Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Autodezvaluirea din perspectiva teoriei intersubiective




Va prezint aici articolul "Self-Disclosure from the Perspective of Intersubjectivity Theory" publicat de Donna M. Orange si Robert D. Stolorow in Psychoanalytic Inquiry, 1998.

Termenul de autodezvaluire inlocuieste traditionalul declararea contratransferului. Sa vedem ce aflam nou in teoria intersubiectiva!

Autorii incep prin a comenta conceptul de practica clinica spunand ca trebuie sa il adoptam cu totul in locul celui de tehnica clinica atunci cand denumim activitatea din cabinetul psihanalistului, deoarece acesta din urma este potrivit numai pentru lucrul cu orice altceva in afara mintilor. In munca ce implica mintile, nu exista variabile ce pot fi controlate, nu este nimic tehnic, pentru munca cu fiintele umane, mult mai potrivit fiind practica. Stim ca intersubiectivistii accentueaza o veche idee cu care s-a nascut insasi psihanaliza si anume ca in relatia cu pacientul nu aplicam o teorie - ar fi un demers rational si, deci, deloc spontan.

Ei spun in continuare ca:
Nepotrivirea conceptului de tehnica in psihanaliza este cu atat mai vizibila acum si aici in discutia despre autodezvaluire. Numai prin conceperea psihanalizei in primul rand ca pe o stiinta empirica necesitand control rigid asupra variabilelor ce intervin, ne putem imagina ca autodezvaluirea poate fi normata de regula sau prescriptie sau chiar de recomandare tehnica. Cu toate acestea, generatii de formatori si supervizori orientati psihanalitic au cautat sa protejeze procesul de contaminare insistand ca analistii sa ramana anonimi.
Ideea era ca psihanalistul, ca sa isi protejeze munca, trebuie sa pastreze un cadru cat mai strict in care sa transpara cat mai putine despre persoana sa "reala" pentru ca "realul" e greu de analizat, este o interferenta care afecteaza activitatea de interpretare simbolica si daca axam interventia pe simbolic, este normal sa punem problema astfel, numai ca astazi, psihanaliza relationala nu mai lucreaza pe simbolic. Chiar si despre declararea contratransferului - despre care s-a vorbit inainte de intersubiectivisti - s-a spus ca este uneori necesara, alteori, insa, daunatoare. In mod firesc rezulta de aici "indicatii tehnice" cu privire la "manuirea tehnica" a "contratransferului". Pare foarte rezonabila aceasta teorie traditionala, dar autorii nostri spun aici ca autodezvaluirea nu poate fi pusa in nici un fel de recomandare tehnica. Nu ne miram, pentru ca stim ca ei recomanda numai spontaneitatea, ceea ce este destul de greu de acceptat...

In 1967, R. Greenson povesteste in lucrarea The Technique and Practice of Psychoanalysis (New York: International Universities Press) despre un pacient care a dedus ca analistul este un democrat liberal. Autorul (citat aici de Donna Orange si Robert Stolorow) se intreba cum pacientul, un republican conservator, a ajuns la aceasta concluzie. Greenson povesteste ca, oricand pacientul spunea ceva de bine despre republicani, analistul ii cerea sa asocieze (adica il incuraja sa spuna mai multe despre asta ca si cum depistase o problema a pacientului), iar atunci cand spunea ceva de rau despre acestia, analistul ramanea tacut ca si cum ar fi fost in acord cu cele spuse.

Autorii nostri comenteaza faptul ca o autodezvaluire involuntara este intotdeauna inevitabila, iar totala anonimitate a analistului este imposibila. Ei spun mai departe ca dezamagirea lui Greenson arata tendinta analistilor de a privi autodezvaluirea ca pe un efect nefericit al muncii analitice in loc de a o vedea ca pe o contributie esentiala, ca si cum pacientul trebuie sa se expuna cat mai mult, iar analistul cat mai putin. Imi place mult de tot ideea urmatoare si o redau ca atare:
Activitatea recenta in psihanaliza relationala care incurajeaza explorarea experientei pacientului cu privire la subiectivitatea analistului a inceput sa remedieze aceasta viziune unilaterala.

Teoria intersubiectiva este chiar mai radicala pe acest subiect. Ea recunoaste ca in fiecare situatie psihanalitica particulara sau camp intersubiectiv, doua lumi subiective se autodezvaluie continu si incearca sa se ascunda. Chiar si retinerea / abtinerea (withholding) este o forma de comunicare. Intrebarea este ce convingeri psihologice fundamentale (principii organizatorice emotionale) ghideaza continutul si maniera dezvaluirii si ascunderii noastre, deopotriva constiente si inconstiente cu fiecare pacient si viceversa. Evident, cel mai bine analizat analist va fi pregatit sa se confrunte cu aceasta intrebare. Cel mai bine supervizat analist sau terapeut - dintr-un punct de vedere intersubiectiv sau total relational - va fi cel mai bine pregatit sa aprecieze importanta unei astfel de profunde autocunoasteri.
Mai departe autorii il apreciaza pe Ferenczi (pe care Ioana Marculescu il citeaza frecvent in comentarii) care a insistat asupra importantei analizei personale profunde a analistilor. Ei il considera pe Ferenczi un important predecesor al teoriei intersubiective pentru ca a fost primul care a schimbat tabuul autodezvaluirii. In acelasi timp, Ferenczi a inteles ca relatia din cabinet trebuie sa ramana asimetrica pentru protectia ambilor participanti.

Insa continuam sa ne confruntam cu conformitatea, afirma ei, in loc sa ne exprimam liber. Domeniul intersubiectiv este un domeniu al practicii, al intelegerii si al interactiunii particulare a subiectivitatilor. Asta inseamna ca nu ne putem propune nici autodezvaluire intentionata. Trebuie sa ne intrebam si ce anume reprezinta selful (din self-disclosure = autodezvaluire) despre care spunem ca se dezvaluie. Va dau iarasi citatul lor, in continuare, ca sa vedem exact cum raspund la aceasta chestiune:
Probabil intreaga problema cu autodezvaluirea in analiza apare deoarece suntem inca prinsi in concret si reificam conceptia selfului ca minte izolata. Daca insa concepem selful ca fiind un proces ce decurge din contextul intersubiectiv particular, putem vorbi despre incercarile de a ascunde propria participare subiectiva in practica clinica, dar nu despre un self preexistent sau despre continuturile sale concepute dualist ca minte.

In orice caz, cea mai importanta este chestiunea sensurilor pentru pacient si analist. Nici autodezvaluirea, nici ascunderea / retinerea nu este neutra; fiecare are un sens particular in contextul particular al tratamentului psihanalitic. Principala noastra preocupare, daca lucram intr-o perspectiva intersubiectiva, este sa intelegem impreuna cu pacientul sensurile a ceea ce se intampla. Daca credem aceasta, ascunderea partii noastre personale din orice se petrece in relatie poate doar sa blocheze procesul analitic.
Spun in continuare ca, intr-o viziune intersubiectiva a tratamentului, nu poate exista neutralitate: de exemplu, pentru un pacient, sa ii spui ca vei fi plecat doua saptamani este suficient in timp ce, pentru altul, apar intrebari cu privire la locul unde vei merge, daca e calatorie de afaceri sau vacanta etc. si nu exista un mod neutru de a raspunde la ele asa cum nu este neutru nici faptul de a-i spune mai mult primului pacient. Nu se pot da indicatii fixe pentru ca nu am mai fi intr-un principiu al intersubiectivitatii. Autodezvaluirea autentica a analistului depinde de ceea ce el este cel mai usor tentat sa faca si nu de o indicatie tehnica si aceasta va da seama de sensurile a ceea ce se intampla intre cei doi.

Spatiul intersubiectiv include un spatiu tranzitional asa cum l-a descris Donald Winnicott, spun ei in continuare, pentru ca include subiectivitatea ambilor participanti. Cu cat spatiul intersubiectiv este mai securizant, cu atat permite mai mult explorarea, interogatia, jocul, dezvoltarea noului si / sau revizuirea organizarii psihice. Foarte frumos explica in continuare ca, daca pacientul se intreaba daca e sau nu in siguranta sa exprime sau sa simta una si alta, si analistul, la randul lui, exprima gradul de siguranta proprie prin ceea ce alege sa spuna sau sa nu spuna pacientului.
Cum se raspunde unei intrebari a pacientului, de exemplu? Nu exista nici o regula sau procedura. Cu unii pacienti, raspunsul direct la intrebari urmat de investigarea sensurilor pare a creea siguranta necesara pentru o relfectie mai profunda. Cu altii, exact invers este valabil. Unii pun intrebari sperand ca analistul va raspunde:
Vrei intr-adevar sa stii asta?
Rezulta apoi o discutie nu doar despre sensurile continutului intrebarii, dar chiar mai mult, despre functia sa - de exemplu de a testa abilitatea analistului de a proteja pacientul de retraumatizare. Unii pacienti sunt multumiti de acest tip de raspuns. Acesti pacienti sunt de obicei aceia pentru care intruziunea si violarea limitelor le-a redus in mod traumatic abilitatea de a se simti in siguranta daca persoana cealalta le este cunoscuta.

Dar perspectiva intersubiectiva merge si mai departe. Anumiti pacienti pot avea nevoie de experienta de nesiguranta si nu putem concluziona ca o anumita interventie particulara este cea mai buna sau cea mai proasta fara a explora sensul particular pentru aceasta persoana particulara in contextul acestui tratament particular.
In continuare ne dau un exemplu clinic care ilustreaza un model de autodezvaluire (self-disclosure) a analistului si care, spun ei, difera de altele, intalnite in literatura de specialitate, pentru care s-a folosit termenul de declararea contratransferului (countertransference disclosure). Sa vedem daca este asa! :)

Erica a venit la tratament la aproape patruzeci de ani, deprimata si pesimista in orice s-ar angaja profesional sau personal, in ciuda unei istorii de considerabil succes si a unor reale talente in mai multe domenii. Desi si-a descris familia ca fiind apropiata, s-a dovedit apoi ca mariajul parintilor a fost problematic si de aceea ea a preluat un rol parental pentru mai multi frati. Parintii aveau crize de furie, astfel incat nimic din ceea ce facea ea nu era destul de bun. Asteptarile ei cu privire la esec au fost intelese si strans legate de vinovatie si umilinta distructiva.

Tratamentul mergea bine, dar a aparut un pattern ciudat. La inceputul fiecarei sedinte ea intreba cum a fost week-end-ul analistei. La inceput, acest lucru parea ca fiind comportamentul unei persoane care incearca sa fie politicoasa si care incearca sa se acomodeze, asa incat analista raspundea pe scurt  
Bine, multumesc! 
si incerca sa orienteze atentia catre preocuparile pacientei. Dar asta nu era prea usor. Erica dorea sa intrebe mai mult sau astepta un raspuns mai amplu inainte de a se simti in stare sa continue.

Analista a luat in considerare posibilitatea ca aceasta pacienta, intr-un stil tipic de copil parinte (parentified-child) - sau copilul intelept poate ar trebui sa traduc pentru ca e un termen utilizat - usor de recunoscut de-a lungul istoriei sale de parentificare, incearca sa aiba grija de ea, de analista. Astfel, ea continua sa raspunda scurt, fara sa puna intrebari cu privire la acest ritual, luand acest lucru ca pe o oportunitate de a studia acest pattern de ingrijire compulsiva. In timp ce au aparut unele schimbari la munca si acasa, aceasta abordare de la inceputul sedintelor nu s-a schimbat, astfel incat analista s-a gandit ca nu a inteles pe deplin acest comportament. Ea a ezitat in a sublinia acest comportament, imaginandu-si ca Erica se va simti rusinata. Totusi, si raspunsurile pur si simplu politicoase pe care le dadea pacientei i se pareau problematice.

Analista gandea ca probabil Erica are nevoie ca ea, analista, sa ii vorbeasca despre ea insasi. Asa ca, intr-o luni, cand a fost intrebata ce a facut in week-end, a raspuns ca in mare parte si-a facut treburile, a citit cate ceva si a fost la un concert. Erica a vrut sa stie la ce concert si daca i-a placut concertul. Dupa un raspuns mai lung, ele au inceput sa vorbeasca despre week-end-ul pacientei si s-au miscat mai usor in activitatea sedintei. De atunci, au avut tendina sa flecareasca aproximativ trei minute la inceputul fiecarei sedinte. Erica a ajuns sa cunoasca unele detalii despre interesele si activitatile analistei.

Acum, au inceput sa discute aceasta interactiune. Finalmente si-au dat seama impreuna ca Erica avea nevoie ca analista sa fie "reala" pentru a putea patrunde ea in propria sa realitate. Daca nu ar fi putut simti ca analista este o persoana reala, cu o viata a sa proprie, Erica s-ar fi simtit incapabila sa-si deschida zonele sale cele mai vulnerabile. Avea nevoie sa simta ca analista o respecta destul de mult, ca are incredere in ea si poate vorbi cu ea. Discutand impreuna despre interesele si activitatile analistei era asigurator pentru Erica pentru a-si dezvolta propriul simt de sine.

Examinand acest pattern mai tarziu, Erica a explicat ca a avut intotdeauna nevoie sa verifice daca ingrijitorul era intr-o conditie emotionala buna si nu gata sa explodeze, inainte de a se aventura in orice pe cont propriu, dar nu a realizat cat de mare i-a fost aceasta nevoie. Pe de alta parte, orice interpretare a propriilor ei sentimente, nevoi si preocupari risca sa provoace sentimente de dispret si umilinta cu consecinta unei rusini distrugatoare. Autorii comenteaza in continuare ca experientele Ericai la varsta adulta nu au facut altceva decat sa-i consolideze necesitatea acestor masuri de siguranta. Mai recent, aceasta pacienta a inceput sa exprime frica de a nu innebuni sau a se simti in bucati. In ciuda faptului ca ceea ce se vedea in exterior pentru ceilalti era o tarie ca de roca, Erica simtea ca intotdeauna a incercat sa-si gaseasca propria stabilitate. Acesta era un alt sens al ritualului de inceput de sedinta. Ea nu numai ca avea nevoie sa se reasigure ca analista nu e gata sa explodeze, ci trebuia sa fie sigura ca e pe un teren solid, atat intern, cat si in spatiul analitic sau campul intersubiectiv.
Cu toate acestea, intorcandu-ne la discutia noastra de mai devreme, nu vrem sa sugeram ca siguranta sau oportunitatea sau "cadrul" sau orice altceva concret este criteriul ultim. Din punct de vedere intersubiectiv, nu exista un "raspuns corect" general la intrebarea despre autodezvaluire sau alte subiecte ce pot fi numite tehnice. Nici autodezvaluirea si nici chiar declararea contratransferului nu pot deveni doar un alt item in geanta tehnica a analistului ca in frazele: folosirea de catre analist a autodezvaluirii sau folosirea corecta a autodezvaluirii. Exista doua persoane impreuna, un analist si un pacient, incercand sa gaseasca intelegerea care sa le permita o reorganizare a experientei sau poate o a doua sansa. Decizia particulara privind autodezvaluirea si alte forme ale conduitei analitice e necesar a fi facuta pe baza evaluarii pentru a stabili daca sensurile lor interactive faciliteaza aceste scopuri pentru pacient si analist.
Eu voi adauga in incheiere (si nu inteleg de ce nu au facut ei asta - desi se deduce aceasta concluzie pe parcursul textului) ca aceasta evaluare sau deliberare este facuta de catre analist in mod inconstient, pentru ca altfel ar deveni intr-adevar un simplu instrument tehnic care ar servi poate unor aparari ale analistului.

Georgiana Brănişteanu

este candidat - Societatea Română de Psihanaliză.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Atentie, se interpreteaza!