Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sinele analistului, vector de influenta a influxului intersubiectiv si a contratransferului in campul analitic




Pornind de la ideea ca si lumea interna a analistului modifica / influenteaza reactiile pacientului, cei doi participanti la relatie fiind intr-un raport biunivoc de inferente intersubiective, relatia analistului cu un model teoretic psihanalitic sau cu tehnica aferenta modelului poate fi considerata ca parte determinanta in dinamica acestui proces.

Self-ul analistului, prin omogenitatea, coezivitatea, flexibilitatea schemelor de functionare in ceea ce priveste reprezentarile sale interne, influenteaza transferul pacientului sau poate chiar il favorizeaza intr-un anumit fel in functie de materialul oferit inconstient identificarii proiective. Ma refer la un self al analistului unitar, in sensul in care propriul self (trasaturile de personalitate, miscarea emotionala rezultata din conflictele inconstiente, responsabilitea pentru propriile impulsuri, afecte, actiuni, mentinerea sentimentului de identitate de-a lungul diferitelor dispozitii si activitati, algoritmi interni de functionare) inglobeaza flexibil relatia cu: teoriile invatate, analistul formator, supervizorul, institutia psihanalitica, colegii. Altfel spus, sa fie suficient de inchegat narcisic incat sa nu blocheze comunicarea din cabinet sau uneori s-o perverteasca prin defense de tip fals self, respectiv adoptarea unei atitudini teoretice, inchise, "imprumutate" de la supervizor sau de la analistul formator sau prin refugiul in teorie. Analistul in formare, respectiv candidatul, desi se doreste a fi in slujba pacientului, la o analiza mai atenta poate descoperi ca de fapt este mai mult centrat pe sine, preocupat de "cum sa fie in relatia cu pacientul sau" decat "sa fie in relatie", avand de multe ori ca deziderat inconstient detinerea unei perspective superioare asupra situatiei din cabinet, pozitie de omnipotenta utilizata ca aparare maniacala in fata anxietatii si nesigurantei profesionale.

Dupa unii autori, situatia ideala ar fi aceea in care el isi vede pacientul fara dorinta si fara memorie (Bion), poate ca sursa de cunoastere generata de curiozitatea stiintifica. Cu toate astea, analistul este totusi un psihoterapeut, iar adoptarea rolului de psihoterapeut implica o distantare de atitudinea strict stiintifica. Oarecum paradoxal, in situatia terapeutica valoarea umana e pusa fata-n fata cu cea descriptiv-explicativa (teorii, modele teoretice). Totusi, analistul are ca deziderat ambele atitudini: adica subscrie atitudinea profesionala scopului terapeutic in beneficiul pacientului, dar in acelasi timp foloseste neutralitatea psihanalitica (aferenta stiintei si modelului teoretic in sens strict) ca scop stiintific, care poate servi scopului terapeutic, dar uneori si celui patogen. Intrebarile care ar decurge firesc ar fi: cand atitudinea sa poate servi scopului terapeutic si cand celui patogen?; Ce se intampla cand analistul se indeparteaza de autentic in favoarea unui self analitic imprumutat, un construct prefabricat alcatuit din retete si sabloane asimilate fara o cunoastere prin experienta?

In situatia de confruntare cu necunoscutul, cu realitatea interna a pacientului, candidatul poate fi coplesit sub presiunea de a gasi sens si structura in furtuna emotionala inconstienta (Bion) declansata in campul intersubiectiv. Efectul rezultat este tocmai anxietatea si defensele, de tipul clivajului, care devin parti componente ale procesului interactional si la care, inevitabil, pacientul va raspunde si el in mod inconstient.


De exemplu, intr-un asemenea moment, analistul (in formare) poate opera cu idealizari, investind cu "putere salvatoare" conceptul teoretic oricare ar fi el sau imaginea propriului analist (sau conceptia lui teoretica) sau pe cea a supervizorului, incercand sa foloseasca aceste self-uri teoretice drept matrice profesionala sau schema metodologica "corect utilizata", pandantul inconstient al demersului obiectivandu-se in aparare in fata propriei inconstante a obiectului sau intern profesional, respectiv propria metoda de lucru si in fata propriului algoritm de relationare. In acest fel interactiunea din cabinet poate fi pervertita, prin eludarea relatiei insasi cu pacientul de catre analistul aflat el insusi in dificultate. Adica atitudinea concava (Mette Moller) a analistului - care se caracterizeaza prin capacitatea de a primi, amana, astepta, a fi nestiutor - este inlocuita de atitudinea convexa, care este inchisa si refractara. 

Deja este un truism faptul ca procesul de formare al unui viitor analist este unul foarte complex si indelungat si ca bazele acestui proces se formeaza in analiza personala. Relatia cu propriul analist pune candidatul in primul rand in contact cu setting-ul analitic, cadrul, asa cum il stim din teorie, dar mai ales asa cum l-a introiectat analistul formator si il transmite in relatia cu analizandul. De aici apare primul reper in "cum se face"; de aici preluam si noi modelul si la randul nostru il utilizam asa cum facea analistul formator. 

Facem apel la memoria descriptiva, explicativ-verbala si intelegem rational dimensiunea teoretica a cadrului si facem apel si la o memorie procedurala care ne aminteste de cum sa fii cu celalalt in cabinet in functie si de experienta intersubiectiva cu formatorul. Procedam apoi intr-un fel similar in cabinet in interactiunile cu pacientii nostri atunci cand ii intampinam in cabinet, cand ii ascultam, cand facem interpretari potrivit modelului de gandire al analistului formator, cand modulam intonatia uneori, cand expunem regulile legate de cadru. Cand aceste interactiuni se produc spontan, parte din implicitul analistului nostru devine o reprezentare interna a noastra (parte din implicitul nostru, trecuta prin experienta noastra), suntem in acord cu noi insine, autentici prezenti si neperturbati in relatia cu pacientul.

In acele situatii care ne surprind in relatia cu pacientul, evenimente care rasar in interactiune, suntem tentati sa abdicam pentru cateva secunde si facem o incursiune rapida in amintirea propriei analize si scoatem analistul de rezerva (sau supervizorul) pe care-l folosim ca sa putem fi noi insine analisti. Pacientul simte intentia de tradare si reactioneaza (are un contratransfer la transferul analistului) la randul sau la fals-ul creat, simtindu-se exclus sau neauzit sau simtind ca in relatie i se livreaza un alt personaj decat persoana terapeutului sau (sinele fals).
Parca vorbiti din carti,
este un gen de reactie a pacientului, cand pare ca ghiceste intentia de evitare, de fuga sau ne-continere fata de ceea ce comunica. Doua situatii frecvent intalnite sunt acelea in care pacientul, aflat in fata unei dileme existentiale, intreaba cum sa faca: sa aleaga intre X si Y sau:
Bine, bine, am inteles de unde imi vine chestia asta, dar cum sa fac sa nu mai
fiu asa?
sau
Si cum as putea sa fac ca sa scap de problema?
Analistul e "pus la treaba" in locul pacientului, e delegat in a rezolva dificultatea in care se afla acesta din urma sau in a inlatura anxietatea aferenta problemei care-l preocupa. Pacientul cere solutii punctuale, la care raspunsul analistului
Dvs. cum v-ati gandit?
asa cum o facea formatorul, pare cateodata sablon atunci cand pacientul respinge interventia si cere mai multa autenticitate in relatie, sub forma parerii personale. Adica, proiectand in analist eul care ia decizii, el mai doreste de fapt ceva de la (din) analistul lui (inca nu stie ce), fie ca e hrana gratificanta, fie ca e sustinere (transfer matern). La asemenea gen de "cereri", sub presiunea identificarii proiective si a anxietatii, prima reactie a candidatului e sa raspunda conform unui model, "nemaiauzind" nici ce spune pacientul si "nemaiauzindu-se" nici pe sine. Fluxul interactional e in impas, analistul "surd" si lipsit de creativitate fie "vorbeste din carti", fie e "altcineva", fie e cu altcineva" (cu o teorie sau un model teoretic al formatorului sau al supervizorului sau cu interpretari si interventii imprumutate). Este un moment in care, in cautarea unui punct de reper in afara relatiei, a unui element care sa-i poata permite identificarea cu pozitia pacientului fara a-si pierde perspectiva personala, candidatul poate esua in a participa la spatiul intersubiectiv. O redeschidere ma gandesc ca ar fi posibila daca analistul reuseste sa se repozitioneze in propria identitate, sa-si recunoasca vulnerabilitatea narcisica generata de ne-cunoasterea raspunsului "corect" si s-o depaseasca aducand in discutie tocmai "nestiinta" lui legata de cererea pacientului pentru o dilema de care numai el insusi (pacientul) poate fi responsabil. In felul acesta, analistul va permite pacientului sa aiba acces la subiectivitatea sa, a analistului (lumea interna a mamei), solicitare formulata in
Spuneti-mi parerea dvs.!
si totodata isi va permite si lui insusi sa-si recunoasca atat propria subiectivitate, aportul la experienta proprie (acces la sine), dar si pe cea a formatorului (supervizorului). Un gen de raspuns ca
Eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs., dar inteleg ca va framanta ceea ce ma intrebati si poate putem vorbi despre asta
pare sa redeschida spatiul pentru ambii participanti la relatie. Asumarea de sine ca centru independent de subiectivitate si recunoasterea aceleiasi pozitii si in ceilalti permite fluxului comunicarii sa continue intr-un mod spontan si creativ.

O conditie a miscarilor de acordare la fluxul psihodinamic din campul analitic pare sa fie calitatea self-ului analistului de a fi flexibil si perfectibil. Acest lucru implica un exercitiu continuu de autoreflectie si disponibilitate spre recunoasterea de sine si a celorlalti (pacient, formator, supervizor) in calitate de persoane cu subiectivitate proprie si nu ca obiecte ale sinelui investite cu capacitatea de a satisface sau nu necesitati interne pentru mentinerea status-ului narcisic. Poate ca este un act de curaj in a te asuma si lasa "descoperit", act care va presupune un travaliu continuu de perlaborare al analistului insusi odata cu cel al pacientului.

Foto: Mike Savad, The Shrink Photograph - Psychiatrist - The Shrink Fine Art Print


Codruta Zerfas

este candidat al Societăţii Române de Psihanaliză.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

26 de comentarii

  1. Foarte interesant textul. Sunt de acord ca exista o diferenta mare intre "Dvs. cum v-ati gandit?" la "Eu nu stiu ce e mai bine, dar..." Cred ca asta deschide relatia catre experienta de vulnerabilitate a analistei. As fi curios sa aud mai mult despre deschiderea autentica intre cei doi parteneri. Ce inseamna actul de a te lasa "descoperit"? Poate sa insemne, cum spune unul din relationalli mei favoriti, Lew Aron, ca pacientul devine un interpret al experientei analistului? Ar merge autoarea pana acolo? Oare ce crede Georgiana aici?

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte interesanta ideea de "atitudine concava/convexa".
    Nu stiu de ce imi vine sa asociez si cu imaginea corporala tipul de atitudine analitica.

    RăspundețiȘtergere
  3. Codruta Zerfas15/12/11 23:39

    Cred ca pacientul chiar este de la inceput interesat sa cunoasca ceea ce se afla dincolo de fatada profesionala a analistului. El este curios, "citeste", si interpreteaza ceea ce vine dinspre analist, incepand cu felul in care arata acesta, cum se imbraca, cum arata cabinetul, pana la starile subiective ale analistului pe care incearca sa le ghiceasca din interactiunea implicita. Problema nu cred ca se pune pana la urma in a te lasa sau nu descoperit deoarece acest lucru se petrece oricum, cu sau fara voia ta, ca analist. Devine mai important "cum" iti asumi acest lucru si am in vedere ideea de autenticitte in relatie, lucru afirmat de multi analisti la nivel declarativ dar mai greu realizabil la nivel procedural. Din punctul meu de vedere, "a te lasa descoperit" are legatura si cu ideea lui Benjamin de' a te preda ', in sensul de acceptare a unei relitati a ta, a celuilalt, si a noastra, eu si celalalt. Pacientul va putea la randul sau sa-si recunosca starile proprii si ale celorlalti dupa modelul de autenticitate oferit intersubiectiv de analist.

    RăspundețiȘtergere
  4. Bun venit, Codruta, in Salonul Relational! :) Ader intru totul la discursul tau privind "descoperirea" sau "(auto)dezvaluirea". As mai completa putin ideea de "cum" iti asumi gandindu-ma tot la Jessica Benjamin care vorbeste (intr-un alt articol decat cel la care faci tu referire) despre necesitatea ca psihanalistul sa-si recunoasca gresala fata de pacient pentru a facilita in continuare relatia terapeutica. Mai ales cand ii este semnalata de catre pacient, cred ca atitudinea cu care raspunde spune multe despre analist si despre posibilitatile sale terapeutice. Tinem mult la idealizare si de aceea ne e greu sa fim autentici. Exact asa cum spui, e simplu la nivel declarativ si mult mai greu la nivel procedural numai ca proceduralul este accesibil celuilalt :) (si aici ma intorc la intrebarea lui Bogdan caruia i-ai raspuns tu).

    RăspundețiȘtergere
  5. O intrebare pentru ambele psihanaliste prezente la acest capitol.
    Oare e atat de dificil pentru un analist sa fie autentic, adica firesc in relatia cu analizandul? Din cele descrise aici, pare un ideal de neatins la care speram neincetat...

    RăspundețiȘtergere
  6. Codruta Zerfas16/12/11 10:59

    Se pare ca rigorile metodei psihanalizei asa cum le-a formulat Freud la inceputul sec XIX si continuate de orientarile derivate ulterioare cum ca analistul trebuie sa fie "neutru", sa nu gratifice nevoile infantile ale pacientuluisi nici ale sale, sa influenteze cat mai putin sau deloc procesul analitic, sa permita pacientului sa proiecteze trecutul si conflictele infantile asupra analistului care are menirea de a functiona precum un ecran alb, sa lase pacientul sa vorbeasca, sa nu intervina, sa nu raspunda deloc la intrebari directe, sa nu-si spuna parerea, toate acestea si multe altele avand argumentul favorizarii transferului in cadrul procesului, au creeat un fel de self analitic "corect" de urmat prin valoarea de adevar de nealterat relevata de initiatorul si ulterior initiatorii (zeificati), diferitor curenti teoretici si metodologici in psihanaliza. Ideea care se desprinde urmand cu rigurozitate si idealizand psihanaliza insasi, metoda sau pe ' zeii ' ei, este ca pentru a functiona "psihanalitic', trebuie sa fii intr-un fel anume si ca felul asta de fi "nou" este curatat de felul de a fi implicit obisnuit al analistului(Self fals). Adica ne vine greu sa fim asa cum suntem respectand in acelasi timp si cadrul, de frica tradarii metodei. Cu alte cuvinte un fel de oedip al analistului care nu poate sa-si infranga/"ucida", parintii/zeii pt a putea deveni el insusi creator/zeu. Ar mai fi si vulnerabilitatea narcisica care cred ca joaca un rol major si care cred ca impiedica de cele mai multe ori autoreflectia, ne impiedica sa fim cu adevarat introspecti fiind probabil o operatiune prea dureroasa. Vrem sa fim perfecti! Ciudat lucru dar iata cum gratificarea narcisica a analistului are loc oricum,fie ca ei sunt tentati sa raspunda unor nevoi ale pacientului, lucru sanctionat, fie ca ei sunt tentati sa se gratifice pe sine avand o imagine nealterata in fata rgulii respectate cu strictete. E o munca de perlaborare sustinuta si grea pana la urma ca sa poti sa te asumi ca "vulnerabil" dar pana la urma asta e cheia atat in lucrul analistului cu sine cat si in interactiunea cu celalalt. Asa cum spune Georgiana, sa poti sa-ti recunosti greseala, face ca procesul sa mearga inainte.

    RăspundețiȘtergere
  7. @ Codruta Z.: Multumesc pentru generosul raspuns. Mi se pare ca cu cat un analist vrea sa fie mai aproape de ideal, el se departeaza de fapt de acesta. Ce paradox...

    RăspundețiȘtergere
  8. intre 'dvs cum v-ati gandit?' si '...poate discutam despre asta', nu exista nici o diferenta. Tot nu s-a dat un raspuns celui care a venit in fata analistului, idealizat. Si analistul este om, asa este. Totusi, se afla acolo in calitate de expert. E adevarat, Freud a promovat neutralitatea; totusi el este primul care s-a folosit de materialul obtinut in cadrul sedintelor pentru a-si face pacientii celebri. Iar analiza lui de dincolo de cadrul intalnirilor, a fost mai mult decat ...analitica. Cele scrise ulterior, cuvintele folosite in descrieri si analize, pot fi spuse si pacientului? In alta ordinte de idei, consider ca analistul poate raspunde mai autentic la strigatul 'pacientului'(pun in ghilimele cuvantul pacient deoarece presupune un bolnav si in mod implicit o persoana competenta care sa poata sa il ajute sa 'vada' si alte raspunsuri la boala sa) de ajutor. Cand 'pacientul' transfera asupra analistului, solicitand un raspuns direct, acesta poate fi autentic, oferind raspunsuri empatice si variante posibile. Eu sunt pentru o sinceritate asertiva, care sa-i permita pacientului sa vada si alte variante la problemele sale

    RăspundețiȘtergere
  9. @anonim:
    Si mie mi se pare la fel: "Dvs. cum v-ati gandit?" si "Poate discutam despre asta." sunt variante clasice de intoarcere a intrebarii, nu-i asa? Mai autentic ar fi poate un raspuns de genul celui formulat de Codruta Zerfas in articol: "Eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs., dar inteleg ca va framanta ceea ce ma intrebati si poate putem vorbi despre asta." - "...ca sa incercam sa gasim impreuna un raspuns..." adaug eu - pentru ca, daca-i spunem numai "Poate discutam despre asta.", e ca si cum i-am spune "Eu stiu raspunsul dar nu ti-l spun ca sa te ajut sa il descoperi tu." sau "Nu iti spun daca stiu sau nu pentru ca trebuie sa fiu neutru." Si, aveti dreptate, s-ar mentine o idealizare inutila si neterapeutica.
    Referitor la faptul ca analistul in cabinet este si om si expert, lucru absolut adevarat, trebuie sa va spun ca cele doua aspecte: "om" si "expert" nu difera in psihanaliza. E o impartire doar teoretica dar, practic, expertiza lui nu merge mai departe de capacitatile umane pe care le are.
    Nu am inteles acest paragraf: "E adevarat, Freud a promovat neutralitatea; totusi el este primul care s-a folosit de materialul obtinut in cadrul sedintelor pentru a-si face pacientii celebri. Iar analiza lui de dincolo de cadrul intalnirilor, a fost mai mult decat ...analitica. Cele scrise ulterior, cuvintele folosite in descrieri si analize, pot fi spuse si pacientului?"! Intrebari: E vorba despre scrierile clinice ale lui Freud? Ce spuneti despre ele? Intrebati cumva daca o prezentare de caz poate fi adusa la cunostinta pacientului? Daca pacientul solicita sa o citeasca si sa o discute, este chiar obligatoriu pentru ca, daca analistul ar refuza, e greu de imaginat cum ar putea continua relatia!
    Nu sunt de acord cu dvs. ca "pacient" e tot una cu "bolnav". Acesta din urma este un termen medical caruia trebuie sa ii atribuim o "boala". Nu toti pacientii in cura psihanalitica sau psihoterapeutica au un diagnostic medical.
    Ader intru totul la ideea dvs. ca psihanalistul trebuie sa fie pentru pacient o oferta de variante noi.
    Ca sa usuram dialogul nostru si sa stim data viitoare ca sunteti aceeasi persoana, puteti sa va luati un pseudonim? Mersi!

    RăspundețiȘtergere
  10. imi permit sa scot definitia din dex-ul online:
    PACIÉNT, -Ă, pacienți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat În raport cu acesta. ♦ (Înv.) Persoană supusă unui supliciu; victimă; martir. 2. Adj. (Livr.) Care are (sau manifestă) răbdare, calm; răbdător. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. patiens, -ntis, fr. patient, germ. Patent, it. paciente
    Personal, pastrez parerea despre 'pacient' si cred ca toti sunt 'diagnosticati', chiar daca nu medical, tot isi gasesc un loc in arborescenta DSM-ului.
    Denumirea : 'client' ar reaseza mai usor pacientul roman pe scaunul terapeutic. Sau orice alta denumire acordata unui om obisnuit, cu probleme obisnuite, ce apeleaza la psihanalist.
    Ma opresc deoarece ma indepartez de subiectul acestui articol.
    (am ales anonim deoarece, spre rusinea mea, nu am stiut ce presupun celelalte optiuni :) )

    RăspundețiȘtergere
  11. So, so lovely strategiile astea de "spontaneitate"! Pai astea nu se invata, soro draga! Orice psihanalist, indiferent de orientare, scoala, varsta, culoare, religie, orientare sexuala, clasic freudian, kleinian, winnicottian, relationist, etno sau budist zen poate fi suficient analizat-experimentat-atent-versat-sincer ca sa-si permita autenticitatea in relatie. In relatia asta, ca si in oricare alta. Persoanele cu indoieli sa utilizeze morcovii in alte scopuri decat cele dosnice. Daca analistul nu e spontan si deschis, atunci la ce mai practica? Sa se lase!!! Nu e un lux, nici o cucerire recenta, e o necesitate. Si nu prea cred ca s-a inventat zilele astea. C'mon! Trebuie sa fii prea naiv, omnipotent si self-oriented ca sa crezi in asa ceva. Sau unii chiar cred?! Lala

    RăspundețiȘtergere
  12. In primul meu comentariu, legat de egalitatea dintre cele doua variante de raspuns acordate pacientului, nu am fost atenta (:)), si am scris 'poate discutam despre asta', desi am vrut sa fac referire la expresia folosita in articol: '..si poate vorbim despre asta'.
    Intrega expresie – ‘eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs, dar inteleg ce va framanta si poate discutam despre asta’ – o gasesc la fel de neutra precum ‘dvs cum v-ati gandit’, iar in spatele ei se ascunde acelasi mesaj , doar ca imbracat in 'haine' mai aratoase.
    ‘Eu nu stiu ce e mai bine pentru dvs’ – transmite mesajul ca ‘nu ma pricep la binele tau ’ dar in spatele lui se ascunde mesajul ‘nu ma bag, nu risc, nu imi dau cu presupusul’ .
    ‘Dar inteleg ca va framanta ceea ce ma intrebati’ – se vrea un mesaj asertiv, un umar intins dar tot neutru si de la distanta, un mesaj de colaborare amabila si rece, ce nu permite trecerea liniei cadrului terapeutic, a liniei pacient/analist. Analistul isi pastreaza doar postura de analist si atat.
    ‘Si poate putem vorbi despre asta’ – analistul care si-a pastrat postura castigat strategic, de analist, se ofera sa dea o mana de ajutor, pastrandu-si neutralitatea proaspat castigata.
    Dupa aceasta fraza, lumina este focalizata doar pe pacient, analistul ramand in umbra calda a neutralitatii.
    Nu zic ca fraza nu poate da roade. Pacientul a primit, aparent, suficienta informatie pentru a se deschide spre colaborare, si pana la urma cam asta este scopul principal.
    Dar fraza ramane ‘aceeasi Marie cu alta palarie’: o ‘strategie de marketing’.
    La Vocea Romaniei, Moga a spus unuia din echipa lui: ‘publicul te-a ascultat. Sa voteze cum trebuie’. Cantaretul a zambit fericit, dar de fapt ‘cum trebuie’ poate insemna absolut orice.
    La fel si psihanalistul ce foloseste fraza de mai sus: se arata vulnerabil si cooperant, dar in realitate, el nu a iesit din conul de umbra, aratand solutiile magice asteptate de pacient.

    RăspundețiȘtergere
  13. legat de Freud, am incercat sa explic faptul ca in spatele neutralitatii impuse de cadrul clasic psihanalitic, avem pareri destul de bine conturate legate de pacient si cele expuse. Acestea reies chiar si din descrierile parintelui psihanalizei, pareri ce sunt convinsa, nu au imbracat aceeasi forma in cadrul intalnirilor. Am incercat sa spun si sa intreb in acelasi timp - cat de sincer poate fi analistul cand este intrebat direct, fara sa raspunda la o itnrebare cu o alta intrebare sau cu raspunsuri evazive

    RăspundețiȘtergere
  14. @ Lala: Pentru unii muritori (si nu-s putini), fie ca sunt ei analisti ori ba, e tare greu sa fie autenTici. Iar dorinta pacientului (nu de multe ori regresat pana la varste psihice foarte mici) e aceea de a avea un parinte perfect, ideal, ceea ce desigur, nu poate exista, dar asta afla copilul cand mai creste. Asa ca toata disputa nu este fara sens.

    @Anonim: Nu credeti ca a astepta solutii sugerate de analist e cea mai proasta varianta de a "creste intr-o analiza"? Pana la urma, scopul unei amalize este acela de a-l deprinde pe pacient/client sa gandeasca cu propria-i minte, sa-si ia propriile decizii, sa aiba responsabilitatea lor, sa functioneze independent de analist, asadar? Eu cred ca cele mai bune solutii si le gaseste fiecare, m-ar ingrijora ca analistul sa ma ghideze in alegerile mele.

    RăspundețiȘtergere
  15. @anonim: Ar insemna ca DSM-ul ne acopera pe toti? Teoretic, toti putem face o psihanaliza. Denumirea de "client" este valabila oricum si pentru clientii psihanalizei dar e prea generala.
    Referitor la "Nu stiu." spus pacientului, vreti sa spuneti ca nu exista situatii care sa fie descrise autentic de acest raspuns si ca de fapt tot timpul avem o anumita optiune, in orice situatie? Dar este un raspuns sincer pe care il dam atat de des! Am in minte si situatii din clinica si situatii din viata de zi cu zi. "Nu stiu." cred ca arata ca te afli in aceeasi incurcatura cu cel care intreaba si ca la randul tau pui aceeasi intrebare la care sa raspunda cineva care "stie".
    Sunt de acord ca Freud in clinica nu era atat de neutru pe cat pretindea in teorie. Cat de sincer poate fi analistul este o intrebare foarte buna si cred ca trebuie sa se intrebe fiecare analist pe sine, nu stiu daca exista raspunsuri generale. Cand simte ca da raspunsuri evazive, e cazul sa-si puna singur intrebari.

    @Lala: Si eu cred ca "spontaneitatea" nu poate fi invatata rational si ca nu exista astfel de "strategii". Chiar si in supervizare, unde afli cum i-ar fi raspuns supervizorul acelui pacient despre care ii vorbesti, nu poti prelua rational sau automat o replica ce nu ti se potriveste si care nu te descrie autentic pentru ca nu ar functiona. Referitor la "lasatul de meserie", suna un pic prea transant si cumva inchide subiectul. Sigur o facem cu fiecare "pacient" pe care nu il avem in cabinet. Cu cei care vin la analiza, nu te poti lasa pentru ca inseamna sa te lasi de relatia cu ei. Pentru relatia cu pacientii pe care ii avem, discutam despre ceea ce putem face si ceea ce nu pentru ca nu exista "spontaneitate" perfecta cum nu exista nimic perfect, exact cum v-a raspuns si Ioana.

    @Ioana: O anumita "ghidare" inconstienta exista oricum (si e reciproca) dar e posibil ca, atunci cand vorbim despre asta, discutia sa ingroseze lucrurile putin, ca in orice subiect pe care il ingustam numai prin faptul ca il punem intr-o discutie si atunci, limitele inconstientului despre care vorbim se atenueaza (in discutie) sau sunt putin omise.
    Sigur, cu cat pacientul se afla mai mult intr-o situatie de criza, o situatie care il preseaza, cu atat va astepta raspunsuri mai fixe sau directe sau unice sau magice ori lucrurile nu sunt niciodata "alba" sau "neagra". Ce raspunzi cand o femeie (pacienta sau prietena sau orice altceva) te intreaba daca sa avorteze sau nu? Ma intorc la acel disputat "nu stiu".

    RăspundețiȘtergere
  16. @ Georgiana: Ma gandesc ca daca o pacienta se intreaba, te intreaba si iar se intreaba daca sa avorteze sau nu, tergiversarea asta are un sens. Poate fi intentia de a pastra copilul, in principiu. Problema e cat de ambivalenta va fi cu el dupa ce-l naste...

    RăspundețiȘtergere
  17. am sa ma gandesc la acest 'nu stiu', pentru a nu raspunde sub primul impuls :).
    Totusi, strict pe exemplul dat - ce raspunzi cand o femeie te intreaba daca sa avorteze sau nu, e adevarat ca nu poti sa ii spui ce sa faca, nu poti lua decizii in locul ei si nu poti sa stii ce e mai bine pentru ea si pentru copilul nenascut.
    Nu avem cum sa stim viitorul si toate variabilele presupuse de conditia sociala, financiara, etc a femeii in cauza.
    Dar putem fi capabili, daca ni se pune o astfel de intrebare, sa ne spunem parerea noastra sincera,legat de aceasta situatie.
    Sunt atatea de spus si pro si contra.
    Dupa ce asculta, doar ea e in masura sa isi asculte inima si sa aleaga. E trupul ei, e viata ei, e decizia ei.
    Putem sa ii spunem despre greutatile pe care le presupune pastrarea, despre renuntarile pe care trebuie sa le faca, asa cum le face orice parinte, ii putem vorbi si despre zenzatia fantastica a unei imbratisari de copil sau despre regretele tardive si nesfarsite ce e posibil sa o urmareasca intreaga viata.
    Daca ii poti arata intregul tablou, in mod neutru (de data asta neutralitatea e buna :) ) , fara implicare emotionala si impunerea de solutii, persoana in cauza poate alege culorile ce i se potrivesc mult mai usor cu asumarea deciziei nu doar sub impactul emotiilor.
    Intrebarea, indecizia, frica de necunoscut, frica asumarii de responsabilitati sunt pana la urma trairi firesti, umane.
    Se spune ca si curajosului (eroului) ii este frica, doar ca el nu o spune cu glas tare.
    Un raspuns simplu - nu stiu, sau varianta - tu ce crezi, inteleg ca te framanta parca nu sunt suficiente. O invitatie la analizarea variantelor, impreuna, parca e mai aproape de autenticitate.

    RăspundețiȘtergere
  18. Haideti sa nu vorbim neaparat de pacienti; discutia cu o prietena vi se pare diferita? Mie nu! Mi se pare o situatie in care, cel caruia i se cere un astfel de sfat, nu numai ca nu se incumeta in mod rational sa-si asume "responsabilitatea" deciziei (responsabilitate oarecum implicata de faptul ca sfatuiesti) ci cred ca realmente sincer nu are cum sa nu fie profund ambivalent in fata unei astfel de cereri daca empatizeaza cu situatia femeii respective. Si atunci, impreuna "nu vor sti". Sigur ca "nu stiu"-l este insotit de invitatia la explorare, exact cum a spus Codruta Z. in articol si cum descrieti atat de frumos si dvs., anonim! Altfel, "nu stiu"-l simplu ar insemna "nu stiu si nici nu ma intereseaza" :) si ar fi aberant.

    RăspundețiȘtergere
  19. @ioana m: militez pentru implicarea psihanalistului. Modul in care se implica tine, mai departe, de calitatile, de 'sinele analistului' si nu numai.
    Raspunzand concret la ce ati intrebat, retoric, parerea mea este ca atunci cand pacientul intreaba concret, trebuie sa i se raspunda sincer. El, pacientul sta ‘dezbracat’ in fata analistului, prezentadu-si toate vulnerabilitatile,solicitand sa mai auda o parere, sa stie ca nu e nebun, ca e om, ca mai sunt si altii ca el, ca i se aude strigatul de ajutor, ca este inteles. In cazul de fata, nu orice parere, ci parerea unui specialist platit. Nu parerea unui prieten sau a unei rude.
    Psihologul este, totusi, un lux pentru multi dintre noi, romanii.
    Iar multi dintre noi ajung in fata acestuia nu pentru o simpla igiena mentala ci in momente de rascruce, singuri sau impinsi de altii de la spate; vin intr-un moment in care nici ei nu stiu ce vor, ce sa ceara sau ce vor sa auda.Intr-un astfel de moment, lasa garda jos si il intreaba pe specialist, dorind o clipa sa se vada ca intr-o oglinda.
    Pentru a putea continua procesul terapeutic, este nevoie de aceasta sinceritate relationala, macar si pentru o clipa, pentru castigarea increderii.
    In cabinetele din Bucuresti rasuna de multe ori aceasta intrebare: ce credeti despre ce v-am povestit? Si la fel de des se aude acest raspuns: dar dvs. ce credeti? Sau o mama ce si-a dus fiul la psiholog in urma consumului de droguri, intreaba: ce credeti despre ce ati discutat cu el? Raspunsul a fost: dvs. ce credeti? E fiul dvs.
    Sunt situatii reale si ambele persoane nu au mai intrat in cabinetele respective a doua oara, desi procesul terapeutic presupune altceva.
    Personal, daca ma intrebati de modul in care ar trebui sa se implice un psihanalist, ma gandesc de pilda la niste documentare urmarite cu ani in urma, in care cuplurile erau consiliate in mod activ. Se statea de vorba cu ei, initial, dupa care cuplurile isi dadeau 3 note pe paliere importante, erau despartite si implicate in activitati de constientizare a sinelui celuilalt.De exemplu, discutii cu grupuri de persoane de sex opus, in cadrul carora erau expuse problemele lor iar grupul isi dadea cu parerea despre cum ar fi reactionat in respectiva situatie, la fel ca sotul/sotia sau mai transant. Etc. Nu stiu daca ati urmarit si dvs aceste emisiuni (din pacate nu stiu cum se numeau sau pe ce canal tv erau).
    O astfel de abordare, chiar daca pana la urma era un show tv, mi s-a parut mult mai aproape de ‘pacient’, permitandu-I sa vada si sa experimenteze variante. E ca un fel de ‘trezire’.
    Daca as merge la psiholog, mi-ar place sa imi raspunda sincer la intrebari, sa imi ofere variante nu doar prin clasicile intrebari reformulate: ‘vreti sa discutam despre asta?’ ‘ce ati simtit?’ ‘ce credeti?.
    Am incredere ca psihologul poate mult mai mult decat atat.

    RăspundețiȘtergere
  20. @Georgiana: multe persoane nu apeleaza la psiholog datorita modului in care este privita aceasta consiliere. Iar cuvantul 'pacient' intareste aceste fobii. Ar apropia mai mult pacientul utilizarea unui termen mai aproape de 'normalitate', gen: partener. Imi dau cu parerea.

    @Georgiana: discutia cu o prietena este destul de diferita :). Chiar si discutia cu un preot este diferita. In primul rand, si eu gasesc important acest aspect in procesul vindecarii, pe prietena nu o platesti. Plata face parte din instrumentarul consilierii.
    Si cu prietena poti vorbi vrute si nevrute, ea te poate ajuta sa remarci tot felul de nuante, sa te descarci, sa te incurce prin implicarea ei subiectiva sau din contra. Prietena poate fi un psiholog nativ.
    Psihanalistul in schimb, s-a antrenat ani intregi pentru aceasta intalnire. Are tehnici, metode, instrumente prin care poate transforma discutia pacient-analist, in ceva productiv.

    RăspundețiȘtergere
  21. @ Anonim: "Sau o mama ce si-a dus fiul la psiholog in urma consumului de droguri, intreaba: ce credeti despre ce ati discutat cu el? Raspunsul a fost: dvs. ce credeti? E fiul dvs."
    In locul acelui psihoterapeut i-as fi explicat mamei ca intre mine si copilul ei s-a stabilit un contract de confidentialitate. Poate mama nu a inteles acest lucru, de unde si frustrarea de a-i fi refuzate opinii avizate cu privire la copilul ei. Putine mame pricep ca copilul lor nu este "al lor".
    Implicare? Pana unde poate merge implicarea? Pana la a crede ca tu stii mai bine, ca doar esti psiholog? Dumnezeule, toti suntem muritori de rand, cu pacatele si tristetile noastre, de ce sa le proiectam asupra clientilor/partenerilor/pacientilor/analizanzilor nostri? Ce orgoliu omnipotent ne-ar permite asta? Cum ar putea o psihanalista care n-a facut niciun avort in viata ei sa se implice in decizia unei paciente? Spunandu-i ca nu e bine sa faci avort? Exemplul invers e la fel de relevant. Nu dorinta terapeutului conteaza, ci a celui care solicita ajutor. Tehnica, metodele sunt mai putin importante decat premisa de la care porneste un terapeut in clinica. A-i lasa libertate de alegere "clientului" e singura modalitate sanatoasa de a-l ajuta, chiar daca asta pare neimplicare.

    RăspundețiȘtergere
  22. @Ioana M: dupa cum vedeti, pareri si pareri.
    Dvs. ati face referire la ‘contractul’ de confidentialitate si imediat va ganditi la faptul ca ‘copilul lor nu este al ‘lor’’.
    Simt ca nici dvs si nici eu nu avem experienta cu o astfel de problema majora, drogurile.
    Am sa imi permit sa spun ce cred eu ca ar fi trebuit sa raspunda, desi chiar habar nu am cum poti sa ajuti pe cineva sa iasa dintr-o dependenta.
    In primul rand, ma gandesc la cuvintele formulate de mama: ‘ce credeti despre ce ati vorbit cu fiul meu’. Mama nu a intrebat: ‘ce ati vorbit cu fiul meu’.
    Este totusi o diferenta ce nu duce la violarea unui contract de confidentialitate. Si nici nu arata posesivitatea ci doar solicitarea unui ajutor concret, intr-un moment-drama al unei familii. Psihologul e persoana ce sesizeaza astfel de nuante in spatele intrebarilor.
    Un psiholog bun, determinat, dedicat muncii sale ar fi raspuns ceva de genul asta (repet, nu sunt specialist in asa ceva): ‘Doamna, haideti sa ii acordam o perioada de timp pentru refacere’. ‘ are nevoie de sprijinul tuturor. Sunteti dispusa sa urmati si dvs cateva sedinte impreuna? Dar tatal?’, ‘am nevoie de cooperarea dvs pentru a-l ajuta’, ‘este nevoie de tratament medicamentos, in paralel cu consilierea psihologica’; ‘Doamna Mama, lupta cu drogurile este o lupta pe mai multe fronturi. Uitati aici cateva brosuri pentru a va informa legat de acest aspect’; ‘are nevoie de sprijinul tuturor. Avem nevoie de un plan pentru a-l responsabiliza. Pana atunci, trebuie scos din mediul in care isi face veacul. Are nevoie de prieteni noi. Trebuie sa acceptati o alta dependenta, pana reusim sa rezolvam aceasta etapa – cafea/tigari, sau din contra.’ ‘ daca vreti sa il ajutati, perioada urmatoare va fi una grea. Uitati aici gasiti un grup in care se discuta aspect legate de aceasta dependent. Puteti gasi aici sprijinul necesar’…...etc…etc…etc….
    In aceasta poveste e total irelevant ca copilul nu e tot una cu mama.
    O mama cere ajutorul, e depasita de situatie, drogurile apar doar prin filme.
    E important sa fie atrasa in procesul vindecarii. Familia joaca un rol fantastic. Pentru ca daca un membru al unei familii este bolnav, intreaga familie e bolnava. E afectata. Poate fi motivul pentru care s-a ajuns in acel impas sau din contra, e atrasa in acest impas. Dependentele cer colaborare, intelegere, sustinere reciproca. Dependentul poate fi ajutat doar daca vrea sa se vindece, daca colaboreaza, are multe esecuri in lupta cu dependenta si e mare lucru sa o primesti pe mama si sa poti sa ii spui macar atat: ‘copilul are mare nevoie de dvs…nu il abandonati…’
    Raspunsul unui psiholog – e fiul dvs, e ca o palma. (e un raspuns care chiar trimite la posesie  ). Eu iti cer ajutorul iar tu ma lasi in ceata.
    A face trimitere la contracte de confidentialitate pentru un copil (cuvantul copil presupune varsta sub 14 ani) parintelui care plateste consultatia, in conditiile in care nici macar nu a solicitat relatarea discutiei, e frustrant si total lipsit de ajutor petnru rezolvarea problemei majore.
    E ca si cum, scuzati expresia foarte populara la noi – mergi bou si te intorci vaca.
    Nici pe departe aceste raspunsuri nu ajuta pacientul si fmailia acestuia sa ‘gandeasca si sa ia decizii singuri’, cum spuneti mai sus.
    Parerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  23. @Ioana M: legat de implicare, normal, ca in toate, trebuie sa existe un echilibru. Eu militez pentru implicare (sa ma intelegeti, nu luare de decizii in locul pacientului. Ma voi repeta. Implicarea intr-un raspuns onest atunci cand este solicitat. Implicarea in ajutarea pacientului sa vada dincolo de problemele ce il framanta. Sa vada toate culorile problemei sale).
    Si nu doar pentru ca psihologul le stie pe toate. Nici pe departe. Psihologul invata si el foarte multe din relatia cu pacientul.
    Ar fi bine si fara proiectii . Si fara implicare in decizii. Deja e cu totul altceva. Oricum, psihologul are puterea, chiar si prin intrebarile acestea sablon folosite curent, sa duca pacientul unde vrea el.
    Cand am sustinut mai sus implicarea – m-am referit strict la momentul in care clientul solicita un feed-back.Acesta are dreptul la o anumita doza de sinceritate din partea psihologului. Macar ceva gen: ‘sunt aici, te aud, inteleg, hai sa vedem cum putem rezolva’.
    Vorbiti de orgolii omnipotente dar eu nu ma gandesc la asa ceva.
    Ma gandesc la psihologul care se pregateste zeci de ani, precum doctorii, pentru intalnirea cu pacientul. Facultatea nu e suficienta. Zeci de ani de formari, sute de ore de consiliere, supervizari, participari,cursuri, publicatii, etc. Si toate astea pentru calitate. Calitatea intalnirii cu pacientul. Exact ca si un doctor.
    Nu inteleg de ce ar trebui sa se gandeasca in avans daca stie mai bine decat pacientul sau nu.
    Iar legat de experienta psihanalistei ce nu a facut avort, e o problematica mai mult decat interesanta, abordata si in articolul de mai sus (unde scrie ca analistul trebuie sa aiba experienta).
    Daca gandim asa, la faptul ca lipsa de experienta in avorturi nu ne permite implicarea intr-o consiliere, ar insemna ca toti barbatii psihologi ar trebui sa aiba scris pe usa – ‘aici barbat. Nu va pot ajuta in treburi femeiesti’.
    Lucrurile nu sunt atat de simple.
    Ar insemna ca psihologul ar trebui sa consilieze/psihanalizeze doar pe palierele sale de experienta. Un psiholog nu ar putea ajuta o pacienta si nici o psiholoaga nu ar putea ajuta un pacient. Pentru ca nu au experienta sexului opus.
    Nu ai trecut prin asa ceva, nu ai cum sa intelegi prin ce trece????
    Cred ca e fals.
    Cei care urmeaza psihologia au un har, au darul de a vedea dincolo de cuvinte, de a auzi durerea celuilalt, nelinistile, de a intelege, fiind din afara, toate implicatiile.
    Psihologul nu trebuie sa experimenteze drama mortii ca sa inteleaga doliul nedepasit al unui pacient. Cum nu trebuie sa experimenteze multe alte experiente pentru a putea ajuta.
    Experienta poate fi uneori de mare ajutor dar poate fi in egala masura un balast.
    Nu degeaba se spune ca cei mici, copii, inteleg mult mai bine anumite lucruri, deoarece ei nu au trecut prin experientele vietii ce duc la compromisuri.
    Parerea mea.

    RăspundețiȘtergere
  24. @ Anonim: Desigur, lupta cu dependenta e una dificila, iar familia e absolut necesar implicata. Nu precizaseti toate astea in postarea anterioara...dar, as indrazni sa sugerez acelei mame ca dependenta copilului ei are un sens multiplu, din care imi permit sa accentuez tendintele contrare: a evada din universul extern (cautarea unei stari de bine imposibil de gasit in afara) si a obliga tot acest univers (care include familia, bineinteles) sa-i acorde maxima atentie. Ori, in atari conditii, probabil ca mama ar fi bine sa inteleaga ca copilul ei are nevoie de ea, de sprijinul ei (cum altfel, dependenta e un strigat de ajutor, nu-i asa?), dar are nevoie si de o mama care sa-i permita sa se desprinda, sa-i permita sa creasca, sa fie responsabil, etc. Poate si mama are nevoie de niste sfaturi ceva mai nuantate, si eventual mai multe informatii specializate (nu cele care se gasesc in brosuri, de pilda), intrucat simptomul copilului ei poate disparea in aceasta forma si reaparea altfel, daca chestiunea de fond (separarea de mama) nu-si gaseste o rezolutie rezonabila.
    "In aceasta poveste e total irelevant ca copilul nu e tot una cu mama. " Aici imi permit sa va contrazic, ca si psihologul, care a avut, probabil, curiozitatea de a sonda felul in care mama concepe relatia cu copilul sau dependent. Poate parea un raspuns inadecvat sau agresiv, oricum, nu unul la care s-ar fi asteptat mama, iar reactia ei a fost, poate, la fel de lipsita de deschidere ca raspunsul-intrebare al psihologului. E posibil ca ea sa faca acelasi lucru si cu copilul ei, adica atunci cand i se raspunde ceva neconvenabil sa se simta atacata, abandonata, respinsa?
    Sigur, sunt doar ipoteze, am mers poate prea departe fara sa cunosc realitatea(cum as putea altfel?), luati toate intrebarile mele ca pe ceea ce sunt: intrebari fara raspuns.

    RăspundețiȘtergere
  25. @Ioana M: raspunsul dvs deja suna altfel :) Se pot extrage multe informatii pentru mama.
    Credeti-ma, nici eu nu stiu mai mult, decat ca un copil a fost dus la psiholog pentru consum de droguri iar la sfarsitul intalnirii, psihologul a dat raspunsul respectiv mamei.
    Ma bucur mult ca raspunsul meu ulterior v-a dat posibilitatea de a analiza asa frumos si a gasi atatea variante pentru sustinerea procesului terapeutic. Si pentru mama.
    Ma indoiesc insa ca, din usa, psihologul a vrut sa faca vreo sondare in reactiile mamei. Reactia a fost rotunjirea ochilor si considerarea, ulterior, ca si-a batut joc.
    M-a intrebat ulteror, ce inteleg din fraza asta, ca ea nu intelege ce a vrut sa spuna ala. Ca pierde timpul platindu-l.
    Intrebarile vor ramane fara raspuns deoarece nu am raspuns la ele.
    Pot spune doar ca dependenta e un subiect tabu chiar si intre prieteni, iar daca prietenul iti spune, dupa o perioada ca s-a rezolvat, lasi subiectul inchis, cu delicatete.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!