Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Horst Kächele: "Doua tipuri de testare a patternului de atasament din perspectiva psihodinamica"




In prelegerea pe care profesorul Kächele a tinut-o pe aceasta tema sambata, 17 martie, la Bucuresti, am retinut cateva coordonate importante de discutie. Desigur, teoria atasamentului nu este un construct psihanalitic, iar componenta etologica, atat de vizibila si folosita ca argument statistic revine adeseori ca repros al "laturii dure" a lumii psihanalitice contemporane.

Se pune, asadar, intrebarea: de ce sa folosim in clinica un interviu de atasament cand alternativa parcurgerii unei cure ne poate oferi o imagine revelatoare asupra tipului de atasament al pacientului (si, as adauga eu, si al analistului)? Profesorul Kächele face o pledoarie a utilitatii unui astfel de demers care poate oferi o imagine sintetica a problematicii care va aparea, mai devreme sau mai tarziu, in cura vorbita. E un punct de vedere la care putem medita, fara indoiala, mai ales daca orientarea psihanalitica pe care o alegem este mai degraba inter-subiectivista.

Dupa cum stim, exista o serie de teste de mai mici sau mai mari dimensiuni care-si propun sa stabileasca tipul de atasament pe care il are subiectul cu cele doua figuri parentale. Desi teoria atasamentului a pornit initial de la relatia mama-bebelus, astazi s-a ajuns la concluzia ca bebelusul este capabil a dezvolta diferite tipuri de atasament adaptat relatiei cu fiecare persoana apropiata din existenta lui (mama, tata, bunica, bunic, frati, surori, etc), ceea ce da seama asupra complexitatii comportamentului adaptativ al acestuia.

Interviul de atasament are rolul de a-l lamuri pe analist despre tipul de relatie pe care o poate instaura in cabinet cu un anumit pacient, in functie de patternul pe care acesta il prezinta in relatiile cu apropiatii sai. Nimic mai simplu, mai ales ca tipul de interviu semi-structurat (Adult Attachment Interview) este conturat astfel incat sa se obtina de la subiect ganduri, sentimente si amintiri referitoare la experientele timpurii ale atasamentului, date care vor contura "starea mintii" subiectului din perspectiva atasamentului: sigur, evitant, preocupat, si nerezolvat.

Pe scurt, in relatari se pot observa diferente semnificative intre discursurile diferitilor subiecti. Un atasament sigur va reiesi dintr-o expunere deschisa, coerenta si consistenta a amintirilor din copilarie, fie ele negative sau pozitive. Subiectii cu atasament sigur au acces la subiectele investigate si arata o tendinta de echilibru.

Subiectul cu atasament evitant va oferi relatari incomplete ale experientelor cauzate de importante goluri de memorie, intelese ca defense impotriva aminitirilor dureroase.

In discursul unui subiect cu atasament preocupat (ambivalent), relatarile sunt marcate de furie, lipsa de obiectivitate si conflictualitate in relatiile cu parintii. Adeseori aminitirile sunt reactivate in traire, ca si cum lucrurile s-ar petrece in prezent. Sunt aparent capabili de autoanaliza, insa calitatea acesteia lasa de dorit.

Atasamentul nerezolvat indica goluri temporare ale functiei reflexive in discutarea unor potentiale evenimente traumatice, pierderea firului discursului, indicatii ale incapacitatii de a gandi daca o persoana este sau nu moarta, de pilda.

Main si Goldwyns au pus la punct in 1996 in urma unor cercetari substantiale criteriile dupa care pot fi evaluate raspunsurile pacientilor borderline la cele doua tipuri de trauma, pierderea si abuzul. Indicatii ale convingerii ca persoana nu este moarta, indicatii ale confuziei dintre sine si persoana decedata, dezorientare in timp si spatiu, afirmatii confuze din punct de vedere psihologic, reactie comportamentala extrema la o pierdere, acestea sunt criterii in ceea ce priveste, desigur, pierderea. La cel de-al doilea capitol, al abuzului, Main si Goldwyns propun drept criterii discursul dezorientat, denegarea lipsita de succes a evenimentului si a intensitatii experientei abuzive si sentimentul ca subiectul a cauzat evenimentul si convingerea ca acesta a venit ca o pedeapsa.

Incapacitatea persoanei de a se simti in siguranta sau confuzia subiectului intre ingrijire / iubire si admonestare fizica / agresivitate situeaza subiectul fie in paradigma atasamentului nerezolvat, fie in cea a atasamentului preocupat-ambivalent.

De cel putin zece ani, exista formari profesionale in aceasta materie a interviurilor de atasament. Evident, costul face diferenta. O testare ca cea descrisa mai sus (AAI) are un pret considerabil. De aceea specialistii in atasament au dezvoltat un test proiectiv, menit a scurta drumul catre inconstientul subiectului, pentru a avea acces la memoria implicita a acestuia.

Testul proiectiv consta din opt planse care provoaca subiectul la reflectii asupra lui "a fi impreuna", solitudinii, despartirii, solicitarii de ingrijire, pierderii, abuzului. Interesant, pe parcursul conferintei, participantii au venit cu propriile proiectii la vederea planselor.

In urma comentariilor profesorului Kächele am putut deduce mai clar coordonatele evaluarii in acest tip de testare, poate nu la fel de detaliata ca in cazul interviului de atasament, insa cu acces mai direct la memoria procedurala si schemele de atasament ale subiectului.

Ceea ce propune "semnificativa minoritate" a psihanalistilor care pornesc in demersul analitic de la teoria atasamentului ca versiune mai contemporana, motivata biologic, etologic si neurologic a teoriei relatiei de obiect este o perspectiva care sa tina seama de complexitatea functionarii corp-minte-lume intr-un context in care a avea o baza de siguranta este o necesitate a fiecaruia dintre noi. Testarea reprezinta doar un prim pas in lungul drum al subiectului de la nestructurare pana la idealul atasamentului securizat.

Ioana Mărculescu

este muzicolog şi realizator de emisiuni radio.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

12 comentarii

  1. Fain, Ioana! Sunt curios daca tu ai folosi testul proiectiv sa intelegi atasamentul unei persoane.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Bogdan: Si eu m-am intrebat la ce bun, doar asta face parte din transfer si e o chestiune de timp sa ajungi la "modelul de lucru" inter-relational al pacientului intr-o vreme relativ scurta, banuiesc. Totusi, daca dorim un timp mai scurt pentru cura ar fi poate util sa incepem cu un astfel de test. oricum, interviul preliminar, sau interviurile,ne ofera o imagine vaga a tipului de relatii pe care le stabileste analizandul. Eu una as folosi testul proiectiv care ofera mai mare libertate de miscare si care nu dezvaluie continuturi dureroase sau defense evidente. E treaba analizei sa desluseasca blocajele, apararile, proiectiile. Interesanta expunere, ii sunt recunoscatoare prof. Kaechele ca a avut rabdare sa ne povesteasca despre ce am fi putut citi in carti.

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitari, Ioana si Dorin, pentru relatarile voastre! Cred ca testarile acestea preliminare tratamentului sunt foarte necesare in lucrul cu pacienti border care dezvolta transferuri dificile ulterior in cura.

    RăspundețiȘtergere
  4. @ Georgiana: Mi-a parut rau ca n-ai venit si tu. A fost interesanta si supervizarea. Data viitoare, poate...

    RăspundețiȘtergere
  5. Andreea Persunaru24/3/12 20:05

    In atasamentul ambivalent, oare ne puteti spune in ce fel este influentata autoanaliza?
    Multumiri pentru text

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Andreea Persunaru: Iata cum se evidentiaza ambivalenta de-a lungul testarii cu AAI:
    "In discursul unui subiect cu atasament preocupat (ambivalent), relatarile sunt marcate de furie, lipsa de obiectivitate si conflictualitate in relatiile cu parintii. Adeseori aminitirile sunt reactivate in traire, ca si cum lucrurile s-ar petrece in prezent. Sunt aparent capabili de autoanaliza, insa calitatea acesteia lasa de dorit."
    Se poate presupune ca si in materie de autoanaliza ambivalentii pastreaza aceleasi caracteristici ca si in contextul testarii. De retinut mi se pare ideea ca desi capabili de autoanaliza, ambivalentii raman prizonieri ai afectelor puternice, adeseori negative, nereusind sa intrevada si contextul, motivele pentru care parintii "le-au gresit". Probabil ca acest tip de integrare le este strain, si nu usor de invatat. E nevoie de multa iubire ca sa poti ierta, si pana sa ajungi acolo, ai mai intai nevoie sa descarci multa ura. Usor de zis, greu de facut...

    RăspundețiȘtergere
  7. Andreea Persunaru26/3/12 22:02

    Multumesc pentru raspuns! Am intalnit la pacienti cu probleme de atasament dorinta si putere de autoanaliza foarte mari, insa pe langa descarcarile emotionale - foarte prezente - ceva mi s-a parut si mie ca lipseste. Cred ca este legat mult de ceea ce spuneai tu - de context, fiindca nu puterea de analiza da fail, ci integrarea, exact cum spuneai. Interesant, cred ca fiecare pacient....este pacient pentru ca sunt probleme de atasament..:)

    RăspundețiȘtergere
  8. intrebare: ce credeti, capacitatea de autonaliza este influentata de o anume propensiune catre literatura de specialitate pe care o poati dezvolta poate tocmai datorita faptului ca urmez o terapie psihanalitca? ajungem la anume insighturi tocmai datorita faptului ca incepem sa ne familiarizam cu un model de intelegere preluat din lecturi de psihanaliza? sper ca sunt cat de cat clar..

    RăspundețiȘtergere
  9. pentru anonim: Se poate un pseudonim...? Am inteles intrebarile dvs. insa cred ca aici ar fi necesare cateva distinctii. Lecturile de psihanaliza ne pot lamuri asupra unor intrebari pe care le avem despre noi insine. Din carti aflam ca exista oameni pentru care se intampla cutare lucru. Daca simtim ca ni se intampla si noua, sigur ca facem legatura si ajungem sa gasim explicatii. Adica luam explicatiile generale din carti sau explicatiile cu privire la altii si facem analogii cu situatia noastra. In felul acesta putem avea insight-uri, iluminari, privind problemele noastre. Acesta este un prim nivel de autoanaliza. Autoanaliza facem toti de fapt, atunci cand ne gandim la ceea ce ni se intampla si incercam sa gasim explicatii insa de multe ori poate fi vorba doar de o pseudoanaliza adica de un mecanism de aparare numit "rationalizare": sa gasesti explicatii intemeiate rational dar departe de continuturile emotionale de care nu te poti atinge. Eu as vorbi mai degraba despre autoreflectie, adica putinta de a te vedea pe tine insuti. De exemplu, celor cu o capacitate mica de a reflecta asupra propriei persoane le este greu sa isi asume ca pot fi cauza lucrurilor si pun in exteriorul lor determinarea a ceea ce li se intampla. E putin probabil ca lecturile parcurse sa ne sporeasca aceasta capacitate de autoreflectie profunda pentru ca aceasta depinde de resorturi mai profunde, adica de nivel de maturitate emotionala. Mai departe, a urma o terapie psihanalitica este cu totul altceva decat a citi lucrurile din carti pentru ca in terapie le traiesi pe pielea ta. Este ca diferenta intre a vedea un film si a fi chiar personajul filmului. De asemenea, in analiza, pacientul nu preia pasiv modul de intelegere al terapeutului ci traieste pe pielea lui relatia cu acesta si internalizeaza exact aceasta relatie care poate fi un tip de atasament nou.

    RăspundețiȘtergere
  10. Absolut de acord cu raspunsul Georgianei. As mai adauga doar ca miracolul intelegerii lucrurilor este doar o consecinta a cresterii afective, lectura poate ajuta intr-o mica masura, nefiind dublata de experienta relatiei care are avantajul de a pune problemele acolo unde ele se afla de fapt, in relatie.
    Am intalnit multi cititori de psihanaliza care nu se intelegeau prea bine, tocmai pentru ca ratiunea nu poate inlocui simtirea.

    RăspundețiȘtergere
  11. interesant raspunsul dvs., sincer eu eram aproape de convingerea ca am inceput sa ma inteleg intr-un anume fel datorita acestui tip de influenta la care am fost expus in ultima vreme. ma intrebam in sinea mea, oare daca n-as fi citit asta si asta, oare cum as fi inteles cutare lucru? bine, intrebarea urmatoare ar fi ...putem avea certitudini? mie imi vine sa zic ca sunt doar asumptii.mihai

    RăspundețiȘtergere
  12. Cred ca ne putem cunoaste mai bine citind carti sau articole sau vazand un film sau ascultand experientele altora dar este vorba, cum spune si Ioana, despre nivele diferite de intelegere. Si intrebarea urmatoare ar fi: avem nevoie de certitudini? De multe ori, acestea inchid nevoia si posibilitatea sau sansa de cunoastere. E posibil ca lipsa certitudinilor sa ne aduca oarecare depresie dar aceasta traire poate sa insemne o nevoie de a ne indoi, adica o nevoie de schimbare si crestere.

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!