Ultima ora

Viata lumii

Video

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Excluderea lui Sigmund Freud din Partidul Comunist Francez




Michel Onfray este un autor deja cunoscut cititorului român, traduceri ale cărţilor sale fiind publicate până acum la alte două edituri: Nemira (Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice şi Raţiunea gurmandă. Filozofia gustului, ambele publicate în acelaşi an: 2000) şi Polirom (cu o monumentală Contra-istorie a filozofiei în şase volume, 2008-2011).

Asumându-şi rolul unui gânditor nonconformist şi incomod, Michel Onfray îşi propune să ia în răspăr tot ceea ce a fost consacrat prin girul tradiţiei, al culturii şi al educaţiei oficiale. Mulţi ani profesor în învăţământul secundar, opinia lui Michel Onfray referitoare la învăţământul universitar (fieful culturii oficiale, canonice) decurge dintr-o luciditate imediat învecinată fierii, victimă directă a conformismului, anchilozei şi lenei intelectuale de care sunt cuprinşi deseori universitarii*, Onfray nu ezită să sesizeze şi să condamne suficienţa cu care aceştia impun programele, listele de autori, criteriile de evaluare, subiectele de examene în conformitate cu un întreg sistem de idei primite de-a gata.

Unul dintre autorii canonici impuşi de Universitate via Ministerul Educaţiei ca obiect de studiu la disciplina filozofie este nimeni altul decât... Sigmund Freud. Ideile de-a gata ("cărţile poştale") livrate la pachet odată cu acest nume nu sunt multe, dar sunt fixe. Onfray aminteşte zece dintre ele, nu înainte de a ne avertiza că ar putea alcătui o listă mai lungă. Cele mai iritante clişee se referă la calitatea de om de ştiinţă a lui Freud şi la statutul de teorie ştiinţifică atribuit teoriei psihanalitice, la eficienţa curei psihanalitice, la universalitatea complexului lui Oedip, la psihanaliză ca disciplină emancipatoare. Împotriva acestor teze, Onfray propune o listă de "contra-cărţi poştale": Freud nu e om de ştiinţă, iar teoria psihanalitică derivă din filosofie, nu din ştiinţă, psihanaliza nu vindecă pe nimeni (cazurile raportate ca reuşite sunt simple mistificări), complexul lui Oedip există... numai în mintea lui Freud, singurul om atins vreodată de complexul lui Oedip, psih­analiza este ceea ce se numea în Epoca Luminilor antifilozofie...

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Adversar al suspansului, Onfray începe direct cu concluziile, iar cele 463 de pagini ale cărţii se străduiesc să îl facă pe Sigmund Freud să nu le dezmintă. Prin faţa noastră va defila deci un Freud complet neştiinţific, obsedat sexual, cocainoman, şarlatan, mincinos, avar şi arivist, egoist, vanitos şi nerecunoscător cu binefăcătorii săi, incestuos, plagiator şi lipsit de orice talent. "Geniul" lui Freud este emergent defectelor şi incapacităţilor sale. El "descoperă" psihanaliza ca alternativă la eşecurile succesive din viaţa sa: este incapabil să hipnotizeze, să practice medicina, să fie un filosof veritabil, să dezvolte o teorie coerentă, să fie om de ştiinţă, să-şi atragă clienţi. Aflăm că, în cabinetul său din Viena, Freud mai mult şoma, iar cazuistica îi era asigurată de propria imaginaţie descătuşată de o doză serioasă de cocaină. Cocaina este şi instrumentul... crimei pentru că – aţi ghicit! – lista tuturor relelor ar fi fost incompletă fără răul suprem, crima! Freud, acest detracat travestit în haine de doctor, şi-a ucis un prieten căruia i-a indicat să-şi injecteze subcutanat cocaină în cadrul unui experiment destinat dovedirii calităţilor acestui drog, al cărui adept fervent era în acea perioadă. Nu vă grăbiţi să trageţi linie: Freud este un asasin în serie! Din cauza administrării greşite a unui medicament, provoacă moartea unei tinere femei, Mathilde, apoi, din cauza unei erori de diagnostic (Freud confundă durerile abdominale provocate de o tumoră abdominală cu o simptomatologie isterică), "ucide" o fată de 14 ani. Iar dacă mai există ceva dea­supra răului suprem, un rău supra-suprem, ei bine, Freud l-a comis şi pe acela: a fost antisemit! Pentru acei cititori cărora le sună foarte rău oximoronul "evreu antisemit", Onfray scoate asul din mânecă: ultra-cunoscuta şi ultra-contestata teorie a urii de sine evreieşti elaborată de Theodor Lessing acum aproape un veac.

Tomul lui Onfray, o adevărată antimonografie Freud, îşi propune, cum însuşi titlul cărţii anunţă, să demitizeze un idol al culturii europene moderne – psihanaliza. Tirul demitologizant este îndreptat însă exclusiv spre fondatorul psihanalizei dintr-un motiv foarte simplu: psihanaliza este o teorie care i se potriveşte lui Freud şi numai lui Freud. Teoria lui Onfray potrivit căreia o teorie (în cazul de faţă teoria psihanalitică) se aplică numai în cazul celui care o propune (aici Sigmund Freud) este un paradox jucăuş din specia "cretanului mincinos". Căci dacă "teoria" lui Onfray ar fi adevărată, ar însemna că Onfray nu ne spune nimic adevărat despre Freud, ci doar despre el însuşi. Las la o parte inconsecvenţa demersului însuşi: pentru a ne convinge că teoria psihanalitică este falsă, Onfray aduce o imensă cantitate de dovezi, adunate din scrierile şi biografia lui Freud. Demonstraţia lui dovedeşte contrariul: psihanaliza este adevărată sau funcţională. A dovedi că psihanaliza funcţionează în cazul lui Freud (ceea ce nici măcar Freud nu ar nega) nu înseamnă a dovedi că e funcţională numai în cazul lui Freud, ceea ce Onfray totuşi susţine, ignorând deosebirea între o judecată particulară şi o judecată universală.

Metoda terapeutică freudiană (prin care nu doar că nu-şi însănătoşeşte pacienţii, dar, mai rău, îi îmbolnăveşte sau chiar îi bagă în mormânt) este, conform lui Onfray, cât se poate de simplă: Freud îşi proiectează propriile dorinţe incestuoase şi paricide asupra pacienţilor săi, elaborând o teorie care, generalizând răul particular de care suferă el însuşi, îi uşurează acestuia suferinţa. Ca să devină normal în proprii ochi, Freud are nevoie de o teorie care să certifice că toţi sunt la fel de anormali ca şi el, iar pentru ca teoria să nu rămână simplă teorie, mai e necesară doar... confirmarea adusă de anumite cazuri concrete.

Onfray ignoră două întrebări pe care ipoteza lui le ridică imediat. Prima: cum e posibil să explici boala unui bolnav psihic (Freud, în opinia lui Onfray) prin teoria acestuia despre boală; dacă Freud este într-adevăr bolnav, nu este şi teoria lui "bolnavă", un simplu delir ideatic imposibil de luat în calcul altfel decât ca simptom descifrabil printr-un alt model explicativ decât cel pus la îndemână de bolnavul însuşi?! Căci tocmai aşa procedează Onfray: îl explică pe Freud prin freudism şi aplică modelul psihanalitic explicării nevrozei de care suferea Freud, recurgând la concepte psihanalitice precum sublimare, reprimare, refulare, ambivalenţă etc. Cea de-a doua întrebare se referă la contradicţia implicită în această aserţiune: cum putem înţelege ceva ce îl priveşte exclusiv pe un singur om?

Dacă afirmaţiile lui Freud se referă doar la suferinţa lui, neîmpărtăşită de nimeni alt­cineva, cum se face că Onfray însuşi le poate înţelege, discuta, analiza fără să privească nedumerit la ele ca la nişte simple glosolalii ininteligibile? Onfray este însă atât de hotărât să-l "apună" pe Freud, încât nu mai ţine seamă deloc de contradicţii. Cum ar fi aceea că deşi freudismul se aplică exclusiv lui Freud, totuşi nu Freud a inventat psihanaliza. Fiind incapabil să inventeze ceva, inclusiv ceea ce i se aplică numai lui, Freud a furat, a plagiat, a măsluit în aşa fel încât să pară că psihanaliza este creaţia lui, când de fapt este creaţia lui Josef Breuer, a lui Pierre Janet, a lui Nietzsche, a creştinismului (spovedania este o tehnică psihanalitică avant la lettre), a lui Gorgias, în sfârşit... a lui Antiphon din Atena, adevăratul întemeietor al psihanalizei (p. 330).

Capitolul final al cărţii, intitulat "Bibliografie", ne lasă să aflăm că ideile enunţate de Onfray pe parcursul cărţii sale au mai fost susţinute de un număr destul de mare de autori, care purtau însă cu toţii după ei tinichelele asocierii cu dreapta şi cu extrema-dreaptă. Onfray nu este de dreapta, este de stânga, aşadar contestarea lui Freud se face din interior, din partea unui fost şi sincer adept idolatru al freudismului, cum mărturiseşte că a fost. Miza scrierii unei asemenea cărţi de către un stângist este dublă: pe de o parte, în virtutea "corectitudinii politice", autorul poate pretinde şi obiectivitatea... ştiinţifică a abordării sale, pe de altă parte, autorul poate conta şi pe succesul de public, nici­odată dezminţit, al unei răfuieli în familie.

Detronarea lui Freud, imposibil de realizat de către marea armată ideologică de dreapta deoarece atacurile ei erau imediat asociate unor interese meschine, devine mult mai fezabilă ca ţintă a unei mişcări interne. O revoluţie este întotdeauna mai credibilă şi mai eficientă decât... un război de cucerire.

Cu toate astea, o lectură de la stânga la dreapta nu este mai puţin ideologică decât o lectură de la dreapta la stânga. Procesul pe care Onfray i-l intentează lui Freud este un proces de de-mascare, de excludere din... partidul comunist. Capetele de acuzare se succed unul după altul: Freud a fost un burghez, dornic de îmbogăţire rapidă (psihanaliza este o metodă de extorcare a pacienţilor bogaţi), lipsit de orice fel de compasiune şi înţelegere pentru săraci (se opune acordării de îngrijiri psihanalitice gratuite), teoretician al elitismului (există şi vor exista mereu clase superioare şi clase inferioare), critic acerb al bolşevismului, dar orb în privinţa nazismului şi fascismului (dedicaţia de pe o carte îl trădează ca fiind un admirator al lui Mussolini), este un conservator retrograd şi – păcat suprem! – nu este optimist ca orice marxist veritabil, ci pesimist, iar pesimismul constituie "o ontologie a gândirii reacţionare" (sic!) care îl aşază pe Freud în rândul unor gânditori reacţionari precum Machiavelli, Joseph de Maistre şi... Cioran (p. 364).

Vina pentru care Freud merită să fie executat este că la o lectură serioasă se dovedeşte a nu fi deloc un bun marxist, ci dimpotrivă, un "element duşmănos", un intrus care urăşte de fapt clasa muncitoare şi, în definitiv, unul care urăşte omul în esenţa lui – o esenţă rea, sortită pe bună dreptate unui permanent "disconfort" şi disoluţiei în anorganic spre care, de altfel, aspiră printr-o "pulsiune de moarte". Numai o iluzie inexplicabilă a făcut ca Freud să fie considerat unul dintre patronii ideologici ai marxismului european. Sentinţa tribunalului revoluţionar convocat de Onfray este definitivă: lui Freud i se retrag, odată cu carnetul de membru, toate celelalte calităţi, diplome, premii şi distincţii obţinute pe durata ocupării funcţiei de idol... ideologic. Degradarea lui Freud este totală: nu doar că nu este un om luminat, dar abia de îl duce mintea (a terminat medicina în 8 ani în loc de 4), nu numai că greşeşte în teoriile sale, dar şi minte cu bună-ştiinţă, nu doar că nu este om de ştiinţă, dar nu se ridică nici măcar la nivelul de om pur şi simplu, fiind un fel de aberaţie a naturii... Din nou indiferent la contradicţii, Onfray se proclamă în cele din urmă adept al freudo-marxismului.

În sfârşit, putem să ne întrebăm acum şi de ce Editura Humanitas publică traducerea acestei cărţi a lui Onfray? Este implauzibil ca linia politică de dreapta a Editurii Humanitas să se fi schimbat între timp sau ca rechizitoriul tipic pentru excluderile din partidul comunist să-i fi convins pe editori. Mult mai probabil este că aceştia au contat pe faptul că substratul politic al cărţii nu este străveziu şi că cititorul o poate lua drept o monografie autentică. În acest caz, imaginea "demitizată" a lui Freud (adică a unui Freud din care nu a mai rămas nimic) cade perfect peste o îndelungată tradiţie nicasian-păltinişeană a respingerii psihologiei şi în special a psihanalizei, a "sufletului" în favoarea "spiritului". Tradiţie care, alături de sistarea oricărui dialog între filosofie şi psihologie, constituie o practică perdantă şi generatoare de tot felul de obscurantisme.

* Onfray se referă, desigur, la universitarii francezi.


Michel Onfray
Freud. Amurgul unui idol. Afabulaţia freudiană
Traducere de Emanoil Marcu şi Vlad Russo
Editura Humanitas, 2011

Articol apărut în Observator cultural nr. 620 / 12.04.2012
Publicat cu acordul autorului

Horia Pătraşcu

este profesor asociat al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. A publicat cărţi, studii şi articole în reviste de specialitate şi culturale din ţară şi străinătate.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

4 comentarii

  1. WOW! Ce articol bine argumentat, dar mai ales finalul mi-a dat o mare satisfactie. Bravo autorului!

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte meticulos, intr-adevar, si foarte logic. Completeaza lamuritor discutiile noastre de acum vreun an de la Gradiva, care se axau mai ales pe veridicitatea informatiilor si pe interpretarea conceptelor freudiene, in manipularea lui Onfray.

    RăspundețiȘtergere
  3. Onfray l-a iubit mult pe Freud daca a scris o carte atat de ampla despre el si cu afecte atat de intense.

    RăspundețiȘtergere
  4. Iata o observatie speculativa... psihanalitica (era sa scriu crestineasca:)

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!