Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Horst Kächele: Is it possible to measure countertransference?



În expunerea sa liberă, dl Horst Kächele a arătat cum cercetarea contratransferului a fost multă vreme aproape inexistentă. Iar aceasta din cauze importante, fără doar şi poate, ţinând adesea de circumscrierea, definirea, cuantificarea unor realităţi analitice. Cum să defineşti de pildă enactmentul? Deşi cunoaştem toţi la ce se referă - or, cum spune vorbitorul cu o anecdotă,
nu ştiu cum să definesc pornografia, dar ştiu ce văd!

Citând o opinie a lui John Bowlby şi încercând să stabilească raportul dintre clinică şi cercetare, vorbitorul arată că pe când sarcina analizei este de a creşte gradul de complexitate al realităţii, sarcina cercetării este de a-l scădea. În clinică suntem foarte diferiţi, pe când în cercetare, prin contrast, se tinde către stabilizarea instrumentelor.

A fost amintită (nu pentru prima oară şi nici pentru ultima în cadrul conferinţei) prima utilizare a conceptului de contratransfer, de către Freud, în 1910, într-o relaţie directă cu transferul analizandului. Freud a arătat atunci că un analist nu poate înainta în analiză decât condiţionat de rezistenţele şi complexele sale. Vorbitorul a evocat pe scurt încercările anilor '50 de identificare a contratransferului în clinică, intenţia sa fiind de a inventaria metodele de măsurare aplicate acestui concept dificil care este contratransferul. Aceste metode au constat la început în scale de evaluare aplicate materialelor clinice, în care reperele erau unele noţiuni de tehnică precum rezistenţă, transfer, contratransfer etc. Un astfel de studiu a fost realizat de pildă de un grup de psihanalişti din Philadephia, condus de Lester B. Luborsky: patru psihanalişti au evaluat săptămânal ocurenţa respectivelor noţiuni în terapiile lor în curs, pacientul fiind evaluat ca reflexiv / receptiv / anxios / depresiv / ostil; transferul fiind măsurat pe două axe, respectiv manifest-latent şi pozitiv-negativ; propunându-se spre precizare sau cuantificare numărul de vise, rezistenţele, tipuri de interpretări ale analistului etc. Desigur, metodologia studiului pare rudimentară astăzi - şi a părut şi atunci. Un alt grup de cercetare s-a înfiinţat în Ulm, la începutul anilor '70, când Helmut Thomä (co-autor împreună cu Horst Kächele al Tratatului de psihanaliză contemporană) a lucrat în echipă cu un alt analist, cel de-al doilea ascultând înregistrarea pe casetă audio a unui caz al lui Thomä. Rezultatele au fost şi aici nesatisfăcătoare, pentru că prea imprecise ca interpretare, în câteva privinţe. Alte încercări de măsurare a contratransferului s-au adăugat ulterior, remarcabilă fiind cea a Testului Giessen, de asemenea din anii '70, care a impus un nou nivel cât priveşte formalizarea cercetării. Astăzi, printre instrumentele de măsurare se numără şi înregistrările video ş. a., iar prelucrările de date sunt în cea mai mare măsură computerizate.

S-ar putea concluziona, în urma acestor cercetări care s-a amplificat îndeosebi în ultimele decenii, că toţi avem o predispoziţie de a interfera în câmpul analizei. În ceea ce priveşte stabilizarea instrumentelor la care s-a făcut anterior referire, sunt de trecut în revistă aici trei aspecte:
  1. Contratransferul are, statistic vorbind, contribuţii foarte mici în cadrul terapiei;
  2. Gestionarea sa defectuoasă are de asemenea - tot din punct de vedere statistic - o influenţă secundară sau mică pentru cursul terapiei;
  3. Gestionarea sa bună, în schimb, conduce la rezultate notabile în terapie.
Desigur, lucrurile sunt diferite de la analist la analist, cântărind foarte mult calităţile fiecăruia. Şi sunt diferite şi de la pacient la pacient, putându-se afirma că unii pacienţi generează mai mult contratransfer decât alţii - cum sunt, de exemplu, pacienţii borderline. Dincolo de aceste diferenţe, se poate afirma că interacţiunea este decisivă în cadrul terapiei, iar contratransferul e un teren fascinant de întâlnire între clinică şi cercetare.

Discutantul acestei prezentări, Cătălin Popescu, a arătat că din punct de vedere istoric a existat o rezistenţă a psihanaliştilor la extinderea instrumentelor de cercetare. Totodată a vorbit despre indeterminismul (heisenbergian, am putea spune) al conceptelor psihanalitice, iar pe de altă parte despre necesitatea realizării unui inventar de contratransfer, pentru atestarea socială a unui parcurs ştiinţific al terapiei, de care de pildă d-sa, în calitate de psihanalist inserat social, ar avea nevoie (mă întreb însă în ce măsură se pot oferi criterii ştiinţifice certe şi exterioare în raport cu terapia, iar întrebarea pe care i-am adresat-o dlui Horst Kächele a vizat tocmai această chestiune, a posibilităţii ori imposibilităţii formulării unui set de criterii aşa-zis ştiinţifice în măsură să garanteze succesul unei terapii psihanalitice; o problemă printre altele de mare actualitate, de pildă în Marea Britanie, unde organismele de reglementare în domeniul sănătăţii doresc să impună de vreo doi ani un set de astfel de criterii, având ca miză justificarea plăţii analizei prin casele de asigurări - decizie care a stârnit protestele psihanaliştilor şi ample petiţii, aceştia susţinând că astfel de criterii nu există, iar impunerea lor aberantă, cu forţa, va denatura însuşi cursul terapiei).

După cele două prezentări, dna Ilany Kogan a opinat că este foarte problematică ideea de a transforma psihanaliza într-o ştiinţă. Iar moderatorul prezentării, dl Luis Rodriguez de la Sierra y Escobar, s-a arătat pe deplin de acord cu ideea lui Horst Kächele privind importanţa "psihanalizei conversaţionale", adică a unui cadru de discuţii între clinicieni, arătând că numai în acest fel se poate învăţa şi progresa într-un astfel de domeniu.

www.cafegradiva.ro

5 comentarii

  1. Tot Kachele spune ca o alta concluzie a cercetarilor dumisale este aceea ca terapeutii cu functionare isterica au tendinta de a-si vedea pacientii ca depresivi si vicerversa. Oare de ce? Aveti o varianta de raspuns la aceasta "provocare"?

    RăspundețiȘtergere
  2. Ha, si eu ma simt depresiva fata de prietenele mele mai isterice. Fiindca sunt mereu pline de viata, entuziaste, spontane si reactioneaza intens. Eu sunt mai greoaie, trebuie sa mestec mai mult inainte sa ajunga ceva la mine.

    RăspundețiȘtergere
  3. @Anonim: Nu stiu daca a fi isteric inseamna doar a fi plin de viata, entuziast, spontan si reactiv. Pare (iertata fie-mi interpretarea salbatica) ca depresiva din dumneavoastra are ceva de reprosat acestor prietene. Oare asa sa fie? Indraznesc o oarecare abordare tocmai pentru ca v-ati pastrat anonimatul.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce anume are de reprosat? Puteti sa fiti mai clara? Nu ma supar.

    RăspundețiȘtergere
  5. Mie nu mi-a lasat impresia ca persoana care spune ca se simte depresiva fata de prietene are ceva de reprosat acestora pentru ca vorbeste cu admiratie despre ele: "sunt mereu pline de viata, entuziaste, spontane si reactioneaza intens. Eu sunt mai greoaie, trebuie sa mestec mai mult inainte sa ajunga ceva la mine."
    Problema este una singura: diagnosticul! Fie ca e istericul in fotoliu, fie depresivul! Diagnosticul se raporteaza intotdeauna la un anumit fel de "normalitate" (pe care o ia ca reper, nu?).

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!