Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cum funcţionează ho-ho-ho-ul lui Moş Crăciun?




Sâmbătă, 19 noiembrie, de la ora 16 ne-am întrunit la şedinţa lunară AIPsA de interpretare, la Librăria Cărtureşti din incinta Institutului Francez. Subiectul a fost, aşa cum am anunţat, filmul de mediu-metraj Captivi de Crăciun, întors recent odată cu regizoarea de la The Sixth European Psychoanalytic Film Festival epff6 de la Londra, unde a fost selecţionat. Regizoarea Iulia Rugină a venit împreună cu una dintre cele trei scenariste, Ana Agopian (celelalte două fiind Oana Răsuceanu şi Iulia Rugină însăşi). Au mai fost prezente la întâlnire Irina-Margareta Nistor şi Iulia Blaga - binecunoscuţi critici de film, psihanalişti, ca şi un numeros public participativ (către 50 de persoane).

Şedinţa a început cu vizionarea filmului, apoi cei prezenţi şi-au exprimat pe rând, succint, emoţiile trezite de film. A urmat o scurtă expunere pe care am făcut-o pe marginea filmului - în fapt, câteva emoţii şi idei creionate ca linii posibile de interpretare. Mă întreb ce înseamnă, în fond, psihanaliză aici - a desluşi o evoluţie afectivă a spectatorului şi apoi o hartă de interpretare (nu i-aş spune grilă) psihanalitică, aşa încât să nu forţeze ori schematizeze / amputeze naraţiunea filmului şi nici să nu bruscheze sensibilităţile artistice, aici cinematografice. O miză suplimentară pentru mine (şi totodată un mod de verificare "în direct") a constituit-o prezenţa în sală a realizatorilor, regizor şi scenarist.  Cum poţi interpreta prin urmare fără a cădea într-o psihanaliză sălbatică, schematică, facilă? Dificil lucru!

Am observat mai întâi că foarte mulţi spectatori au descris o iniţială stare de frustrare, de la începutul filmului, generată de situaţia de blocaj a celor patru personaje principale, pentru ca pe parcurs şi până la final această stare-situaţie să se schimbe treptat într-una bună, chiar de gratificaţie - mai mulţi au spus că le pare rău că nu se află şi ei în acea gară! (declaraţii alternate cu cele despre experienţe personale frustrante similare, reale). Am rezonat cu aceste impresii, pentru că le-am recunoscut esenţial şi la mine. Şi m-am întrebat care e mecanismul prin care s-a produs această schimbare.

Ceea ce m-a frapat în primul rând în film a fost numărul mare de maşinării cu care cele patru personaje (nevoite să aştepte împreună un tren incert într-o mică gară înzăpezită şi izolată) stabilesc (sau nu) o relaţie: acel Moş Crăciun kitsch şi enervant, care emite când treci prin apropiere tradiţionalele "ho-ho-ho-uri!"; automatul de cafea şi ceai care când merge, când nu merge; femeia-megafon, acea funcţionară de la ghişeu care, ori de câte ori i se cere o informaţie (sau "relaţie", cum se mai spune) despre întârzierile trenului pe linia înzăpezită nu răspunde direct, uman, firesc ("în relaţie"), ci "anunţă la megafon", maşinal. Şi m-am întrebat de ce sau de unde aceste raporturi în general defectuoase ale personajelor cu lumea maşinilor - o întreagă colecţie! (poate cu excepţia celor stabilite de "băiatul cu iPodul", care utilizează bine automatul de cafea şi are şi o brichetă utilă - mici ascendente asupra celorlalţi; poate pentru că e sau pare mai... conţinut, mai congruent cu sine). Iar ipoteza care mi s-a părut că explică şi leagă lucrurile a fost următoarea: Nu doar realitatea externă, dar şi realitatea internă a celor patru este "înzăpezită", blocată. Există câte o "defecţiune" destinală sau situaţională a fiecăruia. A fetei energice, cu reacţii spontane şi... sănătoase (s-a discutat la şedinţă dacă înjură sau nu prea neaoş ori prea mult), dar care vrea să emigreze pentru a fi baby-sitter la Berlin deşi nu-i plac copiii (iar dacă nu-i va ieşi acest aranjament din cauza situaţiei prezente, atunci îşi va găsi orice altceva, "se va descurca"). A băiatului care face mereu calcule obsesionale şi care îşi doreşte să ajungă la Bucureşti până la miezul nopţii pentru a prinde momentul aprinderii beculeţelor unui impresionant brad de Crăciun - o schelă, nimic mai mult, spun ceilalţi, pentru care miza acestuia e derizorie. A femeii care poartă la telefon un conflict de cuplu. Chiar şi a baiatului cu iPodul, care afişează o blazare detaşată, de-conectată de ceilalţi şi de situaţie. Sunt patru personaje bine conturate care descriu tot atâtea blocaje şi, aş spune, tipuri de defense. Este nu doar o gară la propriu îngheţată, dar şi ceva din realitatea internă a fiecăruia este îngheţat, iar lumea alienantă a maşinăriilor care nu funcţionează descrie în fapt propria lume interioară, este cu alte cuvinte o proiecţie a acesteia.


De aici, de la această situaţie "înzăpezită" şi rece în care toţi fug către ceva (sau de ceva?), ceva ce nu le trebuie de fapt (şi la acest nivel cred că se şi transmite acea frustrare colectivă în public, dincolo de registrul cunoscut al unei situaţii româneşti comune experimentate de nu puţini din sală) - filmul evoluează spre o rezolvare interioară a personajelor, trecând prin câteva crize mai mici, într-un crescendo, şi apoi printr-un moment culminant, în care personajele se despart, fata care plănuieşte să ajungă baby-sitter rămânând în gară pentru a aştepta în continuare trenul care nu mai vine, iar ceilalţi trei plecând la noroc spre şosea, spre a afla o maşină de ocazie. Moş Crăciun cel mecanic este luat la şuturi de cea care a rămas acum singură, într-un acces de furie devastatoare, şi deteriorat - se pare că ireversibil. Ulterior, cei care au plecat la şosea se întorc, fără succes, iar situaţia se detensionează şi se pacifică vizibil pentru toţi: chiar şi băiatul cu iPodul se dezgheaţă şi pare să afle acum un zâmbet şi o legătură cu ceilalţi care până atunci îi lipsise.

Aş observa faptul că nu este vorba doar de o impăcare cu soarta sau de o resemnare senină (trenul este anunţat până la urmă că întârzie indefinit, drept care fiecare personaj are ceva de pierdut - bilete de avion, aprinderea bradului, vizite de Sărbători), ci de ceva chiar mai mult, ceva care ne-a dat unora dintre noi acel sentiment că
am fi dorit să fim acolo, în gara blocată şi să pierdem şi noi trenul; 
un indiciu pentru faptul că, dincolo de circumstanţele exterioare nenorocite, perdante, există sentimentul unui câştig intim, personal. Mutatis mutandis, aş spune că această situaţie-limită a blocării într-o gară mică şi pustie de Sărbători are funcţia cadrului sau settingului unei psihanalize (nu voi împinge paralela prea departe, dar rezultatul mi se pare comparabil). Ajunse în gară, personajele nu mai pot fugi de ele însele şi de propriile conflicte; nu putem fugi la nesfârşit, trebuie să ne şi oprim. Aşteptând un tren care nu mai vine, ele sunt, toate, "foarte plecate" - am putea spune că nelocuite de ele însele şi într-un anume sens nefuncţionale, precum acele maşinării ale frustrării.


Unul dintre participanţii la discuţie a dorit să pună un accent ascuţit pe momentul în care cei patru privesc - într-o secvenţă derulată în relanti - cum femeia de la ghişeu şi bătrânul care împodobeşte gara întind acum o ghirlandă de hârtie cu o urare pentru Crăciunul petrecut în gară
(Vă urăm Crăciun fericit în gara noastră
- ori aşa ceva). S-a remarcat astfel "absurdul schizoid", contrastul dintre situaţia de criză a celor patru şi festivismul din gara pustie (Moş Crăciunul mecanic, ghirlandele de beculeţe, brazii împodobiţi de asemenea cu beculeţe, ghirlanda de hârtie). În deplin acord cu această senzaţie, am simţit totuşi că secvenţa reprezintă ceva mai mult - şi anume momentul clar de turnură a filmului, de răsturnare definitivă a frustrărilor exterioare într-o rezolvare interioară. Un catharsis. Ralentiul secvenţei, peisajul - totuşi - de basm de iarnă creează o magie care îmi confirmă această impresie; de altfel, regizoarea Iulia Rugină ne-a spus că s-a gândit să creeze încă de la începutul filmului o atmosferă de poveste de iarnă, de magie, ca o relativizare a graniţei dintre realitate şi basm - dintre realitatea externă şi cea internă, aş spune. Această secvenţă mi se pare tocmai un pasaj, o trecere de la prima la cea de-a doua. Este interesant că personajele gării, cele două care întind ghirlanda, se mişcă şi ele ca nişte automate (ca nişte păpuşi dintr-un turn cu ceas, cred că a spus cineva), dar de data aceasta nu mai e nimic frustrant, limitativ, blocat, ci, dimpotrivă, semnifică o rezolvare.

Am observat la un moment dat că am uitat o maşină din seria celor care nu funcţionează - şi anume tocmai trenul care nu mai vine. Dar cred totodată că el mai are o "treabă" pe lângă aceea de maşină disfuncţională - e iluzia spre care aleargă fiecare, cea despre care aminteam mai sus. Iar dacă îl gândim aşa, atunci întelegem o dată mai mult că fiecare maşinărie care nu funcţionează semnifică acelaşi lucru - o iluzie personală goală sau invalidantă a fiecăruia dintre cele patru personaje.

Clic pe imagini pentru a le mări








Spre finalul filmului, după încercarea nereuşită de a-l repara pe Moş Crăciun cel mecanic (atât de urât înainte, regretat acum - şi nu reflectă oare asta tocmai evoluţia personajelor?), acesta se reanimă miraculos, pe neaşteptate, şi emite faimosul său ho-ho-ho. Cei patru se înseninează, căci e cumva confirmarea "drumului" lor parcurs... în gara înzăpezită. Mi se pare, din acest punct de vedere (spre deosebire de acum câteva zile când, vorbind cu Iulia Rugină, aveam ezitări dacă să o numesc pe fata baby-sitter personajul catalizator al filmului) - că personajul principal în Captivi de Crăciun este tocmai Moş Crăciunul mecanic. La drept vorbind, această maşinărie este singura funcţională printre toate celelalte (incluzând-o aici pe femeia-megafon şi poate chiar pe bătrânul mut, fără relief, reacţii şi inexpresiv, care din acest motiv pare şi el întors cu cheia, programat). Şi ne putem întreba atunci care este locul lui Moş Crăciun printre celelalte maşinării (defecte) - de fapt, care e relaţia lui cu cei patru călători înzăpeziţi şi de ce are o semnificaţie pozitivă tocmai stricarea lui voluntară. Eu aş spune că această acţiune e de fapt cathartică şi funcţionează ca un revelator: maşinile nu sunt stricate pur şi simplu, nu au fost niciodată (o dovadă circumstanţială e faptul că băiatul cu iPodul îşi obţine cafeaua de la automat), ci relaţia personajelor cu acestea e defectă, altfel spus în realitatea internă a personajelor există ceva nefuncţional, precum observam anterior. Acţiunea impetuoasă a fetei de a-l strica pe Moş Crăciun o confruntă tocmai cu acest adevăr intern, i-l revelează acum într-o modalitate de netăgăduit, e cumva un insight: nu mai avem o maşinărie pe care o găseşte deja (aparent) stricată, nu mai e vorba doar de o relaţie proastă (ignorantă sau stângace) cu acestea, lucrurile sunt acum clare: ea însăşi o strică - pentru că pentru ea era deja stricată. Din acest punct, fata ajunge la o nouă înţelegere, iar reînsufleţirea lui Moş Crăciun pe finalul filmului e privită acum cu alţi ochi, cu o anume duioşie - pentru realitatea internă (şi funcţionează poate şi ca o reparaţie internă, după încercarea tehnică nereuşită a băiatului cu abilităţi, dar în fapt inabil? Din nou această schimbare de plan între "soluţiile" exterioare şi cele interne - care sunt în fapt cele adevărate).

Desigur, analiza poate avansa de aici în detalii (ce înseamnă, de pildă, faptul că băiatul inabil cu abilităţi tehnice apasă pe butonul greşit al automatului de cafea, obţinând un ceai inutil, vărsat imediat?) ori pe fronturi mai largi de interpretare (aş discuta aici şi despre omnipotenţa iniţială a personajelor).

În loc de concluzie, mă întorc la titlul filmului, Captivi de Crăciun, spre a remarca rolul lui de contrapunct. Eroii sunt captivi ai propriilor conflicte, de acord, dar evoluţia lor este către o "eliberare de Crăciun" şi către petrecerea cu adevărat a acestuia în spiritul care l-a consacrat - un Crăciun sufletesc.

O întrebare pe care nu am adresat-o la întâlnirea de sâmbătă, dar care mi se pare interesantă: Ce funcţie sau rol are pentru noi umorul situaţiilor din film - în cea mai mare parte reieşind tocmai din relaţia proastă a personajelor cu maşinăriile? (Îmi vine acum în minte că şi băiatul cu abilităţi tehnice are un astfel impas, cu aceea funcţională încă - pentru că nu reuşeşte să-şi dea seama cum anume se declanşează ho-ho-ho-ul lui Moş Crăciun, deşi tocmai abilităţile lui l-ar îndreptăţi să afle). Reprezintă oare umorul, pentru spectator, un mecanism de apărare, în această identificare cu personajele şi cu frustrările lor?

(Recitindu-mi şi corectându-mi aceste rânduri, am remarcat frecvenţa mare a cuvintelor "funcţional", "funcţionează", chiar şi în contexte figurate şi fără referire la maşinării - şi, mai puţin frecvent, dar de asemenea destul de repetitiv, a cuvântului "disfuncţional" - poate tot ca defense, chiar şi în acest moment secund al interpretării?)

Întâlnirea a fost apoi foarte animată şi capturată de cele două invitate, regizoarea Iulia Rugină şi scenarista Ana Agopian, care cu multă naturaleţe, unanim apreciată, au povestit despre proiectul filmului, despre momentele realizării lui, despre metoda de lucru a scenariştilor şi raporturile lor cu personajele (am aflat astfel că băiatul cu iPodul e singurul care nu întruchipează explicit pe nici una dintre scenariste, ceea ce mi se pare interesant, pentru că m-aş gândi cine este el, de fapt - fiind manifest personajul cel mai enigmatic şi cel mai puţin conturat). Iulia Rugină ne-a relatat de asemenea despre interpretările şi reacţiile la proiecţia filmului la Festivalul de la Londra. Astfel, din câte am înţeles, interpretarea filmului, realizată de un psihanalist britanic, a pus accentul pe distincţia dintre o realitate externă şi una internă şi pe cum uneori ne este greu să-i facem faţă primeia şi ne refugiem în fantasmă. Una dintre interpretările londoneze cu care regizoarea filmului nu a putut fi de acord i-a indicat pe cei patru călători înzăpeziţi - toţi tineri! - drept copiii părinţilor reprezentaţi de femeia-megafon şi de bătrânul lucrător, părinţi care îi lasă pe afară (într-adevăr... curajoasă interpretare!). O altă ipoteză a mers pe ideea că e vorba despre un tren care nu mai vine pentru întreaga societate românească, un tren înzăpezit dinainte de 1989, amintind totodată de lipsurile de atunci şi de speranţele înşelate - demers pe care regizoarea l-a simţit drept clişeistic, cu atât mai mult cu cât vârsta sa face mai greu declic pe o asemenea interpretare.

Mă opresc aici cu relatarea serii de sâmbătă de la AIPsA - şi aştept cu interes completări, observaţii, critici, asociaţii libere, comentarii din partea celor care au participat, dar şi a celor care n-au participat, dar au văzut filmul. Şi chiar şi de la cei care n-au văzut filmul, dar au citit această relatare.

Foto film: Adi Marineci
Foto şedinţă: Sever Sava

www.cafegradiva.ro

9 comentarii

  1. Faina relatarea si povestea despre ce s-a intamplat la sedinta lunara mi-a placut mult.

    Am o nedumerire totusi: sa inteleg ca in finalul filmului exista o sugestie de eliberare, de catharsis? sa inteleg ca asta ar explica de ce lumea s-a simtit ca vrea sa faca parte din personajele care asteapta trenul? pana la urma, ce sa intamplat de s-a trecut la frustrare la o senzatie de bine?

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersi, Bogdan, ma bucur! Da, in film exista o sugestie subtila in sensul in care zici, la final, cand calatorii devin cooperanti, solidari si "zambesc prin fumul de tigara" asezati pe banca garii. In plus, beculetele se aprind, ca si brazii din fata garii, de Craciun. Dar nu-i mai mult de o sugestie, subtire si stravezie precum cel fum de tigara - si cred ca e bine pentru film ca nu e intr-o tusa mai groasa, ci intrucatva echivoca. Catharsis: eroina isi varsa nervii pur si simplu pe Mos Craciun :) si-l delabreaza cu abnegatie. Dar astfel ajunge sa inteleaga - interpretez eu - ca se afla intr-o relatie defectuoasa cu sine insasi. Propriu-zis nu se intampla nimic in film afara de sicanele marunte din gara - si de cea mai mare, aceea ca trenul nu vine, dar tocmai din asta vine forta filmului, pentru ca daca ar fi intervenit ceva pozitiv in realitatea externa - de pilda sa fi venit trenul sau sa fi gasit o ocazie la sosea - nu am mai fi avut lamurirea interioara :) Asta daca ipoteza mea e adevarata - dar ce ma face sa cred ca ar fi e faptul ca astfel pot sa-mi explic acum, intr-un tablou integrat, actiunile si atitudinile personajelor, atitudinile lor in diferite momente si traseul lor de la o stare la alta - intr-un soi de (cum discutam odata) adevar-coerenta, pe alocuri si adevar-corespondenta, prin raportare la fapte.

    RăspundețiȘtergere
  3. Încep prin a întări remarca lui Bogdan vis-a-vis de interpretarea lui Dorin: foarte bună mi s-a părut și mie și foarte originală totodată, mai ales accentuarea ideii că obiectele-mașinării din film ar reprezenta câte ceva din realitatea internă a personajelor, mai cu seamă a mecanismelor lor de apărare. Apoi aș adăuga că ședința asta mi s-a părut una dintre cele mai interesante la care-am participat în cadrul AIPsA. Personal, m-am simțit prea ”captivă” în filmul în discuție pentru a fi în stare să exprim vreo simțire pe care filmul a trezit-o-n mine, atunci când microfonul a circulat printre spectatori. Dar o să evidențiez acum niște idei personale care mi se desfășurau în minte în paralel cu interpretările celor care-au luat cuvântul, idei pe care mi le-am notat atunci cu o oareșce frenezie (se poate vedea și-n poză ce relație de ”captivitate” era între mine și foaia de hârtie, hehe):

    1. Obiectele-mașinării (automatul de cafea + Moș Crăciun)

    Eu am văzut prezența acestor obiecte în film în două sensuri: pe de-o parte se află dificultatea personajelor de a se adapta la aceste mașinării capitaliste, simbol al globalizării (și aici îmi vine-n minte interpretarea care s-a dat la festivalul londonez referitoare la societatea românească în așteptarea unui tren înzepezit de dinainte de `89 care nu mai vine și, aș adăuga eu, atunci când vine totuși, nu se știe cum să fie primit/întâmpinat/luat cu asalt) - de aceea și atitudinea lor de ambivalență față de aceste obiecte: pe de-o parte vor să le distrugă, pe de-o parte să le repare. La celălalt capăt se află prezența acestor mașinării ca obiecte ce reușesc, în cele din urmă, să-i unească, să-i pună în contact pe protagoniști. Mașinăriile neînsuflețite ca un fel de catalizator capabil să închege o relație între niște personaje care par că s-ar deosebi prea mult unul de celălalt pentru a fi în stare să creeze ceva împreună, ca grup.

    Nu știu exact la ce se gândea personajul femin din film în timp ce-i căra Moșului picioare-n burtă, însă, personal, aș fi făcut același lucru având în minte următoarele gânduri: „Moş Crăciunul contemporan este realmente un agent de influenţă sovietic convertit la Coca Cola. Îl trădează nasul foarte roşu. Cred că de aproape i se văd şi vinişoarele. Imaginea acestui Moş Crăciun bogat în grăsimi saturate este o excelentă imagine a felului în care imaginarul popular a convertit splendida tensiune interioară a aşteptării Salvatorului, în sfrijita nerăbdare a meseanului de a devora tradiţionalele bucate de Crăciun.” (Bogdan Papacostea, sursa http://m.cugetliber.ro/1293055200/articol/73568/craciunul-sarbatoarea-care-vesteste-speranta/) :)

    RăspundețiȘtergere
  4. 2. Comicul izvorât din exploatarea regizorală a timpului ca dimensiune a absurdului.


    3. Privindu-l cândva pe Slavoj Zizek în interpretările psihanalitice pe care el le aducea filmelor, mi-a rămas în minte o idee interesantă de vizualizare a unui produs cinematografic: filmul ca scenă fantasmată a unuia dintre personaje (exemplul cel mai concludent în direcția asta mi se pare 'Inland Empire' al lui Lynch, vezi scena de debut http://www.youtube.com/watch?v=YQiPQgMTkEI ). Pornind de la această premisă și continuând cu indentificările și proiecțiile masive pe care le-am basculat asupra unuia dintre personaje în mod particular, am ajuns să văd produsul cinematografic final ca o posibilă scenă fantasmată (sau, la fel de bine, un vis) a femeii în alb. Femeia în alb nu prea a surescitat atenția nici în rândul celor care au vorbit în cadrul ședinței AIPsA. Într-adevăr, un personaj cam șters, depresiv, care, din câte mi-am dat seama, a fost înghițit de personajul adolescentin (fata cu înjurăturile) al peliculei. Însă acest personaj mie mi-a atras atenția tocmai prin prezența sa discretă. Aparent discretă. Filmul ca întreg vorbește despre așteptarea unui tren care întârzie să apară. Însă dincolo de această așteptare generală, se află și o serie de așteptări individuale. Așteptarea femeii în alb capătă materialitate printr-un telefon mobil (un obiect-mașinărie care-a scăpat ochilor interpreților) pe care aceasta îl ține în permanență în mână și la care, din când în când, regulat, are anumite convorbiri cu soțul ei. Telefonul mobil - obiectul cel mai banal, femeia în alb - personajul cel mai banal. Ar merita vorbit despre asemenea „banalități„ în interpretare? Îmi vine să spun că da, fiindcă, așa cum bine știm din psihanaliză (!), tocmai lucrurile așa-zise banale, cele care nu izbesc ochiul, mustesc de un conținut analitic extrem de bogat. Conversațiile pe care femeia în alb le poartă la telefon sunt la fel de predispuse a scăpa ochiului critic: deși cuvintele în sine ce alcătuiesc discuțiile telefonice sunt poate lipsite de valoare (discuții referitoare la locul în care urmează să-și petreacă Crăciunul), vedem pe fața femeii niște trăiri emoționale extrem de intense. Cele mai intense comparativ cu toate celelalte personaje, în opinia mea. Replica-cheie a acestei femei și cea care m-a condus spre ideea că ea are o poziție centrală în film, e una dintr-o intervenție telefonică: ”Vlad, nu pot asculta acum melodia asta...” - și o lacrimă începe să-i curgă pe obraz - ca și când, conținutul acelei melodii (despre care nu se mai face nici o referire în afara celei tocmai redate!) ar fi prea greu de suportat pentru ea.

    (continuare)

    RăspundețiȘtergere
  5. Femeia așteaptă. Așteaptă trenul, ca toți ceilalți pasageri din gară, însă, mai așteaptă ceva. Poate așteaptă ca soțul ei cu care întreține o relație permanentă, dar doar de suprafață, la telefon, să vină și s-o scoată din deșertul alb în care-a fost prinsă. Acesta însă, nu-și exprimă nici o intenție de acest fel, chiar și atunci când ea îi comunică faptul că trenul va întârzia pe termen nedefinit. Sau poate așteaptă clipa în care va fi ”în stare” să asculte acea melodie prea încărcată emoțional pentru ea. Femeia se află captivă în această așteptare care se tot prelungește. Toate celelalte personaje aveau așteptări cu privire la viitor (fata - plecarea în altă țară pentru a munci, băiatul cu calculele matematice - ajungerea la timp în capitală pentru a pune în funcțiune instalația electrică a bradului de Crăciun, băiatul cu ipodul - concertul), însă, în cazul ei, așteptarea însăși constituia singura și cea mai feroce captivitate. Privind din acest unghi, finalul fericit ar fi dat tocmai de apariția pe fundalul sonor a melodiei-cheie, melodie pe care ea nu era în stare s-o asculte la telefon aș spune, melodie care ar trimite spre ceva exotic mai degrabă decât spre un colind - ”Somewhere over the rainbow”. Probabil a existat ceva în ea care pus în relație cu celelalte personaje într-o situație menită să-i unească, a ajutat-o să rupă captivitatea așteptării în care își ducea existența.

    Piesa de final a constituit, oricum, unul dintre mijloacele de greutate ale instrumentarului regizoral pentru că a avut capacitatea de a conține câte ceva din ”visul” fiecăruia dintre personaje (și, de ce nu, chiar și dintre spectatori), conținut care a avut menirea de a-l propulsa pe personaj/spectator într-o dimensiune în care ”funcționarea” obiectelor nu mai e așa de importantă, într-o dimensiune dincolo de paleta colorată ca un curcubeu a gândurilor/interpretărilor/criticilor, într-o dimensiune a oniricului:

    Somewhere over the rainbow
    Skies are blue,
    And the dreams that you dare to dream
    Really do come true.


    PS: Și-acum, că tot s-a făcut 3:55 a.m, poate-ar cam fi cazul să intru și eu în dimensiunea aia ”atât visată” :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Felicitari, Dorin, pentru aceasta relatare, pentru moderarea sedintei si pentru intreaga organizare! Am sa revin cu ceva idei in week-end, mai ales legat de intrebarea lui Bogdan. Filmul mie mi s-a parut fascinant in primul rand pe tema relationarii intr-un grup ad hoc - e interesanta evolutia comunicarii lor. Dar si din punct de vedere al creionarii personajelor, atat de diferite - a venit exact in intampinarea pasiunii mele de a cunoaste oameni cat mai diferiti. Felicitari si Alexei pentru interpretarea din comentarii! Mi-ar placea sa prezinti o tema la una din sedintele noastre, te-ai gandit la asta? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Anca Munteanu24/11/11 08:31

    Vreau sa adaug si eu cateva idei. Incep, ca si Alexa, cu ce am trait si am gandit in timpul sedintei de la Carturesti. Am povestit atunci pe scurt despre captivitatea pe care a trait-o in liceu la cabana Babele la care ramasesem inzapeziti. Dar in acelasi timp a fost un prilej de a reflecta la trairea de captivitate in care exista o oscilatie permanenta intre speranta (de a scapa) si disperare. Similaritatile sunt multiple dar in toate situatiile exista un persecutor care ne tine captivi. Fie ca este vorba de boala care ne tintuieste la pat, fie de gardianul de la usa inchisorii sau de balaurul care tine captiva domnita, ”captivul” cauta sa scape, sa evadeze, mintea lui urzeste fara incetare planuri si in inima simte fiorul sperantei, bucuria eliberarii, insanatosirii. Totodata coltii ascutiti ai disperarii, ai deznadejdii se infig mereu. In film asistam la aceasta succesiune intre speranta si calculele legate de orele la care va veni trenul si la care vor ajunge in Bucuresti si disperarea de a ramane acolo, de a nu putea in niciun fel sa plece din Tesin.
    Tot legat de captivitate, s-a avansat ideea ca fiecare dintre personaje era captiv in interiorul sau, ramanerea in gara fiind doar punerea in scena a acestei situatii interioare. Cum am putea sa ne reprezentam aceasta captivitate interioara? Femeia ”in alb” parea captiva in propriul cuplu, baiatul ”cu schela” era captiv in calculele si socotelile sale, trebuia neaparat sa puna instalatia in functiune, era ”prins” el insusi printre beculete, adolescenta era captiva pe drumul spre Berlin si spre ocupatia de babysiter iar baiatul ”cu castile” era evident captiv in ceea ce asculta (muzica, presupunem), in retragerea lui. Cat despre captivitatea in Craciun, putem sa ne gandim la presiunea pe care mai toti o simtim de a ne pozitiona intr-o scena de Craciun (cu rude, brad impodobit, cadouri, zapada etc)
    Filmul mi-a amintit si de Vrajitorul din Oz, unde tot patru personaje, foarte diferite precum cele din film, mergeau impreuna sa caute ceea ce crdeau ca le lipseste. Este tot o intalnire, am spune intamplatoare, cauzata de un incident neplacut (tot meteorologic – furtuna). Sa fie timpul de la sfarsitul filmului, cel care a fost receptat ca impacare, asemanator cu ”intalnirea” cu Oz, in care fiecare ”primeste” ce-i lipsea sau descopera inauntrul sau ceea ce pana atunci crezuse ca-i lipseste?
    Cat despre perspectiva grupala, filmul ne prezinta exact procesul de constituire a unui grup. Fiecare vine cu psihicul sau, cu particularitatile sale, cu dorintele si temerile sale. Exista asemanari dar si deosebiri. Primele ii fac sa se intalneasca in acelasi loc in acelasi timp dar diferentele....? Dar pentru ca am scris deja prea mult, voi reveni cu acest subiect intr-un material viitor.

    RăspundețiȘtergere
  8. Salut prezenta la sedinta a colegilor psihanalisti: Dan Niculescu (vicepresedinte AIPsA), Anca Munteanu (membru AIPsA), Flori Moldoveanu (membru AIPsA), Claudiu Ganciu, Vali Chirila si Andreea Dumitrescu precum si a altor colegi psihoterapeuti de alte orientari alaturi de oameni din domeniile cinematografiei, radio, litere, teologie, antropologie, economisti, studenti! Am fost foarte incantata de interdisciplinaritatea reprezentata la aceasta sedinta (poate de aici si succesul masiv de care s-a bucurat intrunirea de luna aceasta), in deplina concordanta cu profilul si denumirea asociatiei. :) Mi-a placut foarte mult ideea lui Dorin (moderatorul sedintei) de "harta de interpretare" :) in loc de "grila de interpretare", expresie folosita de noi pana acum. El nu a prezentat o lucrare propriu-zisa de psihanaliza aplicata la acest film ci a creionat cateva linii posibile ce pot fi dezvoltate, lucru care s-a si intamplat si este de dorit a se realiza la orice astfel de intrunire-atelier sau sedinta interdisciplinara de lucru, de psihanaliza aplicata. Mi-a placut ca acest grup numeros de participanti a functionat ca un grup de lucru in jurul filmului iar regizoarea si scenarista ne-au permis sa participam cu totii la recrearea acestuia. Grupul din sala a empatizat cu grupul personajelor dar intr-o maniera elaborata pentru ca am ramas captivi in film (cum spune Alexa) dar a fost o captivitate placuta si creativa, cum probabil au inceput sa simta si personajele de la un moment dat. Eu le-am imaginat (intr-o continuare a filmului) ca facand pana la urma un Craciun surpriza :) acasa la un localnic, poate mosul acela care lucra in gara. :) Si ideea asta mi-a venit intr-un moment pe care l-am simtit ca fiind de maxima tensiune, atunci cand si femeia-megafon si mosul au disparut - ai naibii, nu puteau sa-i gazduiasca pe oameni? :) Aparitia cu ghirlanda vesela, desi penibila si contrastanta cu situatia, mie mi-a readus caldura in inima pentru ca altfel incepusem sa ma gandesc la Segnior Vitalis inghetat in zapada cu trupa lui de artisti ambulanti.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Georgiana: nu m-am gandit inca. Mai am de lucrat nitel la imaginea de sine, si dup-aia-ncep sa ma gandesc, promit :D

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!