Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

"Domnia haosului" în Edenul ante-Christic




(Mai jos puteți urmări o cronică pe care am găsit-o foarte interesantă a uneia dintre cele mai controversate producții din întreaga istorie a cinematografiei, Antichrist, apărută în 2009 și regizată de Lars von Trier. Textul e publicat aici cu consimțământul autorului).

Antichrist este povestea reîntoarcerii la Cădere, într-o grădină a Raiului de unde omul a fost alungat şi unde nu mai există posibilitatea de întoarcere. Astfel, Antichrist devine mai degrabă Ante-Christ, un timp şi spaţiu în care salvarea nu fusese încă concepută. Este viaţa în Infern fără posibilitate de salvare.

Povestea coborîrii în străfundurile suferinţei şi dezolării ne este livrată de către von Trier cu ajutorul unor imagini magnifice, ce amintesc de clasicii cinema-ului de artă: în primul rînd Michelangelo Antonioni şi al său Deşert Roşu, apoi Tarkovski (alb-negrul, secvenţele slow motion) , Lynch (secvenţele de close-up, uşor defocalizate). Poezia vizuală depăşeşte însă graniţele filmului de artă, intrînd pe tărîmul fotografiei şi picturii (în special Hieronymus Bosch) şi ajungînd pînă în Infernul lui Dante, zugrăvit într-o manieră asemănătoare lui Greenaway sau Raul Ruiz. Dar care este, pînă la urmă, scopul acestui specimen de cinema? Este el mai mult decît un amalgam epigonic, aşa cum îl consideră mulţi, un mozaic de citate din alţi maeştri ai cinema-ului? Să fie von Trier un simplu Tarantino al cinema-ului de artă, un "absolvent" al prea multor ore petrecute la cinematecă? Desigur, şi experimentul de faţă trebuia încadrat într-un gen şi pînă la urmă se pare că cea mai potrivită a fost eticheta de horror, mai precis, aşa-numitul horror existenţial, alături de filme precum The Cabinet of Dr. Caligari, mare parte din opera lui Polanski (Repulsion, The Tenant, Rosemary’s Baby) şi mai ales, zic eu, Possession al lui Andrzej Zulawski. Acum, unde se află, mai exact, horror-ul în cazul de faţă? Păi, în primul rînd, în imposibilitatea ţinerii sub control şi vindecării unei "nebunii" contagioase care pune stăpînire pe cuplul emblematic, aceşti Adam şi Eva ai unui Eden distopian. Privită mai îndeaproape, povestea nu este altceva decît analiza disoluţiei a ceea ce continuă astăzi să fie considerată în multe societăţi triada tradiţională – mama, tatăl şi fructul iubirii celor doi, prin manifestarea graduală a unei psihoze ce include variate aspecte ale noţiunii de rău, frica de un aşa-numit feminin incontrolabil şi nedomesticit, toate acestea evoluînd apoi într-o frică, de asemenea graduală, faţă de natură, văzută ca mecanism matern devenit răuvoitor.

Nu avem de-a face însă cu o poveste simplificată, gen Psycho, unde frica de mamă degenerează ulterior într-o frică generalizată faţă de sexul opus. În cazul de faţă, EL începe treptat să manifeste un comportament paranoic, intrînd astfel într-o relaţie paranoică cu EA pentru a încerca să-i controleze şi să-i vindece nebunia. Paranoia e accentuată de faptul că EL încalcă toate normele deontologiei medicale mai întîi prin faptul că-şi ia soţia ca pacient, apoi prin întreţinerea de relaţii sexuale cu "pacientul" respectiv. Psihoza EI se datorează, însă, în mare măsură, paranoiei LUI, iar caracterul subiectiv al povestirii se diluează treptat tocmai pentru a sublinia această stare de confuzie ce se accentuează între cei doi. Antichrist reprezintă un unicat. Deşi foloseşte elemente specifice mai multor genuri, modul în care este prezentat subiectul nu este caracteristic nici unui gen. Este un cinema experimental, liminal, care-l apropie pe von Trier foarte mult de Lynch şi Cronenberg. Practic, întreaga poveste se desfăşoară într-un spaţiu ce aminteşte de Stalker-ul lui Tarkovski, unde nimic nu mai e concret, totul se poate schimba în orice moment. EA se teme să intre în Zonă, simţind ameninţarea la adresa propriului subiectivism. Nu poate trece acel prag (reprezentat de pod) – odată trecut însă, tot ceea ce se află în spaţiul respectiv conspiră pentru a distruge cuplul.

Chiar pămîntul pare a se deschide pentru a-i înghiţi. EA nu suportă să umble prin iarbă, iar EL încearcă să-i vindece această fobie sugerîndu-i să-şi imagineze că este una cu iarba respectivă, într-o secvenţă în acelaşi timp poetică şi terifiantă, din nou o scenă liminală, undeva între viaţă şi moarte, la limita dintre integritatea corpului şi dezintegrarea sa. Acest caracter liminal ce străbate filmul de la un capăt la altul se manifestă şi în cazul Celor Trei Cerşetori, echivalentul în film al Celor Trei Înţelepţi, care, în această utopie pe dos, veghează moartea Antichristului. Astfel, vulpea ce se devorează singură, se află atît înăuntru, cît şi afară (o rană reprezintă mereu un stadiu între infecţie şi vindecare); căprioara gestantă îşi poartă puiul în sacul amniotic care-i atîrnă de vagin – puiul nu este nici viu, nici mort, ci, din nou, în tranziţie; corbul, mîncător de hoituri, este captiv în acel spaţiu sepulcral, nici la suprafaţă, nici în pămînt, unde se refugiază EL la un moment dat.

Există în film o secvenţă hulită de foarte mulţi, considerată torture porn, care constituie însă punctul culminant, nu doar în ceea ce priveşte nivelul violenţei (împletită cu sexualitate), dar reprezintă şi momentul crucial, pragul pe care EA îl trece, pătrunderea pe tărîmul psihozei totale, de unde nu mai există cale de întoarcere. Sexualitatea agresivă afişată pînă atunci, excesivă din punctul de vedere tradiţional, conservator, al dorinţei feminine, este împinsă, odată cu această secvenţă, pe tărîmul violenţei extreme, astfel încît sînt depăşite chiar şi convenţiile, atît de liberale, ale zilelor noastre. Este răspunsul EI la tentativele LUI de a ţine sub control şi apoi de a anihila psihoza care a ajuns să se manifeste prin acest extremism sexual.

O altă scenă destul de greu de înghiţit de către unii este aşa-numita secvenţă a castrării. Interesant e faptul că nu se vede nici o castrare pe ecran, nu există sînge în exces. De unde vine atunci această castrare? Ceea ce urmează apoi, deşi e considerat pornografie, nu prea e. EA îl masturbează (EL se află fie în şoc extrem, fie este inconştient) pînă cînd EL ejaculează sînge. Desigur, se pune întrebarea dacă acest lucru este cu adevărat posibil în realitate, întrebare ce poate trimite întreaga secvenţă, posibil întregul film, pe tărîmul halucinaţiei psihotice, a unuia sau a celuilalt dintre protagonişti. De ce nu e însă pornografie? Deoarece nu sînt respectate normele unei masturbări pornografice: nu avem privirea bărbatului în cadru, femeia nu se află într-o postură supusă, nu există contact vizual între cei doi. În plus, ejacularea sîngelui constituie o imagine liminală prin faptul că sîngele iese din organism la fel ca în cazul unui ciclu menstrual, o imagine foarte neobişnuită şi considerată tabu.

Cabana din adîncul pădurii unde se refugiază cei doi reprezintă, de asemenea, un spaţiu emblematic. Este acea cabană din povestea cu Hansel şi Gretel, despre care am citit cu toţii în copilărie, care găzduieşte o prezenţă malefică, mereu în aşteptarea prăzii. Răul se materializează în cazul de faţă prin obiectele pe care EL le găseşte în pod, mărturie a obsesiilor EI, aşternute pe hîrtie în teza la care lucra, semnificativ intitulată "Genocid". Rolul copilului în film este, de asemenea, foarte interesant. Spre final, asistăm din nou la scena duşului din epilog. De această dată însă observăm că EA îşi dă seama de tragedia ce urmează să se întîmple, însă nu face nimic pentru a o preveni, continuînd actul sexual (ba chiar aţîţată cumva de tragedia ce urmează să se întîmple). Să fie vorba de sacrificarea progeniturii Diavolului? Este într-adevăr copil al Satanei (vezi scena cu ghetuţele)? Finalul filmului vine să completeze ambiguitatea şi simbolistica sa, avem din nou o scenă desprinsă parcă din Infernul lui Dante, EL este surprins urcînd un deal, rămas singur (într-o măsură mai mică sau mai mare), pribeag în ceea ce pare a fi Purgatoriul. De aici încolo fiecare este lăsat să vină cu propria interpretare a lucrurilor... După cum spunea Lynch atunci cînd a fost întrebat de un reporter – What is Eraserhead about?, Lynch i-a răspuns – Well, it’s about... 90 minutes.

Morala: nu căutaţi o explicaţie „oficială”. Priviţi filmul ca pe o operă de artă, gasiţi o interpretare care să vă fie pe plac pentru că e singura de care o sa fiţi mulţumiţi...

Adrian Bugnar

www.cafegradiva.ro

Un comentariu

  1. cronica mea aici: http://www.alexaplescan.ro/2010/01/22/diagnosticul-regizoral-al-unei-demente/

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!