Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Umbra obiectului pierdut - "Melancholia" lui Lars von Trier




Pentru cei care îl cunosc pe autor filmul Melancholia (2011) este previzibil, cu atât mai mult cu cât titlul nu lasă loc de interpretare. Personalitatea lui Lars von Trier clădită pe o istorie de viaţă care abundă în experienţe inedite, dar şi o sensibilitate ieşită din comun fac din el un creator nonconformist care traduce in imagini cele mai criptice stări sufleteşti, unele dintre ele greu de tolerat pentru marea majoritate (nevrotică) a publicului său. Mai ales ultimile lui creaţii sunt impregnate de o atmosferă grea care provoacă fiori mai ceva decât orice thriller declarat şi asta pentru că subiectele se nasc din trăiri de negândit care generează stări de angoasă insuportabile. Uimitor este cum prin intermediul imaginii sunt generate în mintea publicului trăiri foarte intense, ca şi cum autorul dezvăluindu-şi propriile fantasme capătă putere asupra lumii interne a privitorului, lăsându-l şocat, paralizat, încremenit în contemplarea propriilor sale fantasme, aduse în conştient prea brutal şi într-un cadru total nesecurizat. Depresia îi este cunoscută lui Lars von Trier din experienţa personală şi este fără îndoială că acest film ilustrează propria sa viziune despre puterea distructivă a unei astfel de stări.

Dar oare ce să fi declanşat o asemenea trăire, un asemenea declin intern al autorului? Să fi fost oare momentul morţii mamei sale (1995), moment în care el află că nu este fiul celui pe care l-a considerat tatăl său o viaţă? Cine ştie? Atunci să se fi născut ura împotriva femeii "antichrist", redată atât de convingător în filmul cu acelaşi nume (2009)? Puterea pe care o au creaţiile sale vine din acurateţea cu care sunt descrise stări universal umane, trăiri pe care le recunoaştem pentru că le-am trăit cândva sau doar le-am închipuit numai în fantasmă. Ca şi cum, într-un fel care nu dă greş niciodată, se conectează la inconştientul privitorului lăsându-l tulburat, răvăşit, intens impresionat ca de o angoasă fără înţeles. Imaginile derulate sunt asemeni unui vast preconştient conţinător din care se materializează cele mai înfricoşătoare senzaţii, de negândit, a căror trăire conştientă este devastatoare, echivalentă cu colapsul universal. Dezintegrarea lumii interne este echivalentă cu sfârşitul lumii în oricare dintre versiunile imaginate vreodată.



În acest film nimic nu este pus la intamplare, toate elementele, fie ele personaje sau obiecte neînsufleţite, simbolizează ceva. De aceea putem analiza filmul ca pe un vis al autorului şi astfel am putea deduce că puterea sa de reprezentare vine din propriile sale stări. Mesajul regizorului se afla chiar în preambulul filmului care se derulează asemeni unui vis premonitor ce conţine toate elementele condensate ale unei realităţi interne aflate în declin. Deşi apar mai multe personaje, de fapt, ele nu sunt decât faţete ale unui singur eu ameninţat de angoasa dezintegrării. Spaima de prăbuşire în sens winnicottian este ilustrată în metafora planetei ucigaşe care loveşte pământul. Nebunie sau tristeţe? Tristeţea ca rezultantă a sciziunii psihice aduce cu poziţia depresivă a Melaniei Klein, iar Freud defineşte melancolia ca pe o stare de tristeţe cronică care are de-a face cu pierderea unui obiect intern:
melancolia este umbra obiectului care cade asupra eului...
Tabloul clinic al depresiei ne este înfăţişat după toate semnele sale: chipul transfigurat cu privirea goală, moartă, sugerează epuizarea, capitularea în faţa dezastrului interior apoi percepţia distorsionată a realităţii, păsările moarte, parcul cu ceas solar în care toate obiectele încremenite au două umbre. Un cal care se prăbuşeşte poate sugera viaţa pulsională, rezervorul energetic care se prăbuşeşte simbolic, totalitatea investirilor libidinale retrase realitaţii. Cele trei figuri: Mireasa Justine, copilul Leo, sora Claire, care apar în lumina celor două corpuri cereşti, sunt părţi clivate ale unui întreg care e pe cale să se spargă sub presiunea unui pericol resimţit ca iminent şi venit din exterior. Desigur, toate aceste elemente vor aparea în desfăşurarea filmului care ne va dezvălui evoluţia situaţiei în timp real.

Instantanee din şedinţa AIPsA din 20 ianuarie despre filmul Melancholia (clic pe fotografii pentru a le mări)


Psihanalistul candidat Flori Moldoveanu, membru AIPsA, în timpul expunerii sale, şi psihanalistul candidat Dan Niculescu, vicepreşedinte AIPsA



Iată cum începe filmul: o limuzină pe un drum forestier - prima inadecvare - care se străduieşte prin mişcări succesive de du-te-vino să inainteze, fără succes. Uşor penibil, uşor ridicol, amuzat-îngrijorat te poate duce cu gândul la o primă experienţă sexuală nereuşită a unei mirese virgine cu un partener nepotrivit sau nepriceput care se sfârşeşte cu un sentiment de frustrare tolerat cu aparentă stăpânire de sine ca fiind doar un incident minor. Un început stângaci care anticipează deja o relaţie sortită esecului! Declinul acestei relaţii începe cu o dezamăgire reală. Justine se îndreaptă către petrecerea nunţii sale desculţă, fără convingere şi fără grabă, ca şi cum amânarea ar putea aduce un alt deznodământ decât cel aşteptat. O petrecere de nuntă sugerează o celebrare a unei noi etape de viaţă, o iniţiere, un ritual de trecere de la inocenţă la maturitate. O privim pe Justine zâmbind forţat înconjurată de oamenii din viaţa ei şi astfel aflăm despre familia sa: sora mai mare, responsabilă cu desfăşurarea petrecerii, soţul ei, suportul material al evenimentului, apoi părinţii; mama, o persoană rece, cinică, încărcată de ură, iar tatăl total alienat, confuz, rupt de realitate. Toţi aceştia, dar şi o multitudine de personaje secundare reprezentate completează adunarea al cărei scop este celebrarea unei uniuni, legitimarea unei relaţii, confirmarea unei alegeri. La prima vedere putem spune despre personaj că are o viaţă bogată, echilibrată, normală, dar iată că primele semne de anomalie apar în desfăşurarea evenimentului pe măsură ce pătrundem în atmosfera descrisă: un tată care nu pare conectat la realitatea comună, o mamă rigidă, încremenită în ură şi dispreţ faţă de un soţ nedorit, un şef oportunist şi vanitos - sunt numai câteva din neadecvările unui asemenea eveniment.

Din acest punct, pentru a ne atinge scopul, vom proceda ca la algebră: vom înlocui personajele reale cu simboluri, psihanalitice desigur, şi vom încerca să dăm filmului un sens coerent la nivelul proceselor psihice petrecute în spatele faptelor. Bineînţeles, rezultatul este unul subiectiv, iar interpretarea este doar un punct de vedere personal aşadar limitat şi contestabil, dar promiţător ca deschidere.


Ca urmare, avem de-a face cu un eu care se luptă cu o spaimă nedefinită, aflat în pericolul iminent de a fi lovit de depresie, aici de o planetă albastră numită Melancholia. Angoasa care se instalează treptat aduce în prim plan mai multe părţi ale acestui Eu pe cale să se spargă: Justine - partea pulsională, libidoul investit într-o nouă relaţie de obiect (Michael), Claire - partea critică, raţională, sediul echilibrului şi autocontrolului, parte responsabilă in medierea cu celelalte obiecte interne prezente. Copilul Leo pare să fie depozitarul laturii infantile, insuficient maturizate, prezent drept catalizator în anumite momente, asigurând retragerea regresivă din real fie în somn, fie într-o lume imaginară, retragere menită să calmeze angoasa de neantizare trăită de personaj sub ameninţarea planetei Tristeţe. Ne putem întreba de ce Leo nu este o fetiţă, dar pare lesne de inţeles că acest indiciu trimite cu gândul la personalitatea regizorului şi la tenta autobiografică a filmului. Aşadar, înţelegem din dialogul celor două surori că Justine a mai trecut şi altădată prin astfel de stări, iar Claire se străduieşte să prevină o recidivă ţinând-o pe Justine în parametrii aparenţelor. Să ne imaginăm cum aparţinătorii acestei persoane devenită pacient caută o soluţie. Iată cum acest nou personaj compus, cu aceste faţete ale sale, ajunge la specialistul-psi John, în casa-cabinet în care îşi aduce toate figurile semnificative din viaţă, încercând o reconciliere. John poate fi chiar analist, deşi, în mod evident, el este ancorat într-o realitate bazată pe cunoaşterea ştiinţifică (astronomia, telescopul), iar rolul său este ca, în alianţă cu partea sănătoasă a eului (aici reprezentată de Claire), să poată obţine un comportament compliant şi pe deplin acceptat social - cu alte cuvinte, în termenii filmului, să asigure o petrecere fără cusur care să investească noua relaţie de obiect conform cu cerinţele social-exterioare. În mod ironic el este cel care plăteşte nunta, ca şi cum ar vrea să se asigure că nimic nu va lipsi pentru a putea pune în valoare personalitatea valoroasă a Justinei care, iată, se căsătoreşte adică "intră în rândul lumii", ceea ce, implicit o califică drept "normală". Eu l-am văzut pe John în rolul terapeutului preocupat de aspectele simptomatice care, deşi cunoaşte mai multe despre planeta cu pricina, se dovedeşte a fi la fel de neputincios în faţa ameninţării, chiar dacă pare că deţine controlul pe cea mai mare parte a timpului. Mi-a atras atenţia scena din prima parte a filmului în care Justine se repede la grajduri ca să-l salute pe Abraham / libidoul (calul) şi are un scurt dialog cu el:
Eu sunt amanta lui! Numai eu îl pot călări!
iar John:
Nu este complet adevărat. Uneori îl mai călăresc şi eu! 
ceea ce dă seama de poziţia sa în relaţie cu Justine. În alt moment numai John are puterea să o dea afară pe mamă, aşa cum a mai făcut-o, ceea ce ne trimite cu gândul la acel moment din terapie când pacientul prin identificare proiectivă îl face pe terapeut să simtă ura oedipiană faţă de părinţi, iar acesta acţionează în numele pacientului. Dar povestea lui John este alta, iar noi nu ne băgăm în povestea lui! Justine, clivându-şi ura găseşte puterea de a spune
Mi-e frică!
adresându-se mamei şi nu lui John, după ce are grijă să o reinvestească ca obiect bun, deşi fusese aruncată afară, numai că are parte de o nouă respingere. Acest moment mamă-fiică pare a fi oglinda unei relaţii eşuate din start: mama nu este deloc impresionată de spaima fiicei şi nu are deloc reacţia la care ne putem aştepta, dimpotrivă. Rece, cinică, lipsită de empatie, nu apare decât ca o mamă înveninată care, în cel mai bun caz, ignoră durerea copilului pentru că nu îl înţelege, fiind prea ocupată cu propriile sale frustrări. Ne putem imagina că aşa a fost mereu, iar respingerile sale repetate, absenţa ei constantă au făcut ca eul copilului Justine / Claire să se cliveze de timpuriu în două figuri fragile care s-au "ţinut" una pe cealaltă cu preţul nesiguranţei şi al terorii că se vor prăbuşi în absenţa unei figuri materne conţinătoare. Atunci speranţa se îndreaptă spre tată, dar nici el nu răspunde nevoii fiicei, el este demult răpus în lupta cu soţia castratoare, iar în prezent este complet rupt de realitate. Desigur, pare a fi un tată iubitor, dar învins, adică anulat ca figură semnificantă. De aceea fuga tatălui echivalează cu o dezertare care precipită trăirea melancolică a fiicei şi o face să se simtă, încă o dată, abandonată. Rând pe rând oaspeţii părăsesc casa, rând pe rând obiectele mor ca obiecte ale iubirii, devine din ce în ce mai limpede că nu mai este nimic de făcut, eul nu mai găseşte nici un sprijin înlăuntrul său. Ultima încercare de salvare se adresează părţii sale sănătoase, Claire, care pune în cuvinte ura întoarsă împotriva sa. Şi iată cum o casă plină de figuri reprezentative, adică de obiecte interne, cum am spune noi, începe să se golească treptat şi se produce o "sărăcire a eului", aşa cum ar spune Freud despre melancolic. În sfârşit, petrecerea s-a terminat, dimineaţa de după este apăsător de tristă şi o vedem pe Justine în secvenţa ecvestră, numai ea şi Claire, străbătând drumul care taie terenul de golf cu cele 18 găuri, ca şi cum ar arunca o ultimă privire asupra unei etape încheiate. Abraham refuză să treacă puntea, iar Justine, îngândurată, rămâne în urma surorii sale urmărind stelele.


În Doliu şi melancolie (Editura Trei, 2004, p.178), Freud spune despre melancolic:
Am văzut la el cum o parte a eului se confruntă cu cealaltă, o evaluează critic, luînd-o oarecum ca obiect. Suspiciunea noastră că instanţa critică care aici se separă de eu şi-ar putea dovedi independenţa şi în alte situaţii va fi confirmată prin toate observaţiile următoare. Vom avea într-adevăr motive să separăm această instanţă de restul eului. Ceea ce găsim aici este instanţa denumită în mod obişnuit conştiinţă morală; noi vom considera conştiinţa morală, împreună cu cenzura şi testarea realităţii, printre marile instituţii ale eului, şi vom găsi în altă parte şi dovezile care să arate că însăşi această instanţă se poate îmbolnăvi.
Ca o ilustrare a acestui citat, partea a doua ne dezvăluie declinul lui Claire, partea sănătoasă a acestui eu, şi începe printr-un dialog cu John în care recunoaştem atitudinea terapeutului care încearcă, de pe poziţia sa de autoritate, să dizolve anxietatea pacientei care spune explicit:
Mi-e frică de planeta aia proastă!
După o scurtă argumentare care este menită să consolideze încrederea pacientei, caricatural, ca o trimitere neechivocă la poziţia superioară a terapeutului, John spune:
Trebuie să ai încredere în oamenii de ştiinţă! Adevăraţii oameni de ştiinţă, nu profeţii care încearcă să creeze tensiuni. Adevăraţii oameni de ştiinţă sunt de acord
dar Claire nu se dezice de partea sa bolnavă în ciuda dezaprobării lui John, iar dragostea şi răbdarea cu care o îngrijeşte pe Justine ne sugerează o mamă care îşi îngrijeşte copilul bolnav, reuşind să-şi păstreze stăpânirea de sine chiar dacă este îngrijorată. Claire are convingerea că devotamentul ei o poate face bine pe Justine, iar strădania ei chiar schimbă întrucâtva starea surorii sale; dar numai în aparenţă Justine este mai bine, pentru că în realitate pericolul distrugerii e din ce în ce mai aproape, aşa încât până şi John este surprins luându-şi măsuri de precauţie în aşteptarea impactului cu planeta ucigaşă. Uneori, în cabinet ne întâlnim cu situaţia asemănătoare în care, analistul, speriat de amploarea decompensării psihotice, intră într-o supervizare sau cere ajutor unui coleg psihiatru! El simte cum anxietatea lui Claire creşte şi scapă de sub control atunci când apare primul gând al sinuciderii odată cu pastilele încuiate în sertar. Deja situaţia se înrăutăţeşte şi realizăm asta odată cu delirul Justinei care spune că pamântul este rău şi ca atare îşi merită soarta.
Viaţa este doar pe pământ. Şi nu pentru mult timp.
Ea vorbeşte astfel despre sine, partea rea, întunecată în care viaţa nu există pentru că a murit odată cu obiectele pierdute. Singurătatea, ca o consecinţă, este cea care ia în stăpânire eul. Deja Claire se află pe drumul către acceptarea adevărului că nu mai există scăpare şi atunci, într-o ultimă încercare, îl caută pe John, ca ultim sprijin, cel puţin prin prezenţă, numai că acesta din urmă a parăsit scena într-un mod laş repetând abandonul tatălui.

Ultimele secvenţe descriu modul în care este trăit inevitabilul: resemnare, gândire magică, panică. Toate imaginile sunt încărcate de simboluri care sugerează împăcarea cu destinul, nimeni nu pare să se mai împotrivească finalului. Tot ceea ce mai poate face acest eu condamnat la disoluţie este să adune cu ultimele forţe, sub o rudimentară construcţie din beţe, rămăşiţele întregului de altădată şi cu o ultimă sforţare să sfideze neantul ţinându-se de mână într-o singurătate absolută. Ce mai poate fi dincolo de un astfel de final? Nimic.

Lucrare prezentată la şedinţa interpretativă AIPsA din 20 ianuarie 2012

Flori Moldoveanu

este psiholog, psihoterapeut, candidat al Societatii Romane de Psihanaliza.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

4 comentarii

  1. Foarte faina intrepretarea. Ma intreb daca sfarsitul filmului ne arata ca depresia este controlata cumva, sau dimpotriva ca se dezvolta in altceva?

    Se pare ca depresia a fost foarte creatoare pentru Von Trier, odata ce a facut un film de succes. Asta imi aduce aminte de ideea lui Winnicott ca depresia este o veste buna, pentru ca indica un proces de schimbare interna.

    RăspundețiȘtergere
  2. mirela adriana25/1/12 10:42

    Mi-a plăcut cum întâmpină eroina suferindă de depresie sfârşitul lumii. Psihicul are resurse extraordinare de mobilizare în situaţiile cheie. Atunci când situaţiile ameninţătoare se contureaza concret, persoanele cu anumite tulburări psihice, în film depresiva, revin în realitate din delirurile lor şi se concentreaza pe ce au de făcut. Situaţiile de criză sunt oportunităţi bune de a ieşi din sine pentru oricine. În situaţiile cheie chiar şi o persoană care si-a ingropat de mult toate iluziile înţelege să fie sprijin pentru ceilalţi şi poate fi demnă, calmă şi întreprinzătoare. Atunci când devine responsabil pentru alţii, când este responsabilizat, depresivul poate ieşi singur din starea de sfârşeala. Cumva, o înţelegere profundă a vieţii, dată de orele aproape nesfârşite de introspecţie, îl ajută să acţioneze ireproşabil.
    M-a impresionat cum eroina suferindă de depresie îi revelează surorii sale kitsch-ul întâmpinării unui sfârşit de lume stând pe terasă, sorbind dintr-un pahar de vin şi ascultând o bucată de muzică clasică, eventual simfonia a noua de Beethoven, şi cum aceasta găseşte o soluţie aparent simplă de a întâmpina demn sfârşitul lumii. Pentru Justine nu este importantă realizarea unui decor cât mai estetic pentru sfârşitul lumii, cumva să ne sfârşim în propriul microcosmos extaziaţi de cuceririle spiritului uman, ci starea sufletului semenului ei.
    Ea care cunoaşte atât de bine frământările şi angoasele psihicului uman, devine conţinătorul psihic al angoaselor familiei sale. Cu ochii larg deschişi, calmă, îşi ţine de mână rudele într-un adăpost rudimentar din crengi cioplite, simbolul peşterii magice care le oferă siguranţă celor care se adăpostesc înlăuntrul ei. Trecerea dincolo trebuie făcută cu acceptare şi fără frământarea inutilă.

    RăspundețiȘtergere
  3. gramaticus:
    Care e semnificatia faptului ca ca din punctul de vedere al fizicii Newtoniene filmul Melancholia este complet absurd?

    RăspundețiȘtergere
  4. pentru cine-si mai aminteste de discutiile din sedinta cu pricina, http://youtu.be/eUIjoYDKETM - despre optimismul debordant al Melancoliei

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!