Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Veacul de singuratate al copacilor fara padure




Nu stie iarna sa se indure / De noi copacii fara padure (A. Paunescu, Copaci fara padure)

si

...semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le este data o a doua sansa pe pamant. (Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singuratate)

Singuratatea exprimata in limbajul poeziei si al romanului, ambele expresie a poeziei proceselor primare ale inconstientului.

Poetii si romancierii sunt
revelatori ai sufletului, mediatori intre inconstient si noi, 
spunea Freud. Un romancier de geniu, asa cum este Gabriel Garcia Marquez, are un acces privilegiat la profunzimile inconstientului, putandu-ne oferi o
a doua cale regala catre inconstient. 
Cu atat mai mult ca cat scriitorul e cunoscut ca avand amintiri intrauterine si vise prevestitoare.

Inainte de a da cuvantul psihanalizei, iata ce spune autorul despre opera sa.
Despre Un veac de singuratate s-au scris tone de hartie, s-au spus o multime de lucruri importante, dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interesat pe mine cel mai mult, atunci cand am scris cartea, si anume ideea ca singuratatea este contrariul solidaritatii, si cred ca asta este esenta cartii – singuratatea considerata ca negativ al solidaritatii.

Problema importanta pentru mine a fost sa sterg linia de demarcatie care sa separe ceea ce pare real de ceea ce pare fantastic, fiindca in lumea pe care incerc s-o evoc aceasta bariera nu exista. Aveam nevoie de un ton convingator care prin propriul sau prestigiu sa faca verosimile lucruri aparent neverosimile, si asta fara sa tulbur unitatea naratiunii.

Care a fost acest ton convingator?

Tonul pe cate l-am folosit in fapt in Un veac de singuratate se baza pe felul in care povestea bunica mea. Ea spunea povesti care pareau supranaturale si fantastice, dar le spunea cu o totala naturalete. Cel mai important lucru era expresia fetei sale. Nu-si modifica deloc expresia cand povestea si toata lumea era surprinsa. In scrierile mele am incercat sa scriu povesti fara sa cred eu insumi in ele, si sa le scriu cu aceeasi expresie cu care le spunea bunica mea – cu o fata impietrita.

Ideea singuratatii ca negativ al solidaritatii, intr-o lume in care bariera dintre fantastic si real nu exista, spusa pe tonul convingator al expresiei de fata impietrita, a devenit in cartea Un veac de singuratate realism magic. In ceea ce priveste realismul magic, redau un dialog intre Garcia Marquez si un reporter.

Reporter –
Maniera ta de a trata realitatea in cartile tale a fost numit realism magic. Am impresia ca cititorii tai europeni vad in general magia din istoriile pe care le povestesti, dar nu percep realitatea din spatele magiei.

Marquez –
Asta fara indoiala pentru ca rationalismul lor ii impiedica sa vada ca realitatea nu se limiteaza la pretul tomatelor si oualelor.

Ce se poate vedea prin "lornionul psihanalizei" dincolo de pretul tomatelor si oualelor?

Un veac de singuratate nu are un subiect propriu-zis, capitolele sale nu au titlu, constituie o asociatie libera, am spune. O "asociatie libera" cultivata, insa, cu grija timp de 18 ani, atat cat a durat "incubatia" romanului.


Din punctul de vedere al psihanalizei aplicate, se pune problema, atunci cand interpreteaza o opera, de a vedea ce ipoteze despre inconstient sunt confirmate, cu ce poate imbogati cunoasterea despre inconstient, ce ne spune despre patografia autorului.

Multe din teoriile psihanalizei isi vor afla, in mod magic, confirmarea realismului lor psihic in acest roman. Am sa punctez doar ceea ce cred ca aduce mai interesant romanul, si anume cu ce ar imbogati cunoasterea despre inconstient.


Revin la ceea ce Garcia Marquez considera ideea esentiala a cartii – singuratatea ca opusul solidaritatii. Citind cartea si apeland si la biografia scriitorului, vom constata ca de fapt, in cheia realismului magic esenta cartii consta in realizarea unitatii contrariilor – trecut si prezent, dar mai ales viata si moarte. In cheie psihanalitica, jocul combinat al pulsiunilor de viata si de moarte la masa destinului fiecarui individ.

Pulsiunea de moarte are ca mesageri in carte repetitia, ruperea legaturilor, distrugerea lucrurilor. Un veac de singuratate este in fapt saga familiei Buendía, relatata pe parcursul a sapte generatii, in care atat evenimentele satului Macondo, cat si a familiei Buendía, ca si numele personajelor se repeta.


Dar ce se repeta, in fapt?

Lectura romanului ne dezvaluie ca ce se repeta este ceea ce ramasese fara raspuns, nerezolvat, nemangaiat, adica acel "destin ireparabil", "lumea tenebrelor, solitara si inchisa a stramosilor". Adica vocea mortilor - fantasmele mortifere, dolii neelaborate, spectrul amenintator al incestului. Voce a mortilor care a ajuns sa populeze activ pana si imaginatia copiilor familiei Buendía si care ajungeau sa organizeze acele intruniri de fantome descrise in carte. De asemenea in carte sunt constant amintite numeroase dolii neelaborate, "interminabile" cu care se confrunta familia Buendía. Spectrul amenintator al incestului isi gaseste reprezentarea in spaima unor personaje feminine din roman de a avea copii cu coada de porc.

In copilarie, tot acest cortegiu de fantasme mortifere, incestuoase, dolii neelaborate i-a fost transmis lui Garcia Marquez de bunicii sai, cu fata impietrita a bunicii si de rationalismul bunicului sau. In ambele situatii, cu emotia impietrita sau rationalizata, intreaga incarcatura pulsionala a fost inghetata. Ceea ce a facut ca Marquez sa simta, din copilarie, ca se "frige" la dogoarea vulcanica a ghetii pulsionale. Asta este, probabil adevarata semnificatie a intalnirii cu gheata descrisa in carte.

Cat despre ruperea legaturilor, a relatiilor, viata familiei Buendía are drept caracteristica acel "face pentru a desface" –
asa cum facea colonelul Aureliano Buendía cu pestisorii de aur, Amaranta cu nasturii si cu lintoliul, José Arcadio al II-lea cu pergamentele si Ursula cu amintirile.
Toate acestea au corespuns in realitate activitatilor unor membri ai familiei scriitorului, asa cum afirma in autobiografia sa.

Dar cea mai "pura cultura a pulsiunii de moarte" in roman consider a fi acel "plans in uter" si "ochii deschisi la nastere" ai colonelului Aureliano Buendía.
Aureliano, prima fiinta nascuta in Macondo, plansese in pantecele mamei sale si se nascuse cu ochii deschisi. In timp ce i se taia cordonul ombilical, repera toate obiectele care se aflau in odaie, privindu-i fix pe oamenii de fata cu o curiozitate lipsita de mirare. Deodata isi concentra intreaga atentie asupra acoperisului care parea sa se prabuseasca sub violenta teribila a ploii.
Am spune ca vorbim de ochii "deschisi" de catre pulsiunea de moarte – in fapt, murim, nu ne nastem cu ochii deschisi. A te naste cu ochii deschisi poate spune – stiu ce inseamna moartea, durerile vietii, de aici si privirea lucrurilor cu o curiozitate lipsita de mirare a nou-nascutului Aureliano. O pulsiune de moarte deturnata, ca agresivitate, spre exterior -
isi concentra intreaga atentie asupra acoperisului care parea sa se prabuseasca sub violenta teribila a ploii.
Semnificatia "plansului in uter" ne este dezvaluita de catre Garcia Marquez mai tarziu, cand Ursula isi da seama ca fiul sau
este o fiinta incapabila de iubire.

Intr-o noapte, pe cand il purta inca in uter, il auzise plangand. Era un plans atat de distinct, incat José Arcadio Buendía (tatal copilului), care dormea langa ea, se trezi si se bucura la gandul ca acest copil va deveni un ventriloc. S-au gasit altii care prezisera ca acest urlet profund era primul semn al ingrozitoarei cozi de porc (ca stigmat al incestului) si se ruga la Dumnezeu sa lase sa moara plodul in pantece.

Asa cum este descris aici, "plansul in pantece" vine de fapt din incapacitatea mamei de a-si iubi copilul, inca de cand acesta se afla in pantece. Este incapabila de a-l iubi pentru ca nu poate diferentia acest copil din pantece de spaima ei ingrozitoare in fata fantasmei incestului. Spaima de care se apara prin anihilarea (moartea) materializarii dorintei incestuoase – copilul. In fata unei asemenea anihilari totale resimtite, probabil prin "magia" inconstientului, ca sa nu fii anihilat (omorat), nu poti decat sa "plangi" in pantece si sa nu te legi de nimic (cum te-ai putea lega de ceva cand esti respins categoric inca de la inceput de catre singura fiinta care iti poate da certitudinea ca esti iubit neconditionat - mama?). Si sa devii "o fiinta incapabila de iubire", adica de a crea legaturi.


Nici ca se putea o descriere mai realist magica a pulsiunii de moarte (incapacitatea de a iubi, deci de a lega), actionand din interiorul organismului (plansul din pantece) si inducand angoasa (acel "urlet ingrozitor") de a fi anihilat si dezintegrat (mama
se ruga la Dumnezeu sa lase sa moara plodul in pantece).

Ochii deschisi la nastere, plansul din pantece ca semn fara gres al celor incapabili de iubire mi se par ca reprezinta contributia acestei opere a lui Garcia Marquez la imbogatirea cunostintelor despre inconstient.

Plansul din pantece ca semn fara gres al celor incapabili de iubire l-am asociat ca fiind legat de o posibila fantasma originara pe care am numit-o "a fi sau a nu fi". Cu alte cuvinte, a lega (a trai, a fi) sau a distruge (a nu fi, a muri), punct culminant al duelului pulsional Eros / Thanatos, care pare sa fie prezent inca din viata psihica intrauterina, asa cum este descris in Un veac de singuratate.

Acest duel pulsional sa fie esenta a ceea ce Garcia Marquez spunea prin singuratate (Thanatos) ca fiind contrariul solidaritatii(Eros)? Si aceasta fantasma originara de "a fi sau a nu fi" sa-si fi gasit reprezentarea in cea mai mare spaima a autorului, aceea de a fi ingropat de viu, spaima prezenta si in carte? A fi incapabil de iubire, de a crea legaturi, de a ramane un "copac fara padure" este poate cel mai cumplit mod de a fi ingropat de viu.

In aceste conditii, copacilor fara padure, semintiilor osandite la un veac de singuratate, li de da o a doua sansa pe pamant?

Inconstientul ofera intotdeauna a doua sansa. Chiar Marquez spunea, in discursul de la ceremonia Premiului Nobel, -
si totusi, in fata agresiunii, a jafului si a devastarii, raspunsul este viata. ... nimic nu reuseste sa reduca superioritatea tenace a vietii asupra mortii. 
Freud spunea ca Erosul gaseste intotdeauna o cale sa invinga.

Eros care a facut posibil ca, multi ani dupa aceea, in fata "plutonului de executie" al elaborarilor din "laboratorul alchimic al inconstientului", Gabriel Garcia Marquez sa se elibereze din casa inghetata a bunicilor unde facuse cunostinta cu veacul de singuratate.


Carmen Apopei

este psiholog şi psihoterapeut.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Foto: 1. Fotografie de familie a scriitorului; 2-5. Fotografii din Aracataca, departamentul Magdalena din Columbia - locul de naştere şi de inspiraţie al scriitorului pentru miticul Macondo

3 comentarii

  1. mirela adriana29/2/12 13:27

    imi este neclar: unul dintre scopurile psihanalizei aplicate este patografia autorilor?
    sau mai degraba urmareste cum se rasfrange o anumita psihopatologie a autorilor, acolo unde este cazul, in opera?
    sau nici una, nici alta?

    (nu stiam ce inseamna patografie si am gasit in DEX: studierea biografiei unor personalități pentru evidențierea unor trăsături psihopatologice ale acestora. (< pato- + /bio/- grafie)

    RăspundețiȘtergere
  2. carmen apopei29/2/12 15:30

    Scopul psihanalizei, deci si al psihanalizei aplicate este cunoasterea si aprofundarea inconstientului. In cazul operei de arta, aceasta se face prin interpretarea continutului operei, demers care se sprijina de multe ori si pe repere furnizate de biografia si mai ales patografia autorului. Se incearca astfel sa se explice prevalenta anumitor teme, sa se elucideze anumite simboluri, si desigur, asa cum ati spus si dumneavoastra, sa se stabileasca o relatie intre aspectele patologice ale personalitatii autorului si continutul operei.

    RăspundețiȘtergere
  3. mirela adriana29/2/12 18:31

    carmen,
    multumesc frumos pentru explicatii:)

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!