Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cunoaşterea de sine şi călăii de sine

miercuri, 14 martie 2012



Gnothi seauton,
Cunoaste-te pe tine insuti
ar fi stat scris pe frontispiciul templului lui Apollon din Delfi. Deviza, misterioasă, a fost interpretată, reinterpretată, de la Platon încoace. Trunchiul comun al acestor intepretări este:
Cunoaște-ti limitele. 
Tema este reluată de Goethe în Maxime (124):
Dacă ne referim acum la afirmația semnificativă 
cunoaște-te pe tine însuți 
nu trebuie să o interpretăm în sensul ascetic. Nu se înţelege prin asta sub nici o formă heautognozia <cunoaşterea-de-sine> modernilor noştri hipocondriaci, humorişti sau heautontimoroumeni <călăi-de-sine>; înseamnă, simplu: acordă-ţi cât de cât atenţie ţie însuţi, observă-te pe tine, pentru ca prin asta să devii conştient cum te situezi faţă de cel ce este ca tine, sau faţă de lume. Pentru asta nu este nevoie de chinuri psihologice. Fiecare om capabil ştie sau află despre ce este vorba. Este o povaţă bună, de cel mai mare folos oricui.

Cunoaşterea de sine, pentru Goethe, nu aparţine celor ce se chinuiesc zadarnic să afle ceva intim despre ei, ci este o necesitate practică de-a te situa faţă de propriile capacităţi şi faţă de ce poţi da tu lumii sau ce poate pretinde lumea de la tine. Goethe situează anticul îndemn în sfera praxisului social, respinge subiectivismul inutil, economiseşte o investire neeconomică în chinurile unei conştiinţe neliniştite. O mare sănătate răzbeşte din acest demers; în acelaşi timp, pot să mă întreb în ce măsură sfatul goetheean nu situează limita cunoaşterii de sine prea jos! Căci venind sau revenind asupra ta, asupra misterului "Eu", uneori în virtutea compulsiei la repetiţie, ajungi să descoperi lucruri care te vor propulsa. Auto-călăii nu sunt totdeauna dezavantajaţi, mai ales când este vorba de creaţie, de orice fel de creaţie. Dar nici nu pot exclude punctul de vedere al marelui om: această "asceză" e şi primejdioasă, o cale, un labirint care se poate închide asupra ta ca o capcană.

Ion Vianu

este psihiatru, romancier, memorialist, eseist, un observator constant şi atent al vieţii intelectuale şi publice de la noi şi de pretutindeni.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*
Foto: http://www.favim.com/

2 comentarii

  1. Nosce te ipsum (am crescut cu versiunea latină a dictonului) a intrat în viaţa mea destul de devreme, pe la sfârşitul claselor primare, acasă, venind de la un părinte enciclopedic, zbuciumat de războaie interne nesfârşite şi nespus de tandru.
    Între povaţă şi avertisment, sensul lui era, pentru mine, unul dublu, disparat: pe de o parte, candoarea mea de copil (omnipotenţa mea infantilă?) găsea în el un îndemn încurajator: „Caută-te, află cine eşti, spre ce te îndrepţi, cu ce din tine poţi spera să înfăptuieşti ceva, acum şi mai târziu, în viaţă ... întâlneşte-te cu tine însăţi!” (mmm, sună lozincard). Cu acest înţeles, părea un fel de a mi se spune „Nu te speria de neputinţa ta vremelnică...”
    Mai era şi celălalt înţeles, care venea să-l torpileze pe primul: „Ai grijă, nu ştim ce zace în noi! Şi, mai ales, nu cere să te însoţesc pe drumul cunoaşterii de sine, al întâlnirii cu tine, asta se face pe cont propriu!” Acolo, „necesitatea practică” părea cea de a-l debarasa pe părinte de sarcina, prea împovărătoare pentru el, de a desţeleni pârloaga şi de a deschide cărarea cunoaşterii de sine.
    În felul acesta de a transmite îndemnul antic, chestiunea limitei era una implicită, însă una minată din capul locului: limita se profila fie ca un neajuns, ea nu putea culisa decât pe axa melancolică: neputinţă–oprelişte–deşertăciune ... neprietenoasă, nu dădea contur, ci eroda; fie ca ceva ce trebuia însuşit grabnic, antidot împotriva oricărei dezamăgiri. Viziunea asta era periodic întărită de îndemnul de a învăţa „pe dinafară” Glossa lui Eminescu, transmisă – la noi în bătătură – ca un soi de catehism iconoclast; şi, în liceu, de modul în care profesoara de latină pronunţa maximele şi dictoanele latineşti, când ca apostrofări, când ca pe nişte verdicte apăsătoare.
    Acum, după o vreme de tras la ramele cunoaşterii de sine, cred că, dacă această "asceză" e şi primejdioasă, o cale, un labirint care se poate închide asupra ta ca o capcană, cum spune dl Vianu, şi dacă ajunge să fie un chin tantalic, asta vine odată cu spaima învăţătorului care transmite îndemnul.
    Candoarea mea din copilărie nu ar fi dat vreodată imboldului la cunoaştere de sine suflul încurajator pe care l-am simţit, fără privirea caldă a părintelui meu zbuciumat.
    Pesemne comentariul acesta intimist iese cu mult din paradigma goetheeană a cunoaşterii de sine. Cât despre izvorul de la care îşi adapă auto-călăii germenele creaţiei, orice fel de creaţie, mai stau pe gânduri.

    Maria-Elena Ionescu

    RăspundețiȘtergere
  2. @Maria-Elena Ionescu

    Va multumesc pentru comentar, care se constituie intr-o adevarata meditatie personala, si nu numai...
    "Devino ceeace esti" (Nietzsche, Gaia scienza, af 270) este un demers care continua impulsul autocunoasterii. Dar nu numai! (cred). Exista si o crestere spontana (ca saminta care devine planta); calitati ascunse devin manifeste si active, pe cai obscure, sortite sa se reveleze tarziu

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!