Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sunt fotograf, un fotograf adevarat



Apelez din nou la ingaduinta cititorului pentru a-i prezenta un alt dialog ce nu provine din clinica, ci dintr-un film. The Descendants (r. Alexander Payne, 2011) este o pelicula pe care o recomand cu caldura pentru generozitatea ei in analiza legaturilor de familie: legatura de alianta, legatura de filiatie, dar si legatura fraterna. Toate se inlantuie pe parcursul derularii filmului si sunt puse la grea incercare in fata unei suferinte iminente: moartea unui membru al familiei.

Dialogul prezentat mai jos are loc intre tatal Matt King, de profesie avocat, si fiica sa, Scottie, in varsta de 10 ani, in urma unei mustrari din partea scolii vis-a-vis de comportamentul fetitei.
Tatal: ce-i cu tine? De ce arati pozele cu mama pentru proiectul de arta?
Fiica: sunt fotograf, tata, un fotograf adevarat
Tatal: ba nu esti. Exagerezi, asta faci
Fiica: si altii au fotografiat mamele la spital aflate pe moarte si se considera arta. Asta fac si eu
Tatal: in primul rand mama ta e foarte bolnava, dar nu e pe moarte, si in al doilea rand nu povestim lucruri personale strainilor.

Dialogul este incrancenat si extrem de sensibil in acelasi timp. Un tata indepartat de copiii si sotia sa, el insusi strain fata de ei, se regaseste acum, in urma unui accident grav al sotiei, in fata dificilei sarcini de a retese legaturile rupte din familia sa si de a le pregati pentru o lovitura cumplita, pierderea mamei. Filmul ne prezinta o bogata arie de expresie a suferintei familiale (tatal este depresiv, mama este alcoolica, fiica cea mare are probleme cu drogurile, fetita cea mica are o tulburare alimentara, o bunica bolnava de Alzheimer), dar si mecanismele de aparare in fata acestei suferinte.

Moartea iminenta a mamei, care "murise" deja psihic inca inainte de a muri, fiind in coma, este evitata si negata, devenind un tabu, dar si ceea ce ii leaga intr-o alianta indestructibila pe toti membrii familiei. Tatal vrea sa isi protejeze fiica cea mica, fiica cea mare vrea sa isi protejeze tatal, bunicul matern vrea sa isi protejeze sotia bolnava de Alzheimer. In acest context toxic, fetita cea mica are o interventie geniala. Ea hotaraste sa prezinte tuturor colegilor un album cu fotografii ale mamei sale aflate in spital.

Moartea si suferinta devin o forma de arta, aceasta forma de expresie fiind singura acceptata si acceptabila de a arata ne-spusul si durerea de nesuportat.

Asa cum Freud vorbea despre un roman familial, filmul vorbeste despre un album al familiei, al tuturor fantasmelor si angoaselor care nu sunt pentru vazul tuturor, ci sunt personale, private (fantasma de moarte, de abandon, de tradare, angoasa de prabusire, de persecutie etc). Acest act al fetitei este un atac la adresa pactului denegativ al familiei. Pactul denegativ (concept prezentat de R. Kaes) descrie un acord inconstient asupra unui inconstient impus sau conchis reciproc pentru ca legatura sa se mentina in complementaritatea intereselor fiecarui subiect si a legaturii lor. Este o metadefensa care se fondeaza pe diferite operatii defensive: refulare, denegare, negare, nerecunoastere, respingere, inchistare. In acelasi timp in care este necesar formarii legaturii, el creeaza in aceasta un non-semnificant, non-transformabil, zone de tacere, spatii intoxicate care mentin subiectii intr-o legatura straina fata de propria lor istorie si de istoria altora.

Contractul narcisic si pacturile denegative vor sta la baza oricarei legaturi noi, aliante, filiatii sau fraternitati, astfel incat ele se vor suda intr-o comunitate securizanta, de continuturi si asteptari, pentru ca moartea sa se mentina in afara gandirii constiente si a realitatii subiective.

In familie, "pactul denegativ" este o alianta care protejeaza subiectii si ansamblul. Alianta nu tine decat ca aceasta "cutie a Pandorei" sa ramana inchisa. Continutul, resturile si urmele mostenirii transgenerationale ale fiecaruia si cele puse in comun, trebuie sa ramana ingropat si inaccesibil membrilor grupului. Dezvaluirea sa risca sa aiba efecte violente si distrugatoare pentru subiectii in cauza si pentru ansamblul pe care-l constituie.

Pregatirea pentru pierdere si pentru doliu va permite familiei sa reconstruiasca legaturile rupte, sa rescrie golurile ce umplusera viata familiei, sa inteleaga furia si spaima si mai ales sa lase timp fiecarui membru sa isi ocupe locul care i se cuvenea de drept.

Rosa Jaitin defineste legaturile familiale (cu configuratiile lor: legatura de alianta, legatura filiala si legatura fraternala) ca structuri de relatie in care subiectii impartasesc fantasme care determina atribuirea locurilor si apartenentei in genealogia lor. Putem diferentia, pe de o parte, legaturi intergenerationale, structurate printr-un mod de transmitere fantasmatica reprezentabila, si legaturi transgenerationale, forme de transmitere dificil de figurat sau de nereprezentat, care se actualizeaza in campul terapiei familiale.

Legatura familiala corespunde tesaturii investitiilor narcisice si ancorelor simbiotice ale fiecaruia, tesatura constituita plecand de la aliantele inconstiente ale grupului (F. Aubertel, 1994); ea asigura continuitatea vietii psihice, coeziunea grupului si circulatia formatiunilor psihice constiente si inconstiente.

Asadar, ne putem intreba, cui povestim lucrurile personale si cine sunt strainii?

In ceea ce priveste titlul, ceea ce fetita doreste sa spuna este: fac si eu parte din aceasta familiei si stiu si eu ce se intampla cu adevarat in ea.

Cristina Călărăşanu

este psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Atentie, se interpreteaza!