ne prezintă aceeaşi dilemă (intenţie / limbaj). În primul citat pentru "sens", rolul lingvistic nu este esenţial, ci mai mult "a intenţiona, a avea în minte". Din nou limbajul pare sa alunece in plan secundar: "a semnifica, a face cunoscut". De notat în aceste definiţii, "contemplarea" sau "ţinerea în minte" sunt ambele prezente fără neapărat o aluzie la limbaj sau constienta – observă autorii.


Gândirea

Cele mai multe dicţionare menţin o ambiguitate creatoare asupra acestui cuvânt-cheie, sensul a ceea ce toti presupunem că ştim.

Ei zic în continuare că cele mai multe dicţionare ne dau ca explicaţie principală pentru "gândire"
a formula sau deţine în minte sau a exersa capacităţile mentale astfel încât să formeze idei (Colegiul Webster, 1999, p. 930). 

Acest lucru ne conduce la a renunţa la definiţiile "ideilor".

O destul de neobisnuita, dar foarte pertinentă noţiune pentru "idei" este prezentată de către romancierul Alessandro Barrico (Lands of Glass, 2002):
Ideile sunt precum galaxiile de intuiţii mici, un lucru confuz... care este în continuă schimbare... sunt frumoase. Dar sunt un dezastru... în starea lor pură sunt un dezastru minunat. Ele sunt apariţii provizorii ale infinitului. Ideile clare şi distincte sunt o invenţie a lui Descartes, sunt o minciună, idei clare nu există, ideile sunt obscure prin definiţie, dacă aveţi o idee clară, ea nu este o idee... Aici este problema... Atunci când exprimaţi o idee, îi daţi o coerenţă care nu este deţinută original. Cumva trebuie să îi daţi o formă care este organizată şi concisă şi uşor de înţeles pentru alţii. Atâta timp cât vă limitaţi singuri de a o gândi, ideea poate rămâne dezastrul minunat care e de fapt. Dar cand vă hotărâţi s-o exprimaţi (în cuvinte), începeţi să renunţaţi la un lucru, să rezumaţi altceva, să simplificaţi asta şi să reduceţi cealaltă, să puneţi o ordine prin impunerea unei anumite logici: lucrezi pe ea un pic şi în final ai ceva ce oamenii pot înţelege. O "clară şi distinctă" idee. La început încercaţi să faceţi acest lucru într-un mod responsabil: încercaţi să nu vă aruncaţi prea departe, doriţi să păstraţi întreg infinitul ideii pe care o aveţi în cap. Puteţi incerca. Dar ele nu vă dau timp, ele sunt în voi, ele vor sa cunoasca. (p. 202).

Autorii ne explică mai departe că gândirea poate să includă sau nu gânduri verbale şi manipulare lingvistică şi necesită a fi conştientă sau reflexivă. Dar nu poate fi toate acestea.
Raţionamentul abstract este, probabil, un tip special de gândire care nu trebuie să ne privească pe noi aici.


Reflecţia

Definiţia din dicţionar pentru "reflecţie" este
a recupera o experienta, a o aduce din trecut, a o reproduce, a o oglindi sau a recupera experienţa din trecut (Colegiul Webster, 1999, p. 1107).

Într-un context relaţional, aceasta înseamnă a re-experimenta un eveniment relaţional, dar într-un context si timp diferit astfel că experienţa este reorganizata. Este important să reţineţi că nu orice folosire a cuvintelor include reflecţie şi nu orice reflecţie include folosirea cuvintelor. Relaţia insasi este capabila de a reflecta asupra iar modul în care reflectă este o chestiune de dezvoltare. De exemplu, există multe nivele de reflecţie in general şi din ce în ce mai multe nivele abstracte de reflecţie de sine, care au fost descrise în dezvoltare. Delimitarea acestor nivele este dincolo de scopul acestei lucrări, dar este adesea o sursă de confuzie în conversaţiile dintre developmentalisti şi clinicieni. În cadrul discuţiilor clinice, folosirea de cuvinte de multe ori devine echivalată cu nivelul cel mai abstract de reflecţie privind pattern-urile de relaţii cu ceilalţi ale self-ului. Cumva, o mare parte din terapie se desfăşoară la niveluri de reflecţie destul de simple. O mare parte din ceea ce transpare în terapie implică utilizarea de cuvinte în alte moduri pragmatice, narative, sau reflexive, care nu implică reflecţie asupra pattern-urilor relationale ale sinelui.

Am preferat din nou să vă redau exact textul lor decât să vi-l povestesc pentru că mi-a plăcut foarte mult explicaţia clară cu privire la activitatea din cabinet.


Experienţa

Dicţionarele Oxford si Encarta definesc în mod variat „experienta” ca
implicarea într-o activitate de-a lungul timpului care duce la o creştere în cunoaştere sau calificare (Oxford, 1971, p. 930).

Din filosofie, „experienţa” implică cunoştinţe de observaţie dobândite prin simţuri şi nu prin raţionament abstract. Definiţia experienţei relaţionale pe care o folosim este implicată în tranzacţiile relaţionale reale sau imaginare trăite în timp bazate pe procesele senzoriale / emoţionale precum şi pe procesele de gândire (care nu includ raţionament abstract), care construiesc acumularea de cunoaştere relaţională.


Cunoaşterea relatională implicită

Aici ne spun că, în definirea cunoaşterii relaţionale implicite, folosesc distincţiile făcute de psihologi cognitivisti pe care ei le-au adaptat pentru a le aplica domeniului relational.
Noi vedem domeniul cunoasterii relationale implicite ca pe o varietate de reprezentari procedurale. Reprezentatile procedurale in psihologia cognitivista sunt reprezentările modului în care se procedează, a modului cum se fac lucrurile. Asemenea reprezentări, ca ştiinţa de a merge pe bicicletă, de exemplu, nu poate fi niciodata codata simbolic. Mult mai pertinent aici decât mersul pe bicicletă, cumva, este domeniul cunoasterii a cum sa faci lucruri cu ceilalti, cum sa fii cu ei (”ways of being with”), Daniel N. Stern, The Interpersonal World of the Infant, 1985). 
Mare parte din cunoasterea relationala, de asemenea, este procedurală, aşa cum este şi exprimarea afectelor sau a-ţi face prieteni. Cunoasterea a cum sa fii cu un altul este numita de noi „cunoastere relationala implicita”. In folosirea termenului vrem sa diferentiem cunoasterea relationala implicita de alte forme de cunoastere procedurala si sa subliniem ca astfel de „cunoasteri” sunt mai mult afective si interactive decat cognitive. In plus, noi vedem cunoasterea relationala implicita ca operand tipic in afara atentiei concentrate si experientei constiente, fara traducerea in cuvinte. Limbajul este cu siguranta folosit in serviciul cunoasterii relationale, dar cunoasterile implicite care guverneaza interactiunea intima nu sunt bazate la origine pe limbaj si nu sunt in mod obisnuit traduse intr-o forma simbolica. Cunoasterea relationala implicita nu este de asemenea in mod necesar inconstientul dinamic in sensul de a fi exclusa in mod defensiv din constient, ceea ce numim clivaj sau refulare. In schimb, este parte a proceselor nostre nonconstiente, incluzand „experienta neformulata” (Donnel B. Stern, Unformulated Experience, 1997) care niciodata nu a fost pusa in cuvinte sau nu ar putea fi. Cunoasterea nebazata pe limbaj este singura forma de cunoastere in copilaria mica datorita insuficientei dezvoltari. Dar chiar si dupa achizitionarea limbajului, acest domeniu implicit continua sa creasca ca si domeniul verbal. Fiecare domeniu se largeste, se elaboreaza si creeaza legaturi in interiorul lui insusi. Cele doua domenii cresc si coexista de-alungul intregii vieti.

Nu m-am oprit decât la sfârşitul paragrafului… Ce frumos şi clar explică! :)

De fapt, acestei noţiuni îi este dedicat un articol întreg: „The Foundational Level of Psychodynamic Meaning: Implicit Process in Relation to Conflict, Defense and the Dynamic Unconscious”, 2002, pe care tocmai l-am discutat.


Puncte comune intre domeniul implicit si cel reflexiv-verbal

1. Intentiile ca baza comuna a sensului psihodinamic

A intenţiona înseamnă şi a avea un sens psihologic, a însemna ceva. Pe baza acestor sensuri, comportamentul uman devine coerent şi îi putem înţelege motivaţiile.
Folosirea de catre noi a termenului de intentie este coextensiva cu multe notiuni de unitati de idei sau motive sau dorinte. De asemenea este menită să includă toate fazele unei intenţii: faza de preexecuţie când se formează, executarea ei şi rezultatul ei. Luate împreună, numim chestia asta „desfasurarea procesului intentional”. Desfasurarea procesului intentional ia naştere dintr-un proces psihologic fundamental care împarte fluxul comportamentului uman motivat în intentii.

Procesul mental de împarţire a comportamentului uman în intenţii şi motive este considerat un mental primitiv, în sensul că el pare a fi o tendinţă mentală înnăscută necesară pentru adaptarea în lumea socială a altor fiinţe motivate. Această împărţire are loc când comportamentul intentional este perceput în alţii sau simţit în sine însuşi. Procesul intenţional desfăşurat este un proces non-simbolic de reprezentare a experientei motivate care e surprinsă implicit.

Ne oprim acum ca să vedem ce spun ei aici. Şi, pentru că v-am prezentat la Salonul Relaţional textele lor chiar într-o ordine cronologică a apariţiei acestora, vă rog acum să vă amintiţi ce ne-au spus că face creierul în articolul din 2002, "Explicarea implicitului: nivelul local si microprocesul schimbarii in situatia analitica”, rezumat de mine în „Ce înseamnă nivelul implicit al interacţiunii în situaţia analitică (I)”! Citez:
acest proces de deducere a intentiilor prin divizarea actiunilor sta la baza modului de functionare a creierelor noastre, a modalitatii prin care ii intelegem pe ceilalti. Deductiile referitoare la intentiile celuilalt constituie materialul brut pe baza caruia cineva isi construieste miscarile relationale care-i ghideaza actiunea interpersonala.

Studiile pe copilul in perioadele preverbale – mentionate in continuare (sau pe animale mai mari) sustin aceasta idee a procesului de deducere a intentiilor celuilalt.

Acest proces fundamental apartine atat nivelului local, nonverbal, implicit, cat si nivelului limbajului. Apare in ambele deoarece ambele impartasesc aceeasi identificare a intentionalitatii.
Noi propunem ca procesul intentional desfasurat actioneaza ca punct de referinta pentru identificarea si acordarea de sens intentiilor indiferent daca acestea sunt intalnite in actiuni sau prezentate sub o forma lingvistica sau narativa creand un schimb comun de-a lungul celor doua nivele. Un mod de a gandi despre desfasurarea procesului intentional este de a intreba cum putem sti sau (chiar mai dificil) cum putem deduce prezenta unei intentii? Cum putem extrage din fluxul comportamentului, in toata variabilitatea lui, daca nu exista nici un proces prin care sa detectam asta? Este relevant faptul ca observatiile asupra imaginilor creierului au identificat „centri de detectare a intentiei” in creier care devin activati in persoana cand el sau ea observa comportamente care ii permit sa deduca o intentie a celeilalte persoane.
Desfasurarea procesului intentional este forma care permite intentiilor si motivelor sa patrunda in constient si sa capete sens. Rolul fundamental pentru acest proces face posibil pentru intentii, cu privire la prezentarea lor, sa provina de la aceeasi sursa si sa fie inteligibile.

In sustinerea acestui punct de vedere, ei spun in continuare ca intentionalitatea se refera la sensul subiectiv de a trage – a fi tras sau de a impinge – a fi impins spre un scop sau stare finala sau deducand despre o alta persoana ca fiind trasa sau impinsa. Ei zic că ideea de bază despre desfasurarea procesului intentional nu este nouă. Mulţi filosofi fenomenologici sunt de acord cu ideea aceasta că chiar experienţa prereflexivă sau trăită este structurată in jurul intenţiilor. Observaţii developmentale recente sugereaza pentru copiii preverbali (pana la aproximativ 18 luni) – unde experienta este implicita si nu conştientă sau reflexivă – că scopul primar când privim comportamentul uman este să extragem intenţia ("din spatele" actelor). Intenţia face actele vizibile coerente şi pline de sens.

În continuare, ei ne amintesc experimentele descrise în "The Fundational Level of Psychodynamic Meaning: Implicit Process in Relation to Conflict, Defense and the Dynamic Unconscious", în care copiii deduc intenţia experimentatorului, dar nu o atribuie şi comportamentului robotului care execută exact aceleaşi mişcări.
Subiectiv, intenţiile sunt resimţite ca având o forţă şi înclinaţie către scop. Scopul este un agent implicit.

Intenţia îşi îndeplineşte sau esuează să-şi îndeplinească destinul.

Există şi parametri temporali ai desfăşurării procesului intenţional.

Pe scurt, procesul intentional desfasurat subintinde formatiunile tuturor prezentarilor de intentii, indiferent daca aceste prezentări sunt în acţiune sau cuvinte. Domeniile implicit şi verbal au în comun împărtăşirea aceloraşi deduceri intuitive ale intenţiei ce fac comportamentul coerent şi plin de sens.


2. Impartasirea acelorasi microforme de-a lungul celor doua domenii

Domeniul implicit si cel reflexiv-verbal împartăşesc aceeaşi microstructură. S-a sugerat ca microunitatea de baza care subintinde experienţa subiectivă este "momentul prezent" (Daniel N. Stern, "The present moment in psychotherapy and everyday life", 2004). Autorii spun că este momentul lui "acum", când o experienţă este trăită în oricare dintre cele două domenii. Daniel N. Stern a sugerat că momentul prezent subiectiv este, de asemenea, organizat în jurul intenţiilor şi este încorport în povestea emoţională traită într-o formă narativă care este dedusă intuitiv în timp ce procesul intenţional este desfasurat chiar dacă durează numai între 1 si 10 secunde. Experienţa lui "acum" este astfel structurată în forma profilului temporal. El vede asta ca pe un proces fundamental pentru întelegerea comportamentului uman ca fiind coerent la toate nivelele prezentarii sale: de la secundele în timpul cărora o experienţă implicita este trăită, la desfăşurarea temporală a fazei vorbite şi la construirea blocajelor unei naraţiuni. De-a lungul tuturor nivelelor, experienţa dinamică temporală nu se schimbă.


3. Neuronii oglinda si activarea paralela a centrilor limbajului împreună cu centrul motor si centri perceptuali

Experimente recente sugerează că termeni cu etichetele lor verbale sunt procesaţi nu doar în centrul limbajului, ci şi în ariile motor şi perceptual evocate de respectivul concept. De exemplu, cuvintele "sapă", "se caţără" şi "se plimbă" sunt stocate în centrii vorbirii, dar mai ales în regiunile specifice ale creierului unde astfel de operaţii motorii îşi au originea de obicei. Similar, cuvinte ca "ţipete", "urlete" şi "cântece" sunt stocate în regiunile auditorii specifice ale creierului, ca şi în centrul vorbirii. Cuvântul şi experienţa perceptuală / motorie sunt activate în paralel pentru a crea o experienţă întreagă. Acest mod de a lega limbajul cu experienţa fizică, acţiunea şi sentimentele poate fi explicat de studiile recente despre "neuronii oglindă" care oferă mecanisme neurobiologice posibile pentru înţelegerea urmatoarelor fenomene: citirea stărilor mentale ale altor oameni, în special intenţii, rezonarea cu emoţiile altora, experimentarea a ceea ce altcineva trăieşte şi captarea unei acţiuni observate (vocal), deci poate fi imitată – pe scurt, empatizarea cu altul şi stabilirea contactului intersubiectiv.
Neuronii oglindă se află langă cei motori. Ei se activează într-o observaţie care nu face nimic, dar priveşte comportamentul altei persoane (de exemplu, atingerea unui pahar). Pattern-ul de activare într-un observator imită exact pattern-ul pe care observatorul îl poate vedea dacă a atins el însuşi paharul. Pe scurt, informaţiile vizuale primite când privim actul altuia devin înscrise într-o reprezentare echivalentă în propriul nostru creier de către activitatea acestor neuroni oglinda. Asta ne permite să participam direct, virtual, în acţiunile altuia fără să trebuiască să le imite. Noi experimentăm pe altul ca şi cum am executa aceeaşi acţiune.

Această "participare" în viaţa mentală a celuilalt creează un sens al sentimentului / împărtăşirii cu / înţelegerii acestora şi, în particular, intenţiile si sentimentele lor.
Noi propunem folosirea termenului "simţiri" (feelings) în locul celui de "afecte" (affects) pentru a include sentimentele, senzatiile senzoriale interne, senzatiile motorii, "simtirile bazale" (background feelings) si "afecte vitale" (vitality affects) pe lângă afectele clasice darwiniene.

Neuronii motori, probabil reprezentand coarda vocala, gura si actiunea limbii, se activează când auzim pe cineva vorbind. Ştim din experienţa prin care facem şi noi acest lucru cu ce anume tip de sunet seamănă. Acesta este unul din motivele pentru care actul efectuat de gâtul cuiva poate evoca o senzaţie în gâtul nostru. Este, de asemenea, o explicaţie pentru faptul că nou-născuţii pot imita o scoatere a limbii. Sunt transmise tensiunea, efortul, intensitatea, reţinerea, melodia, ritmul şi alte caracteristici paralingvistice ale sunetului, tot ceea ce este esenţial audibil şi contextul simţit pentru respectivul cuvânt auzit. De asemenea, s-a sugerat recent că sistemul neuronilor oglindă leagă cuvântul de mişcare. Când cuvintele sunt vorbite, ele pot declanşa neuronii apropiaţi acţiunilor şi mişcărilor descrise verbal.
Cumva, cuvintele pot descarca ariile motoare sau vizuală. Ideea e că neuronii oglindă pot oferi o cale neuronală diferită pentru legarea experienţei verbale de cea motorie cu diferite implicaţii patologice. Cuvintele nu sunt golite de simboluri, dar există, de asemenea, căi, în experienţa încorporată direct, ce funcţionează implicit şi viceversa. Asta ne poate ajuta să explicăm puterea de evocare a cuvintelor şi povestirilor. Noi le trăim virtual.


Domeniul reflexiv-verbal deriva din cel implicit

Pasajul acesta mi-a placut mie cel mai mult pentru că mi se pare foarte clar pentru dinamica psihică abisală a individului, ca şi pentru schimbul intersubiectiv profund. Fundamentale pentru ideile acestei sectiuni sunt doua concepte. Primul este noţiunea de minte încorporată. Al doilea concept este teoria sistemelor dinamice. În ultimii 30 de ani, a apărut în literatura de specialitate un nou şi radical punct de vedere constând în noţiunea de "minte încorporată". Punctul de vedere predominant cartezian se inlocuieste cu acest nou punct de vedere. Aceasta implică faptul că mişcarea şi limbajul (deşi modalitati diferite) se împletesc de-a lungul evoluţiei ontogenetice.
Nimeni nu poate gândi sau simţi sau imagina sau avea senzaţii fără participarea directa a propriului corp. În acelaşi timp, a te mişca sau a acţiona este inerent o expresie a unei intenţii mentale.

Câţiva gânditori ai secolului trecut, chiar dacă lucrau într-o tradiţie carteziană, au fost conştienţi de necesitatea unei minţi încorporate. M. Heidegger (On the Way to Language, 1982) considera că experienţa trăită e structurată în jurul intenţiei si că intenţia este intuită. Această structură a intenţiei este cea care face experienţa primară interpretabilă în cele din urmă la nivel reflexiv şi lingvistic. E. Husserl (Ideas Pertaining to a Pure Phenomenology and to a Phenomenological Philosophy, vol. I, 1962, şi vol. II, 1989) presupune că experienţa primară are o formă morfologică cu diferenţieri interne si o structură temporală. Reflecţia poate doar accentua sau intensifica experienţa trăită. Această din urmă idee cred că ar putea fi luată de noi ca indicaţie tehnică pentru cabinet: cuvintele rostite nu generează experienţe emoţionale noi, ci doar le diminuează sau intensifică pe cele existente. Ideea aceasta a rolului cuvântului în cabinet mi se pare foarte importantă. J.-P. Sartre (L’etre et le neant, 1976) a susţinut ideea lui Husserl spunând că reflecţia asupra trăirii nu dezvăluie nimic nou. Dezvăluie doar ceea ce este deja cunoscut în experienţa originară traită prereflexiv.

Prezenţa unei minţi încorporate, concluzionează B. C. P. S. G., este implicită în aceste reflecţii filosofice ca si ideea de rezultare a nivelului reflexiv-verbal din cunoaşterea implicită. Din teoria sistemelor dinamice, aspectul de care se interesează autorii de faţă este faptul că, în sistemele complexe cu mai multe variabile - cum este interacţiunea umană – apar noi proprietăţi care nu erau previzibile / de aşteptat. Un sistem nou şi diferit calitativ (procesul reflexiv-verbal) apare din întâlnirea cunoaşterii implicite cu alte minti (incluzând limbajul şi cultura).

În partea a doua a rezumatului voi prezenta patru feluri în care domeniul reflexiv-verbal rezultă din cel implicit explicate de autorii articolului în continuare.


Georgiana Branisteanu

7 comentarii

  1. Foarte clara prezentarea ta, Georgiana. Ma bucur ca ne adancim in relationalii din grup, si acum imi sunt mai clare ideile lor. Multumesc si pentru inceperea discutiei cu intrebarea mea. Marturisesc, inca sunt confuz legata de ce este implicitul in verbal. Adica sunt mai clar cum functioneaza el in non-verbal, si de asta imi este greu sa il prind in verbal (poate te gandesti la un exemplu care sa ne lamureasca?).

    Apropo de implicitul asta profund din verbal, pe care il batatoresc cei din grup. Nu sunt sigur ca sunt de acord cu ei ca exista o intentie automata in trecerea de la implicit la verbal-explicit. Ei par sa sustina - cu ajutorul unei baterii de filosofi importanti- ca trecerea asta e foarte importanta (de acord) si necesara (inca sceptic).

    "In sustinerea acestui punct de vedere, ei spun in continuare ca intentionalitatea se refera la sensul subiectiv de a trage – a fi tras sau de a impinge – a fi impins spre un scop sau stare finala sau deducand despre o alta persoana ca fiind trasa sau impinsa."

    Cred ca am mai reactionat odata la ideea asta de scop in formularea experientei noastre, care nu se potriveste complet cu ce spune Donnel Stern. Donnel Stern zice ca formularea neformulatului- a implicitului- e un efort, e foarte grea, si presupune activitate. Stern si grupul sunt de acord ca formularea implicitului este activitate, si ca este intentie. Unde cred eu ca se despart e in senzatia pe care o am ca pentru grup formularea pare undeva automata, mai curand legata de verbalizare automata, si mie nu mi se pare ca este asa. Cred ca formularea implicitului este foarte grea si presupune mult efort.

    "Această din urmă idee cred că ar putea fi luată de noi ca indicaţie tehnică pentru cabinet: cuvintele rostite nu generează experienţe emoţionale noi, ci doar le diminuează sau intensifică pe cele existente."

    Eu am experienta in care odata ce rostesc un cuvant pot crea o experienta emotionala noua. Adica, pot sa trec, in limbajul lor, de la explicit-cognitiv la implicit si sa formulez un implicit nou. De multe ori ma mir cat de puternice sunt experientele care le creeaza un cuvant.

    Sper sa fi fost clar in ce am zis.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Bogdan, cred ca acum inteleg si eu mai bine intrebarea ta. Fata de cum vezi tu lucrurile, ei explica faptul ca traseul este invers: tu zici ca nivelul verbal este o cale de acces catre ceea ce nu a fost pana atunci formulat (cuvantul fiind, sa zicem, galeata care coboara in fantana iar apa de jos este neformulatul lui Donnel Stern, nu?) iar B.C.P.S.G. spune invers, atunci cand apare cuvantul, el este semn ca ceva neformulat a fost deja formulat intr-un timp 2 iar abia intr-un timp 3 e exprimat in cuvant. La ei, deci, formularea din verbal nu este cauza ci este efectul formularilor mai profunde. Intr-o astfel de viziune, orice discurs verbal sau intregul discurs verbal este pur si simplu exemplu de exprimare a nivelului implicit procedural deoarece nivelul reflexiv-verbal nu este decat o emanatie a acestuia.

    RăspundețiȘtergere
  3. Aha, incepem sa folosim o lanterna mai buna cu explicitul, implicitul, neformulatul, proceduralul si verbalul. Deja sunt aici cinci mari concepte care se suprapun cateodata misterios.

    Inteleg mai bine cum exista un drum de la neformulat (perceptii) la procedural (forme relationale implicite de senzatiii si gandire) si apoi la verbal-cognitiv. Cred ca interesul lor este sa zica multe despre procedural, care e un fel de cale regala pentru intelegerea inconstientului si atasamentului.

    Tot m-ar ajuta sa inteleg mai bine un exemplu. Tu ce crezi? Exista un implicit sau procedural care este generat de nivelul cognitiv-verbal (cum cred eu) sau nu cum cred ei?

    RăspundețiȘtergere
  4. Ai dreptate cu galeria de concepte. :) Prima si cea mai puternica ameteala a mea a fost cand am citit primul text al Jessicai Benjamin pe care l-am rezumat aici unde ma pierdusem printre categoriile de "cel de-al treilea". :)) Dar cred ca a fost primea mea ameteala constienta pentru ca citisem mult mai demult alte texte pe care nu credeam ca am sa le deslusesc vreodata. Una peste alta, e clar ca psihanaliza relationala aduce o noua topica a aparatului psihic cu acest nivel implicit procedural. Asa ma chinuiam sa deslusesc si topica lacaniana. :) Referitor la ideea ta ca "cuvantul" acceseaza zonele abisale neformulate, nu stiu sau nu sunt sigura daca nu exista exemple care sa sustina ce spui tu. Donnel Stern asa spune? E clar ca nu l-am citit. Vezi, cei de la Boston fac apel la ideea lui cu "neformulatul" (asa ii spunea sau ii mai zicea si altfel?) dar spun, precum ziceam, ca procesele dinamice, conflictele, apararile, formularile primare intr-o ultima faza ajung la nivelul reflectarii asupra lor si putintei de a le verbaliza. Primul exemplu care imi vine in minte este vinieta aceea clinica cu pacienta Laura in varsta de 5 ani pe care o gasim in articolul lor "Explicarea implicitului: nivelul local si microprocesul schimbarii in situatia analitica" (2002). Fiecare replica a fetitei precum si a psihanalistei, este tradusa de catre autori in mesaj-intentie implicita. Mie mi s-a parut foarte relevanta analiza lor pentru traducerea din "limbaj implicit" in "limbaj verbal". Am sa copiez mai jos fragmentul. Acelasi lucru l-ai facut si tu in articolul de psihanaliza relationala aplicata la filmul "Boogie".

    RăspundețiȘtergere
  5. Secventa I


    P: Asa, nimeni nu poate sa intre in camera.

    Nu vreau ca tu sa te apropii. Totusi, cuvintele sunt in contradictie cu afectul si prozodia, ceea ce spune, hmm, poate la un moment dat…

    A: Mda, o idee buna! Ce-ar fi sa-mi dai si mie ceva de facut? Vrei sa-mi spui ceva… ce as putea face… cu… casa papusilor?

    Scopul imediat al analistului este sa stabileasca o legatura cu Laura, sa incerce sa se alature jocului ei. Acest joc de la nivelul local, de a stabili un gen de angajament cu copilul, isi are originea in scopul final de a o ajuta sa se schimbe.

    P: Eu… nu stiu inca.

    Da inapoi, dar mentine totusi un oarecare contact.

    A: OK, astept pana imi sugerezi ceva.

    Amanare si acceptare a ezitarii Laurei de a impartasi initiativa.

    P: Aceasta camera va fi doar cu paturi.

    Initiativa.

    A: Doar cu paturi.

    Acceptare / validare continuand incercarea de alaturare.

    P: Nu cred ca asta va merge. Camera aia are numai paturi (beds) si camera asta are numai paturi (beds).

    Se retrage.

    A: Bine… doua camere… si numai paturi.

    Din nou acceptare / validare a faptului ca initiativa apartine Laurei.

    P: Mda. De fapt… aia nu va fi dormitor. Asta va fi.

    Inapoi / inainte, repetare a actiunii bipolare; de data asta apare o directie.

    A: Bine.

    Sta cu ea.

    P: Asa se potriveste.

    Avanseaza in directia stabilita. Aceasta directie este vazuta acum ca reprezentand o miscare catre impreuna intre cei doi – se potriveste.

    P: Si e o singura cale pentru a intra. Trebuie sa sari inauntru… si sa sari in pat… asa.

    Accesul este controlat strict pentru a mentine o distanta intersubiectiva confortabila. Dar lucrurile au evoluat de la nimeni nu intra pana la este o singura cale pentru a intra.



    Secventa a II-a (incepe 26 de secunde mai tarziu)


    P: Hmm. O groaza de paturi (blankets)! Da.

    A: OK… nu uita, astept sa-mi dai ordine.
    Pot sa ma alatur?

    P: [Rade.] Hmmm. Intotdeauna e greu sa gasesti paturi (blankets). [Cauta in cutia cu jucarii, dar nu pare a gasi ceea ce cauta.]
    Respingere / ezitare si evitarea interactiunii directe.

    A: Ce fel de copii?
    Analistul n-a auzit bine, a crezut ca ea a spus copii albi (blank kids) in loc de paturi (blankets) si a cerut o clarificare si o comunicare mai directa.

    P: Paturi (blankets)!
    Mai mult contact, dar fara conectare.

    A: Aa… paturile (blankets).
    E show-ul tau, dar vezi, cel putin îl facem impreuna.

    P: E atat de greu sa gasesti pernele.
    Repeta tema negasirii lucrurilor. Fara sa stie ce cauta, se adapteaza schimband ceva cu altceva, pentru ca apoi sa trebuiasca sa-si schimbe din nou obiectivul, cand nu ajunge la nici un rezultat. Ea inca se retine de la a se angaja, dar adauga mici parti la contact.

    A: A, da, unele paturi (blankets) si perne s-or fi… s-o fi intamplat ceva… cu ele.
    Analistul cauta o modalitate de a mentine legatura, care merge insa fara sa adauge continut sau directionalitate. E o actiune de pastrare a contactului, care reuseste in timp ce copilul isi schimba mereu obiectul cautarii.

    P: Mda, bine… asta e o masa… doar ca o sa avem nevoie de doua din astea. Stiu ca ai doua.
    Da, prima afirmatie de noi o sa…

    A: Vrei sa ma uit?
    Acum pot sa ma alatur tie, sa-mi castig acceptarea pe terenul tau de joaca oferindu-ti ceva?

    P: Mda… Am gasit-o!
    Da, poti sa mi te alaturi, sa-mi oferi ceva. Asteapta! Mi-am atins scopul, nu mai am nevoie de ajutor. Partea cu nu e necesar apartine unei alte zone, cu o semnificatie mai redusa, din moment ce totul a mers spre constituirea alaturarii. Dupa trei oferte de ajutor din partea analistului, ca modalitati de alaturare, si doua refuzuri din partea Laurei, ca modalitati de a sta deoparte, aceasta a acceptat pana la urma actiunea comuna.

    A: Bravo!
    Iti validez succesul / imi dau seama ca incepi sa vrei sa ma lasi sa ma alatur tie. Ma bucur!

    RăspundețiȘtergere
  6. Din postarea ta:

    Donnel Stern, "Unformulated experience", 1997

    "Ce este disociatul?

    Disocierea este evitarea anumitor formulari ale experientei noastre. Este parte a modului in care organizam experienta; este parte a capacitatii noastre de a fi pregatiti sa organizam experienta in anumite moduri, stabile. A disocia inseamna pur si simplu a restrange interpretarile pe care cineva le face asupra propriei experiente. Sau, mai bine spus, pentru ca interpretarea este greu de separat de experienta insasi, disocierea este o restrangere a experientei pe care noi ne lasam sa o avem. Chiar si memoria este o experienta in prezent, astfel incat memoria disociata este una pe care ne permitem sa o construim in anumite moduri - si nu in altele.

    Disocierea este incapacitatea de a-ti permite libertatea de gandire. Da, este adevarat, disocierea implica cateodata nu mai mult decat refuzul de a interpreta sau de a formula. Cateodata disocierea este problema simpla a impiedicarii unei memorii sau unui anumit tip de experienta. Asta e sensul disocierii cu care noi suntem mai familiarizati. Dar nu este cel mai frecvent fenomen disociativ. Pentru a intelege cele mai comune experiente ale disocierii, cele pe care le vedem in practica psihanalitica zilnic, trebuie sa adaug ca disocierea este refuzul de a permite experientei pre-reflexive sa obtina sensul plin pe care l-ar capata daca ne-am lasa experienta in pace si doar am observa rezultatele capacitatii noastre de a o crea. Disocierea este de fapt o interventie, care ne asigura inainte de producere experientei si ne face sa evitam posibilitatea ca un sens plin sa apara. Sensul disocierii este stilul fara substanta, o poveste care explica ce trebuie explicat, dar care nu ne spune nimic nou, e o conversatie pe care noi deja am produs-o fara sa ascultam cu adevarat. Disocierea este stergerea imaginatiei.

    Cateodata noi refuzam sa imaginam posibilitati ne-structurate si alternative care sunt implicite in povestile pe care deja ni le spunem in viata, posibilitati care ar deveni clare daca ne-am lasa mai libere corzile cu care care ne legam. Daca ne-am lasa libera o astfel de imaginatie, ne-am putea provoca o anxietate generala pe care o simtim fata de orice libertate (Fromm), dar care nu ar trebui sa fie in mod special deranjanta. In alte dati, noi refuzam sa imaginam amintiri sau alte aspecte ale experientei noastre pe care le codam ca actiune sau practica. Acum, aceste experiente, daca le reflectam cu sentimente reale, ar fi posibil sa ne conduca la experiente care ar merge de la anxietati legate de disociere pana la teroare directa. In fiecare caz, totusi, alternativele - pe deplin imaginate, partial articulate, sau disociate - sunt rezultatele limbajului pe care il folosim.

    Ce putem sa facem ca clinicieni este sa fim sensibili la aparitiile disocierii, pe care le notam ca absente, lipse, contradictii, stereotipuri, repetitii sau locuri moarte din material. In atmosfera de incredere, pacientul colaboreaza cu noi sa intelegem daca asta este un proces disociativ, iar daca da, cum este necesar si ce face neclar procesul asta. Pe parcurs, cu rabdare si noroc, pacientul poate sa capete acces la imaginatie. Noi nu putem lasa limbajul sa ne faca treaba, cel putin nu doar intr-un sens superficial; dar, intr-o anumita masura, noi putem "curata campul" terapeutic, asa incat sa facem cat mai putin sa impiedicam eruptia propriului nostru "logos salbatic" sau al "mintii noastre ca floare salbatica" (Merleau-Ponty), adica capacitatea noastra angajata de a pronunta adevarul spontan si nepredictibil."

    Cred ca textul acesta trebuie sa il recitim.

    Mi se pare ca spune ca limbajul acceseaza experienta neformulata dar ca o face in mod spontan daca ne dam voie sa ne lasam mintea sa infloreasca si sa actioneze liber, nu?

    Cred ca intrebarea in jurul careia ne invartim noi este ce anume se intampla "in mod spontan" si ce este act II adica aparare, nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. Georgiana, pentru mine a fost important cum traduci tu proceduralul lor. Altfel, as fi pierdut in distinctiile astea intre procedural si cognitiv-verbal. De acord, cu noi topici: mi se pare fascinanta topica asta pe care o reconstruiesti tu in relationalii din grup.

    Poate o sa fac o postare scurta adresta tie cum vede Donnel Stern diferenta fata de grup, si lucrurile in comun cu el. Asa ca o sa continuam discutia ta un pic pe ce spune Stern despre ce face grupul si ce face el.

    Intre timp, felicitari pentru ideea cu grupul de analiza a filmelor. Mi se pare extraordinara, si particip si eu de la distanta.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!