Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Jung, "un azil ambulant în el însuşi, precum şi medicul-şef al acestuia"




(Fragment din Cap. 2, "Carl, băiatul pastorului", al cărţii Jung. O biografie de Deirdre Bair, Editura Trei, 2011. Text publicat cu acordul editurii).

Încercând să determine cel mai bun mod de a folosi visele, fantasmele şi imaginaţia în tratarea pacienţilor, Jung a găsit un răspuns parţial în timpul unei alte călătorii cu trenul, când a mers la Aberdeen în 1914 pentru a ţine o prelegere despre schizofrenie şi şi-a dat seama că singura modalitate de a defini un sistem distinct de cel al lui Freud era să se trateze pe el însuşi ca şi cum ar fi fost propriul său pacient. Aducându-şi aminte de jurnalele zilnice detaliate pe care le ţinuse până în anul 1900, el s-a gândit că reînvierea acestui obicei ar putea oferi un acces util către autoexaminare, meditaţie asupra inconştientului şi ceea ce el numea pe atunci stările interioare, iar mai târziu a numit individuaţie. Cele mai multe dintre aceste jurnale alcătuiesc Cartea neagră, însă acum el credea că avea nevoie de ceva separat şi diferit de aceasta.

În loc să scrie gândurile accidentale, întâmplările zilnice şi notiţele din lecturi care umpluseră jurnalele anterioare, el intenţiona să se limiteze la "metaforele de limbaj". De exemplu, dacă visa că zăcea într-un deşert, expus soarelui arzător, începea cu "soare = conştiinţă" şi lăsa "lungile viziuni" să curgă, neghidate şi nedirecţionate de mintea sa conştientă. Prima oară când s-a aşezat să scrie, el şi-a amintit că a auzit o voce clar feminină vorbind încet, dar cu autoritate.
Asta e artă,
spunea ea, ceea ce l-a înfuriat, deoarece el credea că făureşte o ştiinţă empirică. Vocea pe care a auzit-o era enervant de familiară, iar cuvintele pe care ea le-a spus îi fuseseră trimise, în realitate, într-o scrisoare. Jung a ascuns identitatea autoarei scrisorii, numind-o o "doamnă estetică", iar vocea vorbitoarei a devenit aceea a
unei paciente care avea un animus dezechilibrat şi care, fără greşeală, ademenea anima din mine să iasă la suprafaţă.
Abia în Protocols, care în cele din urmă au devenit Amintiri, vise, reflecţii, el le-a identificat pe amândouă ca fiind Maria Moltzer, căci dialogul avusese loc între ei cu mulţi ani înainte, când implicarea lor emoţională era la apogeu (1).

Deşi era singur în biroul său când consemna această viziune, el nu s-a putut elibera de convingerea că pacienta era
înăuntrul [lui], un personaj foarte viu înăuntrul [lui]. 
El spunea că nu se simţea în largul lui ascultând această voce feminină şi că nu voia să o onoreze cu un nume. A fost, de fapt, uşurat atunci când, foarte devreme în meditaţiile lui, ea a fost uzurpată de un bărbat. Jung l-a numit Elias (2), însă nici el nu a rămas. A apărut o a treia voce masculină distinctă pe care Jung a numit-o Philemon (3) şi care a rămas. Când femeia se întorcea din când în când, el o numea Salome. Ea era întotdeauna secundară faţă de Philemon, care domina viziunile lui Jung.

Jung l-a descris pe Philemon drept vocea păgână a unui bătrân de o
cunoaştere pur şi simplu superioară. 
El credea că Philemon îl învăţa:
obiectivitatea psihologică, realitatea sufletului. El reprezenta disocierea dintre mine şi obiectul meu imaginar. Anterior, acesta obişnuia să fie ceea ce eu spun, apoi a devenit un lucru distinct de mine şi el personifica acest lucru. El formula acest lucru care nu eram eu şi exprima tot ceea ce eu nu gândisem. …Până la Septem Sermones, era doar spus de către el. Apoi mi s-a cerut să-l spun eu însumi. …Septem Sermones, acesta a fost momentul când Philemon pur şi simplu şi-a pierdut autonomia absolută şi a trebuit să-l spun eu însumi.

Până să scrie Şapte predici, Jung consemna ceea ce îi spunea Philemon într-un nou jurnal frumos pe care l-a poreclit Cartea roşie, un volum in-folio de hârtie pergament, legat în piele roşie (4). În acesta, el trudea la desene generos ilustrate ale fantasmelor sale, însoţite de texte cu interpretări, scrise în tuş de calitate, într-o scriere creată de el care semăna cu o încrucişare între scrierea germană academică din Evul Mediu şi scrierea irlandeză insulară, un
scris cu litere negre, ca de călugăr, care consemna cele mai importante vise ale lui începând cu 1913, 
toate ilustrate cu
desene tulburătoare, cu adevărat absurde (5).

Jung a ales să abandoneze Cartea neagră pentru Cartea roşie, deoarece credea că era necesar un jurnal foarte special pentru "metaforele de limbaj" care apăreau ori de câte ori vorbea Philemon în cadrul viziunilor sale. Discursul lui Philemon crea o
stare egipteano-gnostico-elenistică, 
cu
o nuanţă clar gnostică, deoarece el era cu adevărat un păgân. 
Aceasta a marcat începutul interesului susţinut al lui Jung pentru gnosticism şi a constituit starea dominantă pe care căuta să o transmită în meditaţiile pe care le încredinţa Cărţii roşii.

Iniţial, Philemon a apărut într-un vis, aşa că Jung l-a pictat în felul acela, drept o creatură cu aripi suspendată în mijlocul unui cerc albastru, strălucitor. Cerul însuşi se mişca de parcă ar fi fost un ocean, sub nori grei care când se spărgeau ca nişte sloiuri de gheaţă, când îl acopereau în întregime în albastrul cel mai închis. Philemon era, de asemenea, un bărbat foarte bătrân care purta pe cap coarne de bou tânăr, ducea în mână o legătură grea de chei şi avea aripi ca de pescăruş care îi creşteau din spate (6). A doua zi după acest vis, în timp ce Jung picta tablouri, a găsit un pescăruş mort pe malul din faţa casei. El a afirmat că era un semn, căci astfel de păsări erau văzute rareori în această parte a lacului. A dus pasărea moartă la un taxidermist, iar, după ce acesta a împăiat-o, Jung a aşezat-o la vedere în bibliotecă. El nu a folosit cuvântul "sincronicitate" decât mulţi ani mai târziu, însă, când a găsit pasărea, el a scris că, atunci când a văzut-o prima oară, a fost ca şi când ar fi fost lovit de fulger, o experienţă "suflet-Kha" sau "suflet-piatră". De aceea, el l-a desenat pe Philemon al lui aşezat în picioare pe un obiect din "piatră sau metal" care era destinat să semnifice faptul că sufletul lui venea de sub pământ. Philemon al lui Jung avea aripi şi plutea ca un înger, dar chipul său era, cu toate acestea,
ceva demonic… ceva mefistofelic. 
Philemon din visul lui Jung mărturisea:
Eu sunt cel care îi îngroapă pe zei în aur şi bijuterii, 
căci el nu era doar
puterea naturală… care face totul real,
ci şi
cel care îi răpeşte înţelesul. 
Treptat, pe parcursul unei perioade de mai mulţi ani, Jung a umplut Cartea roşie cu variante ale fanteziilor Salome-Elias-Philemon, până când toate elementele s-au contopit şi personajele au devenit
reale şi integrate.

Mulţi ani mai târziu, Jung i-a permis traducătorului şi prietenului său de încredere R. F. C. Hull să citească această Carte roşie. Pentru că lucra pe textele lui Jung de aproape două decenii, Hull se afla într-o poziţie unică pentru a evalua textul, ceea ce a făcut cu obişnuita sa perspicacitate caustică:
Ce atâta discuţie despre autoanaliza lui Freud — Jung era un azil ambulant în el însuşi, precum şi medicul-şef al acestuia. (7) 
Lectura Cărţii roşii a stârnit admiraţia lui Hull pentru Jung, datorită faptului că acesta fusese îndeajuns de puternic încât să suporte să treacă prin aşa ceva. El considera Cartea roşie drept
cea mai convingătoare dovadă că întregul sistem al lui Jung se bazează pe fantasme psihotice — şi chiar aşa e — şi este prin urmare opera unui nebun. 
Însă el era conştient, de asemenea, că
numai medicul rănit vindecă
şi că Jung era un "vraci" dintr-un lung şir de "şamani" care înţelegeau
nebunia şi pot să o vindece, deoarece uneori sunt ei înşişi pe jumătate nebuni: 
El a trecut prin tot ceea ce trece o persoană nebună… de n-ar fi fost capacitatea sa uluitoare de a se îndepărta de acele experienţe, de a examina şi a înţelege ceea ce se întâmpla, el ar fi fost copleşit de materialul psihotic care venea prin "peretele despărţitor". 
Realizarea lui a constat în faptul că a transformat acel material într-un sistem de psihoterapie care dădea rezultate.

[1] Vezi MDR [Memories, Dreams, Reflections], p. 186 şi p. 195; citatul este din mai multe Protocols în care el o identifică după nume pe Maria Moltzer drept vocea pe care a auzit-o şi autoarea scrisorii. Ca să repet: CGJ a folosit termenii pentru a defini "personalitatea interioară de femeie pe care o are un bărbat şi personalitatea de bărbat care acţionează în psihicul unei femei" (Samuels ş.a., Dicţionar critic, p. 99). Atât Emma Jung, cât şi Toni Wolff au oferit versiuni distincte, Emma în Animus and Anima: Two Essays (Woodstock: Spring Publications, 1957) şi Toni în numeroasele eseuri publicate ca Studien zu CGJs Psychologie (Zürich: Rhein-Verlag, 1959; reeditată de Daimon Verlag, 1981 [traducerile în engleză în curs de apariţie]). Robert Hinshaw de la Daimon Verlag spune că titlurile vor include (printre altele) "Idei despre procesul de individuaţie la femei" şi "Formele structurale ale psihicului feminin".
[2] În MDR, el este numit Elijah. Nu i se dă un nume în Protocols.
[3] Nu i se dă un nume în Protocols.
[4] Erbengemeinschaft CGJ descrie Cartea roşie cu tot respectul cuvenit, dar cu expresia glumeaţă "«Taurul Sacru» al familiei noastre". La sfârşitul anului 2001, moştenitorii şi-au schimbat poziţia îndelung susţinută că aceasta nu va fi publicată niciodată şi au invitat edituri să liciteze propunerile de realizare a unei ediţii în facsimil. La momentul publicării prezentei biografii, Erbengemeinschaft CGJ era încă în negocieri cu editurile şi nu fusese aleasă niciuna (fax către autoare de la Ulrich Hoerni, 25 iunie 2003). Potrivit comunicatului oficial de presă, Cartea roşie are "39x30 cm, aprox. 180.000 de cuvinte pe 205 pagini, 53 doar cu imagini, 71 conţinând şi text, şi imagine, 81 pagini de text pur (caligrafic)". Moştenitorii adaugă că unele fragmente au apărut deja în formă tipărită, printre ele o fotografie cu cartea însăşi şi unele pagini din ea în Aniela Jaffé, CGJ: Word and Image, Seria Bollingen 97.2 (Princeton: Princeton Univ. Press, 1979), p. 66–68; Gerhard Wehr, Illustrated Biography of CGJ (Boston şi Shaftesbury: Shambhala, 1989), p. 42–43. Într-un pasaj ciudat din CGJ către H. G. Baynes, 22 ianuarie 1944, CL-1, p. 311–312, CGJ scrie că va "încerca să procure încă un exemplar din Cartea roşie" pentru Baynes. Ulrich Hoerni, în numele Erbengemeinschaft CGJ, a spus că nu are cunoştinţă de existenţa vreunor copii de mână (adică pre-fotocopie) şi nu ştie la ce se referă CGJ.
[5] R.F.C. Hull către Jennifer Savary, 20 iunie 1961.
[6] Tabloul nr. 154 pe care Aniela Jaffé îl reproduce în dreptul paginii 66 din CGJ: Word and Image este o variantă mai târzie a celui descris de CGJ în Protocols, care era primul său desen al lui Philemon. Reproducerea lui Jaffé conţine, de asemenea, două desene circulare care erau mandale de început, pe care CGJ a început să le deseneze, cândva după 1914, în formă rudimentară şi fără a le da un nume. El nu le-a definit în mod specific până în 1916, când a pictat ceea ce a afirmat că a fost "prima [sa] mandală". Ea este reprodusă în dreptul paginii 77. CGJ i-a dăruit originalul lui Jaffé spre sfârşitul vieţii lui. La moartea ei, aceasta i l-a lăsat lui Robert Hinshaw, care îl deţine acum. A fost subiectul a numeroase procese în Elveţia, căci Erbengemeinschaft CGJ a contestat posesia lui Jaffé şi proprietatea lui Hinshaw.
[7] R.F.C. Hull către Jennifer Savary, 20 iunie 1961. La vremea când a scris acest lucru, Hull era traducătorul oficial al lui CGJ de mai mult de cincisprezece ani.

www.cafegradiva.ro

Un comentariu

  1. Se zice ca opera lui C. G. Jung este strabatuta de o nota de misticism si irationalitate, aspect datorat, poate, faptului ca provenea dintr-o familie cu indelungate traditii religioase: barbatii familiei, inclusiv tatal sau, au fost pastori reformati.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!