Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Donnel Stern, grupul de la Boston si disociatul (2): Diferente



Disociatul nu poate intra in analiza decat prin enactment (Donnel Stern)

Care sunt diferentele, in opinia lui Stern, intre ce face grupul de la Boston si ce face un analist relational care lucreaza cu teoria disocierii?

Mai intai, problema enactment-ului este decisiva.

Analistii din grupul de la Boston accepta ca analistul este inevitabil implicat atat la nivel constient, cat si inconstient. Si ca nu este posibil, zice Stern, ca analistul sa observe participarea decat dupa ce aceasta a avut loc - adica observatia este intotdeauna in pasul doi fata de participare. Stern nu are sentimentul ca grupul pune accent pe implicarea personala anume a unui analist si nu e clar pentru el daca grupul e constient de asta.

Si din punctul asta de vedere, pentru Stern e important enactement-ul inconstient si crede ca el are mai putina importanta pentru grup. Grupul nu crede asa cum crede Stern, ca analiza este pe deplin un act personal, cu toate problemele pe care le presupune o relatie personala. [Hmm, ce facem cu distanta profesionala, o anulam?]

De acord, spune Stern, relatia personala intre cei doi este foarte stranie, pentru ca este un tip de relatie profesionala foarte special, cu granite bune de tip profesional. Dar, spune Stern, este in acelasi timp o relatie personala.

In vignetele clinice ale grupului, Stern nu prea vede enactment-urile care sunt legitime in literatura relationala.

[Apropo de cat de vizibile sunt enactment-urile in psihanaliza, imi amintesc ca in Cazul Dora, pentru ca e un caz clinic atat de detaliat, enactment-urile sunt multe. Ele sunt legate de modul in care Freud s-a pozitionat in analiza ca tatal Dorei, fara sa analizeze clar raportul intre ei. Sau cum Freud a reusit sa interpreteze ca Dora l-a pus in pozitia unei guvernante, cand i-a spus ca pleaca din analiza, si cum analiza enactment-ului l-a dus pe Freud sa creada ca a descoperit secretul Dorei, si anume identificarea cu o femeie. Spre deosebire de Freud, Fairbairn sau Klein nu intra in detalii atat de multe si pasionante despre cazurile lor, si de aici si o mai slaba observatie a enactment-urilor la parintii / mamele relationale.]

In cazurile grupului exista dificultati minore, dar nu exista incurcaturi personale. Nu imi amintesc un exemplu din aceste lucrari, spune Stern, in care fie pacientul, fie analistul au simtit ca in comportamentul celuilalt ar exista ceva profund problematic. Stern suspecteaza ca absenta enactment-urilor are de a face cu ideea grupului ca exista o inevitabilitate a influentei mutuale. Ideea asta este la baza teoriei grupului, cat si a literaturii relationale.

Pentru grup, influentele inconstiente inevitabile sunt generate de ideea de regularizare afectiva mutuala. Aceasta regularizare afectiva, fie intre mama si bebe, fie intre analist si client, este o secventa continua de mici, neconstiente acomodari si ajustari. Psihanaliza relationala, spune Stern, pune accentul pe conflictele intre pacient si analist si nu prea exista un accent similar in literatura care se ocupa de relatia intre copil si mama. Din perspectiva relationala, interactiunea intre cei doi parteneri este o istorie a succeselor si esecurilor. Este o tema relationala clara, zice Stern, ca enactment-ul este mai degraba o oportunitate decat o bariera. Asta se intampla pentru ca o parte a pacientului care nu cunoaste si nu va cunoaste de ce a ajuns in tratament - partea disociata a personalitatii - apare in tratament.

Disociatul nu poate intra in analiza decat prin enactment. Multe din aceste disocieri nu ajung la analist intr-un mod care ii provoaca acestuia disocierea. Dar multe din disocierile pacientului nu ajung la analist decat prin intermediul disocierilor acestuia.

[Apropo de asta, asta imi aduce aminte ce spunea Winnicott despre plictiseala pe care i-o inspira multi pacienti. Una din formularile lui este ca daca un pacient te plictiseste, atunci asta inseamna ca el / ea e bolnava. Un relational ar privi altfel plictiseala. Un relational ar zice ca plictiseala este un mod prin care disociatul pacientului da un telefon disociatului analistului. Asadar cruciala pentru intelegerea pacientului este plictiseala pe care o genereaza acesta in analist. Imi aduc aminte de un terapeut care lucra cu criminali in inchisoare si cat de speriat era cand puscariasii ii povesteau din experientele lor in analiza de grup. Frica aceea incredibila pe care o simtea analistul era contactul cu disociatul celui care vorbea.]

Spune Stern, indiferent daca se ajunge sau nu la enactment-uri mutuale, posibilitatile pe care le ofera aparitia disociatului pot fi actualizate daca partea inconstienta a interactiunii - care poate fi foarte neplacuta si deranjanta pentru ambele parti - poate fi cunoscuta de cei doi. Disociatul trebuie sa devina constient pentru ambii parteneri. In cazul enactment-urilor mutuale, analistul trebuie sa creasca, nu numai pacientul. Grupul pune accentul pe cunoasterea relationala implicita si e important ca ea este vazuta ca produsa de ambii participanti. Problema, pentru Stern, este cat de puternica e si in ce grad este ea recunoscuta.


Problema sistemelor dinamice nonliniare (SDN)

Grupul foloseste ideea de sistem dinamic neliniar care descrie modul in care complexitatea afecteaza evenimentele pe care le traim. Ceea ce pare la o prima vedere ca ar fi haos, zice Stern, nu este de fapt decat o ordine foarte complexa care se manifesta. SDN este o teorie care incearca sa descrie modul in care interactiunile noastre sunt nepredictibile si complexe. Stern este insa sceptic cum poate fi aplicata teoria la psihanaliza. Stern nu isi da seama cum teoria asta spune lucruri noi sau pune lumina pe lucruri noi, astfel incat noi sa invatam ceva diferit. Stern nu e lamurit daca SDN este folosita ca metafora sau literal aplicata psihologiei dezvoltarii de catre cercetatori.


Probleme legate de modul diferit de a vedea stiinta si terapia

Stern nu vrea sa atace modul in care grupul foloseste analiza empirica si are o idee anume despre stiinta. Totusi, se intreaba el, de ce trebuie privilegiata analiza cantitativa in investigarea proceselor terapeutice si efectelor lor. Problema nu este ca informatia capatata prin analiza cantitativa nu e importanta, cat faptul ca este privilegiata ca mai importanta decat altele. [Un studiu cu multe dovezi experimentale este mai stiintific decat cu unul care este mai putine, sau cu unul, cum este cazul unei prezentari de sedinte de terapie]

Stern accepta ca analizele de tipul asta au rezultate bune din trei motive: folosesc un limbaj pe care lumea il intelege, cercetarea empirica poate indica anumite idei pe care clinicienii trebuie sa le reconsidere (autism primar, sau mama shizofrenogenica) si ca multe idei bune vin dintr-o astfel de cercetare. Dar problema este pentru Stern ca analizele cantitative nu reusesc sa redea subtilitatea si sofisticarea muncii clinice. Un motiv este faptul ca tratamentele mai simple sunt mai simplu de masurat. Astfel, din cauza asigurarilor care vor masurari clare, tratamentele simple sunt privilegiate in finantarea cercetarii.

Stern este foarte critic cu miscarea care sugereaza ca orice tratament trebuie facut pe baza de dovada. El crede ca nu orice tratament trebuie sa fie derivat din modul in care e facuta cercetarea cantitativa. Stern este critic cu grupul pentru ca ei favorizeaza un punct de vedere foarte stiintific in sensul empiric al termenului. Ei cauta regularitatile din psihoterapie care apartin de lumea naturala. Ei scriu despre procese psihologice fundamentale si tendinte mentale innascute. Privirea lui Stern e, spre deosebire de cea a grupului, heremeneutica. El priveste psihoterapia ca o forma anume de practica sociala care este acum si aici in cultura vestica.

Problema cu modul foarte obiectivist prin care e vazuta terapia este ca ii face pe terapeuti mai putin inclinati sa critice valorile pe care ei insisi le folosesc - si sa vada cum ce se face in cabinet; este o manifestare a unei ideologii. Foarte putini din cei care iau psihoterapia ne-critic se uita la rolul pe care il joaca diferiti factori sociali in analiza. Fenomenele care apar in cabinet pot fi luate ca fiind obiective la fel ca lumea naturala: femeile sunt pasive si receptive, homosexualii sunt bolnavi, pentru ca asta este modul natural. Ingrijorarea lui Stern este ca toate conceptele care sunt create de grup - procesul intentional de desfasurare, de pilda - pot avea un statut epistemic similar, ca fiind obiective, si nu sunt interogate in ideile lor de baza. Problema cu teoria care se sprijina pe obiectivitate este ca pleaca de la ideea adevarului corespondenta. Exista fapte si noi le redam si asta este adevarul. Totusi, in ideea de corespondenta se neglijeaza faptul ca noi producem adevarul, noi producem faptele, si, dupa Stern, filosofia obiectiva a grupului neglijeaza acest aspect teoretic.

Ilustraţie: René Magritte

Bogdan Popa

20 de comentarii

  1. rugaminte de la un cititor neavizat: ce este "enactment"- am incercat sa inteleg singura dar nu sunt sigura ca am prins sensul corect, de asemenea "vignieta clinica". multumesc.:-)

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga cititor, si noi aici pe Gradiva am incercat sa traducem enactment cumva, dar nu avem variante foarte multumitoare. O varianta ar fi punere in scena.

    Enactment-ul este o situatie care presupune o punere in scena a unui conflict in care ambii jucatori (terapeuta si pacienta) sunt prinsi. E o situatie in care cei doi actioneaza dupa anumite modele care nu le sunt constiente. Conflictul nu este doar un conflict al unui singur agent, ci este creat de ambele persoane in terapie. Conflictul se poate simti diferit, dar el este de multe ori asociat cu stari de frica, de angoasa, de enervare, de furie, de rusine. Nu tot ce se intampla in terapie este enactment, pentru ca starile astea pot fi generate de un singur agent, cum e pacientul (sau chiar terapeuta!). Dar de multe ori impasurile sau blocajele in terapie sunt enactment-uri, adica sunt produse de relatia intre cele doua persoane.

    "Punerea in act" a reprezentat un interes major al psihanalizei pentru mult timp, in sensul in care pacientul actiona pe baza unui conflict in terapie. Asta era terapia clasica a unei singure persoane. In psihanaliza relationala, o psihologie a doua persoane si a relatiei dintre ele, nu exista actiune doar a pacientului, ci exista o situatie in care ambii participa cumva la conflict. De aceea, interesul psihanalistilor relationali este sa intelega contributia celor doi la o situatie de blocaj si de suparare.

    In cazul celebru al Dorei, Freud si pacienta lui au fost in situatii de enactment. Asta insemna ca amandoi actionau pe baza unor modele de care nu erau constienti. De pilda, Freud a avut probleme sa inteleaga cum Dora il priveste pe el nu numai ca pe tatal Dorei, ori Frau K (figuri masculine) dar si ca pe Frau K (figuri feminine). Pentru ca Freud a avut o problema de identificare cu figuri feminine, si pentru ca Dora il punea intr-o pozitie de tipul asta, cei doi nu au fost constienti de un enactment. Asta e interpretarea mea, cel putin...

    Ma bucur tare ca un cititor neavizat a putut sa treaca cumva prin textul asta, care este foarte tehnic (cand l-am scris m-am gandit la ce vorbesc eu cu Georgiana in Salon despre psihanaliza relationala.)

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit rezumatul, Bogdan, si iti multumesc mult ca pot cunoaste astfel si alte pareri, ale autorilor pe care nu i-am citit. Am sa ma duc din nou la textul lui Donnel S. si apoi am sa revin mai detaliat...

    RăspundețiȘtergere
  4. Am uitat sa definim "vinieta clinica": e o bucata dintr-o prezentare de caz - nu este prezentat intregul caz (cu istoric, relatie transfer - contratransfer, evolutie clinica etc.) ci doar un pasaj care ilustreaza o idee/notiune teoretica.

    In privinta "enactment"-ului, desigur, lucrurile au inceput tot cu Freud. Cand a vorbit despre compulsia la repetitie, el spunea ca, in viata noastra de adulti, repetam traumele suferite in copilarie pentru ca avem nevoie sa aducem in prezent o situatie pe care dorim ca la un moment dat sa o depasim cumva, sa o finalizam in mod fericit. Pe baza acestui mecanism, a construit ideea de transfer din terapie: in relatia cu psihanalistul, pacientul isi aduce si joaca relatiile conflictuale pe care le-a avut cu figurile semnificative din viata sa (in primul rand figurile parentale). El explica aceste repetitii (din viata de zi cu zi si din terapie) ca fiind esecuri ale rememorarii. Adica, daca omul isi constientizeaza conflictele si le interpreteaza sensul latent (ceea ce zicea Freud ca face psihanaliza), nu va mai fi nevoit sa le repete (pentru a le depasi). Neputinta de a pune conflictul in cuvant, spunea Freud, duce la punerea sa in corp (de aici afectiunile psihosomatice) sau in act (adica in comportament) asa cum a explicat Bogdan mai sus. In cabinet, aceleasi lucruri se intampla: pacientul va avea tendinta de a pune in act tot ceea ce nu poate pune in cuvant (regula fiind ca el sa spuna si nu sa faca). Dupa Freud, s-a mers mult pe aceasta schema a capacitatii/incapacitatii de simbolizare a pacientului si s-au diferentiat concepte noi. De exemplu, psihanalistii de limba engleza au vorbit despre "acting in" (punerea in act in timpul sedintei; ex.: pacientul isi uita un obiect personal in cabinet pana la sedinta urmatoare) care este diferit de "acting out" (decizii ale pacientului in viata de zi cu zi si care au ca sursa un conflict din relatia transferentiala fata de psihanalist; ex.: pacientul le reproseaza parintilor ca se poarta/s-au purtat urat cu el argumentandu-le ca asta spune si psihanalistul sau). Pe scurt, "enactment" a fost numit orice gest/actiune/cuvant (punere in act prin cuvant) al pacientului sau psihanalistului din timpul sedintei si care este rezultat al unei anumite tensiuni/conflict din transfer si contratransfer. Astazi, psihanalistii intersubiectivisti si relationali vorbesc despre importanta aparitiei enactment-urilor in cura pentru ca le vad nu ca pe un obstacol al travaliului analitic ci ca pe o oportunitate de a accesa dinamica relationala profunda care se produce in cabinet. Iar relationalii cei mai extremi (prietenii nostri de la Boston) ii acorda "enactment"-ului atata importanta incat il desfiinteaza. Ei spun ca tot ceea ce facem: vorbirea, tacerea, gestul, deci orice miscare prin care ne exprimam este un act. Nu este, deci, o exprimare neaparat a conflictului ci este exprimarea noastra cea de toate zilele pentru ca, la nivel implicit procedural (adica in zona psihica cea mai primitiva a noastra), nu facem altceva decat sa actionam precum animalele: ne apropiem sau ne indepartam unii de altii, ne pozitionam ierarhic, ne disputam teritorii, ne cuplam etc.. Deci, la ei, "enactment" nu mai este doar actiunea grosiera a comportamentului nostru (ex.: mananc in timpul sedintei sau tip la psihanalist) ci orice miscare (constienta sau nu, vizibila sau nu) fizica sau emotionala sau intentionala.

    RăspundețiȘtergere
  5. De acord cu tot ce spui tu Georgiana. Ma bucur ca explici atat de clar unde am ajuns cu enactment-ul si cu salonul relational, pentru ca pentru o clipa mi-am dat si eu seama ca sunt pierdut prin disocieri si enactment-uri.

    Sunt curios de ce crezi despre critica lui Stern la adresa grupului. Stern zice de fapt ca nu exista conflicte analizate in literatura Grupului, pentru ca nu exista momente de analiza ale investitiei personale a analistului. Aici Stern se desparte tare de grup: nu exista momente in care vulnerabilitatea analistului indica cum sunt formate enactment-urile. Nu exista momente ale descifrarii subiective a analistului, pentru ca metodologia grupului este empirista si "obiectiva."

    Problema cu anularea ideii de enactment este ca distruge ideea de topica, si nu mai exista diferite niveluri ale manifestarii inconstientului. Ce crezi?

    RăspundețiȘtergere
  6. Sunt de acord cu observatia ca nu ne mai interesam de stratificarea inconstientului atunci cand anulam ideea de enactment, adica atunci cand spunem ca "totul" e enactment. Insa, asta nu ma deranjeaza foarte tare deocamdata, pe mine personal, pentru ca eu zic ca am descoperit cel mai profund nivel la care se produce schimbarea psihica din analiza (nivelul procedural) si sunt in culmea fericirii, drept sa-ti spun, pentru asta.

    Deocamdata nu inteleg de ce Donnel S. spune ca in viziunea BCPSG analistul nu este implicat personal ca doar... despre ce altceva vorbim pornind de la depasirea viziunii clasice...?! Esti sigur ca asta zice? Eu nu am avut timp astazi sa reiau textul. Poate nu il citisem cu atentie? O vrea sa spuna cumva ca Grupul considera acest "procedural" ca fiind doar instinct si atunci nu mai distingem subiectivitatea dobandita prin experienta? Ar fi o mare greseala pentru ca am mai vorbit despre cunoasterea relationala implicita ca este dobandita in relatiile cele mai primitive, nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. Poate discutam mai mult odata despre cum este posibila schimbarea la nivel procedural. Conteaza foarte mult cum identificam nivelul asta procedural, pentru ca din nou (ca sa introduc topica) sunt mai multe forme si nivele de procedural.

    In plus, eu cred ca schimbarea majora se petrece nu neaparat daca ne uitam la schimbarea de forme de relationalitate, cat la schimbarea de experienta. Din schimbarea de experienta, care e poate simultana cu schimbarea de pattern-uri relationale, se poate identifica sa zicem, ma rog, progresul in terapie.

    De asta, eu sunt mai putin convins ca schimbarile se produc prin realizare (insight) cat mai mult prin experienta unor noi relatii, care fac sa apara noi forme de relationalitate. Si cred ca Grupul si Stern sunt de acord cu mine aici.

    Unde se desparte Stern de Grup este in ideea asta de conflict, care este importanta pentru el. Cand se ajunge la conflict sau impas in terapie, atunci apar dupa cum zici tu oportunitatile. Dar daca te uiti la ce face Grupul, nu prea exista enactment-uri pentru ei. Nu exista o idee clara in analiza grupului despre cum pattern-urile analistului au impact asupa pacientului. Nu exista senzatia ca se ajunge la conflict din doua perspective unde ambii parteneri pot sa contribuie la conflict. Nu exista caracterul personal al implicarii analistului, in sensul in care conflictele lui au impact asupra terapiei. In sensul asta, nu exista, zice Stern, personal in ce face grupul.

    Cred ca nu exista foarte mult o critica a opozitiei intre instinct si experienta, la Stern. Poate ca e, dar nu o vad eu. Cred ca problema lui Stern cu proceduralul este ca este prea putin personal, si ca nu are de a face cu enactmenturile. Nu vezi conflictele si problemele analistului in metoda Grupului.

    RăspundețiȘtergere
  8. multumesc pentru explicatii. mai am o nedumerire (in fine, am mai multe, una din ele :-). Referitor la cum aducem in cadrul analitic o situatie traumatica din copilarie, pe care dorim sa o depasim, sa o "finalizam in mod fericit". Ca incercam sa facem asta, inteleg; ma intreb insa - e posibil lucrul asta, adica finalizarea ei intr-un mod fericit? cum ar fi acela? putem finaliza in mod fericit orice tip de situatie traumatica din trecut, in cabinetul psihanalistului?

    RăspundețiȘtergere
  9. mai exact intrebarea ar fi - ce se intelege prin rezolvarea fericita a unei situatii? daca, de exemplu, problema mea e ca nu am primit afectiunea de care aveam nevoie cand eram copil, vin si o gasesc in cabinetul psihanalistului? as zice ca mai curand oriunde as putea-o afla, numai acolo nu, (cel putin daca te uiti la normele de conduita..) sau poate daca ai sansa sa dai peste un psihanalist care nu le respecta..:-) sigur, glumesc, dar intrebarea ramane valabila.

    RăspundețiȘtergere
  10. Draga cititor,
    Situatiile traumatice din copilarie nu le ducem numai in cadrul analitic, le ducem peste tot pe unde ne aflam si pe unde intram in relatii. Insa, in cadrul analitic exista contextul cel mai probabil ca sa depasim aceste situatii care ne-au marcat. Cum anume? Ei bine, in Inconstient putem sa dam timpul inapoi (pentru ca Inconstientul nostru este atemporal de fapt, adica intr-un continu prezent). Putem (tot in Inconstient) sa repetam in prezent scena din copilarie: prin faptul ca, de exemplu, in viata noastra actuala de zi cu zi ne putem simti agresati in contact cu persoanele grase/slabe/satene/inalte numai pentru faptul ca ele sunt asa pentru ca de la noi vine ideea ca o astfel de persoana ne poate face rau (asta pentru ca in copilarie am avut in mod real o astfel de experienta care ne-a marcat). Tot pe taramul Inconstientului, putem modifica pozitiv scena din copilarie pe care o repetam in prezent, in cazul in care persoana cu care intram in relatie (ex.: psihanalistul, in cabinet) este foarte importanta pentru noi, la fel de importanta cum erau mama si tata cand eram copii si daca aceasta persoana, actualmente, se poarta cu noi altfel de cum au facut-o parintii nostri atunci. In felul acesta se aduc in cabinetul psihanalistului lucrurile neplacute din copilarie si se modifica in prezent in mintea noastra: in contextul relatiei terapeutice.
    Intr-o postare mai veche a acestui site pe care v-o trimit aici (sa-mi spuneti daca merge!)
    http://www.cafegradiva.ro/2010/07/regulile-tehnice-si-etice.html
    puteti citi despre regulile din cabinetul psihanalistului.
    Atunci cand intrebati in ce fel pot primi de la psihanalist afectiunea pe care nu am primit-o in copilarie, aveti probabil in minte un anumit mod de exprimare a afectiunii (ex.: mangaieri, tinut in brate, hranit etc.) pe care parintele, in functie de varsta copilului, desigur, o afiseaza in mod vizibil. Toate aceste manifestari (si multe altele) de afectiune (exprimata verbal sau corporal) ale parintelui fata de copil transmit anumite stari sufletesti care se impregneaza pentru toata viata. Insa, starile sufletesti si emotiile fata de celalalt nu sunt transmise exclusiv prin anumite gesturi/fapte (ex.: pacientul poate sa spuna ca nu este iubit pentru faptul ca e pus sa plateasca sedinta), acestea reprezenta doar un comportament vizibil, manifest. Regula in psihanaliza este sa nu te transformi realmente , fizic, in mama si tata, nu sa nu iti iubesti pacientii.
    Este cat de cat mai clar?
    Va asteptam si cu celelalte nedumeriri! :)

    RăspundețiȘtergere
  11. Hai sa spunem lucrurilor pe nume - afectiunea nedata la timpul potrivit nu poate fi recuperata niciodata. Analistul nu se angajeaza sa-si iubeasca pacientii desi o capacitate de simpatie umana e necesara.
    Treaba unei analize nu e sa umple golurile ci sa faca analizandul constient de autosabotarea in prezent datorata golurilor din trecut. Adica, daca nu ai primit afectiune in copilarie poti ca acum, cand esti mare sa negi asta si sa crezi in continuare ca indiferenta inseamna afectiune, poti sa te lipesti doar de oameni incapabili de afectiune incercand s-o storci de la ei, cred ca sunt o mie de posibilitati si scenarii..numitorul comun e ca ai ramas cumva prins in trecut si de abia cand o sa-ti dai seama de asta o sa fii in stare sa primesti afectiunea oamenilor din prezent, care insa niciodata nu o sa umple golul din trecut, o sa-ti faca doar viata putin mai frumoasa.

    RăspundețiȘtergere
  12. Sunt absolut de acord cu acest pasaj:
    "Adica, daca nu ai primit afectiune in copilarie poti ca acum, cand esti mare sa negi asta si sa crezi in continuare ca indiferenta inseamna afectiune, poti sa te lipesti doar de oameni incapabili de afectiune incercand s-o storci de la ei, cred ca sunt o mie de posibilitati si scenarii..numitorul comun e ca ai ramas cumva prins in trecut"
    Exact asa cred si eu ca se petrec lucrurile.
    Si Freud spunea la inceput ca psihanaliza trebuie sa duca la constientizarea de catre pacient a acestor chestiuni... Ulterior, el insusi si-a modificat intrucatva aceasta viziune. Ideea ar fi astazi ca nu e suficient sa constientizezi ca ai un comportament autodistructiv, de exemplu, ca sa si poti sa renunti la el. Se pare ca restructurarea psihica produsa de psihanaliza e mult mai profunda decat simpla constientizare. Insa, de ce credeti dvs. ca psihanalistul nu se angajeaza sa-si iubeasca pacientii? Ce inseamna sa ii iubeasca si ce inseamna sa nu ii iubeasca?

    RăspundețiȘtergere
  13. Prin iubit vreau sa spun ca nu se angajeaza sa-i dea pacientului ce nu i s-a dat pana acum, nu intra in real decat prin atitudinea terapeutica. Simpla constientizare...cred ca e nevoie si de relatia terapeutica pe langa constientizare si depinde foarte mult de om.
    De ce anume credeti ca e nevoie pe langa constientizare?

    RăspundețiȘtergere
  14. Dar nici pacientul nu mai este efectiv copil...

    Pe langa constientizare cred ca e nevoie exact de ceea ce ati spus: de relatie terapeutica.
    Cate lucruri nu constientizam dar nu le putem depasi...? Daca ne gandim numai la fumat sau dependenta de alcool ca sa nu mai vorbesc de altele... Constientizarea este aproape un demers rational, faci legatura intre ceea ce ai patit in copilarie si felul cum ai reusit sa supravietuiesti acelui lucru.
    Cred ca relatia terapeutica iti poate oferi maturizare psihica si, desigur, as putea scrie destul de mult despre asta aici. Cand spun maturizare ma gandesc la faptul ca un simptom reprezinta o modalitate de functionare infantila pentru cineva care se afla la o varsta adulta si ca acest lucru se poate schimba/maturiza...

    RăspundețiȘtergere
  15. prin urmare faptul ca ne indragostim si suntem dependenti de un "celalalt",poate fi considerat un simptom, respectiv o modalitate de functionare infantila care trebuie depasita?

    RăspundețiȘtergere
  16. Faptul ca ne indragostim cred ca este cel mai frumos lucru care ni se poate intampla pentru ca starea de indragostire este terenul psihic pe care pot rasari cele mai frumoase flori/afecte.
    Daca starea de indragostire ne produce suferinta, atunci putem sa aducem si termenul de "simptom", daca vrem neaparat... Dar cred ca suferinta din dragoste este un semn ca acolo mai trebuie lucrat la maturizare si asta nu este o nenorocire pentru ca cineva care are capacitatea de a se indragosti are si o anumita disponibilitate de a se schimba (schimbarea inspre maturizare necesita un obiect de sprijin care sa fie mai matur decat noi).

    RăspundețiȘtergere
  17. Wow, n-as fi facut niciodata legatura intre indragostit si simptom :). Dar daca stau sa ma gandesc ne indragostim des in adolescenta dupa care se mai rareste simptomul :)). O fi si asta un fel de maturizare.

    Prin constientizare ma refeream la insightul psihanalitic, care e o revelatie afectiva, o mica explozie afectiva, unde e ratiunea acolo?

    RăspundețiȘtergere
  18. Rog mult de tot pe cei care scriu ca "anonim" sa isi ia un pseudomim - inlesneste mult comunicarea!

    @Sanon:
    :) In adolescenta ne indragostim mai des pentru ca nu prea putem pastra mult timp o relatie din cauza insuficientei experiente de autocunoastere (sa stiu ce imi place si ce nu) si de cunoastere a celuilalt (sa simt daca e sau nu ceea ce imi place) dar si datorita capacitatii de evolutie/dezvoltare (imi revin repede dupa despartire si imi "refac" viata). :)
    Iar la maturitate, cred ca indragostirea e mult diferita... Ne indragostim mai rar dar mai stabil. Dar si revenirea dupa un esec e mult mai grea, unii isi pierd speranta de viata de cuplu si de aceea nu se mai indragostesc.

    Sunt de acord cu ceea ce spuneti despre momentele acelea din analiza pe care le numim "insight" ("iluminare") pentru ca implica deopotriva o participare cognitiva si afectiva. Explozia emotionala este afectul cu care insotim intelegerea/descoperirea pe care am facut-o si imi vine acum in minte ce simte un arheolog care, scormonind in pamant, da de un obiect care ii raspunde extrem de bine la intrebarile pe care si le formulase. Aceste momente din analiza sunt semne/marcaje ale unui travaliu indelungat si foarte profund de elaborare.

    RăspundețiȘtergere
  19. Hm, nu stiu daca e vorba de cunoastere, cred ca e si o miscare interioara mai rapida, mai schimbatoare in adolescenta. Adica chiar daca te indragostesti de cineva potrivit tot iti trece repede.

    RăspundețiȘtergere
  20. @Sanon: Da, foarte buna adaugire, pentru ca potrivirea se face cu obiectele interne care sunt oricum in efervescenta schimbarii la aceasta varsta!

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!