Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Fantasma sau fantezie? (Episodul 3)

miercuri, 26 septembrie 2012


Antonio Damasio. Sursa: USC Dorsnife, fotografie de Philip Channing 

Dupa ce, in urma unor investigatii lingvistice si culturale, am descoperit - in primul episod - ca fantezia se distinge de fantasma prin aceea ca include sursa biologica a perceptiei vizuale, iar in al doilea episod am facut o incursiune in fizica, ce s-a soldat cu identificarea fenomenului de tunneling si a unui model de functionare a creierului inspirat de tehnica hologramei, a venit timpul sa ne indreptam atentia catre neurobiologie, asa cum am promis si am anticipat, prin unele idei, in episodul precedent.

Ce are neurobiologia cu fantasma si cu fantezia? Pai are in primul rand faptul ca Freud era neurolog si demersul lui de cercetare este o continuare a muncii depuse Darwin si de Claude Bernard. In fond, munca lui Freud graviteaza in jurul nevrozelor, nu? Adica a unor evenimente care se petrec la nivel neural si sunt decelabile prin manifestarea lor psihica. Ca sa nu fim dogmatici, pentru ca textele lui Freud nu sunt Sfanta Scriptura, e cazul sa ii articulam munca lui cu cea a cercetatorilor contemporani in campul neurobiologiei. Pana la urma, dupa deturul prin fizica pe care l-am facut in episodul anterior, suntem inclinati sa recunoastem ca, desi atomul intra in componenta noastra si a mediului care ne inconjoara, cea mai proprie unitate de baza a organismelor vii este celula.

In cele ce urmeaza ne vom referi la lucrarea lui Antonio Damasio, In cautarea lui Spinoza. Cum explica stiinta sentimentele (Humanitas, 2010). Toate pasajele citate in cele ce urmeaza sunt din aceasta sursa.

In primul rand, Damasio opereaza, in scopul cercetarii, o distinctie la nivelul afectului intre emotii si sentimente. Emotiile sunt senzatii corporale, in vreme ce sentimentele sunt fenomenul mental al acestor senzatii, dimensiunea lor constienta. Nu numai ca emotiile preced sentimentele, dar sentimentele nu pot exista fara emotii. Damasio a observat ca atunci
cand pacientii isi pierdeau capacitatea de a exprima o anumita emotie, isi pierdeau si capacitatea de a trai sentimentul corespunzator. Dar reversul nu era adevarat: unii pacienti care isi pierdusera capacitatea de a trai anumite sentimente puteau inca sa exprime emotiile corespunzatoare.
Fondandu-si explicatiile pe principiul biologic al homeostaziei, gratie caruia fiecare organism cauta o stare de bine, el constata ca trairea durerii sau placerii nu este cauza comportamentelor de durere sau placere, nici nu e necesara pentru ca aceste comportamente sa apara. Damasio vorbeste despre stimuli apti emotional (SAE), adica obiecte capabile sa declanseze o modificare corporala. Pe baza acestei modificari pe care un SAE o produce in corpul nostru se modifica si tiparele / hartile neurale care
conduc, in cele din urma la modificari in reprezentarea cerebrala a starilor corporale, care formeaza baza sentimentelor. Includerea simplului in complex asigura mentinerea scopului reglator si la nivelurile superioare.


In ceea ce vizeaza direct privirea, care pe noi ne intereseaza pentru a intelege mai bine procesul fanteziei, autorul remarca, pe baze experimentale, faptul ca SAE sunt detectati extrem de rapid, inaintea atentiei selective:
dupa ce lezarea lobului occipital sau a celui parietal a determinat aparitia unui camp vizual orb (sau a unui camp vizual in care stimulii nu sunt detectati pentru ca sunt neglijati), stimulii apti emotional (de exemplu chipuri vesele sau furioase) "penetreaza" totusi bariera orbirii sau neglijarii si sunt detectati. (...) Meanismul emotional declansator capteaza acesti stimuli deoarece ei scurtcircuiteaza canalele normale de procesare - canale care probabil ar fi condus la o evaluare cognitiva, dar pur si simplu acest lucru n-a fost cu putinta din cauza orbirii sau neglijarii neurologice. Importanta acestui "scurtcircuit" biologic este evidenta: indiferent daca un subiect este sau nu atent, stimulii apti emotional pot fi detectati. Ulterior, atentia si gandirea propriu-zisa pot fi atrase de acesti stimuli.

Imaginile pe care le vedem in mintile noastre rezulta din interactiunea cu obiectele care ne-au influentat organismele. Ambele sunt reale: si obiectele, si imaginile. Dar asta nu inseamna ca obiectele sunt in realitate ca in imaginile noastre.
Imaginile pe care le traim sunt constructii ale creierului generate de un obiect, nu reflexii in oglinda ale obiectului. Nu exista o fotografie a obiectului care sa fie transferata optic de la retina la cortexul vizual. Optica se opreste la retina.

Dincolo de ea, exista o serie de corespondente acumulate pe parcursul evolutiei intre obiectele reale si meniul raspunsurilor posibile ale organismului. Faptul ca imaginile mentale si tiparele neurale sunt legate a inceput sa fie cunoscut de la experimentele lui David Hubel si Thorsen Wiesel care au aratat cum, la maimuta care priveste diferite linii in diverse unghiuri se formeaza tipare diferite de activitate la nivel neural, sau din experimentele lui Roger Tootel, care arata cum, la maimuta care priveste o cruce, se poate identifica un tipar corespunzator direct intr-un anumit strat al cortexului vizual, anume stratul 4B al cortexului vizual primar (cunoscut si ca aria 17 a lui Brodman sau aria VI).

Dar unul dintre cele mai interesante lucruri pentru subiectul nostru este ca speculatiile noastre anterioare se confirmata, in parte, prin exemplul unei nevertebrate marine, Ophiocoma wendtii, o stea de mare care, in ciuda faptului ca ii lipsesc ochii si are un sistem nervos extrem de primitiv, fuge rapid din calea pradatorilor si se refugiaza in cea mai apropiata crevasa.

Ophiocoma wendtii, sursa: National Oceanic and Atmospheric Administration

Comportamentul ei de fuga a putut fi explicat abia in momentul in care s-a dovedit ca o buna parte din corpul ei e formata din lentile minuscule de calciu care se comporta cam ca un ochi.
Lentilele focalizeaza lumina incidenta pe o mica suprafata sub fiecare lentila, unde pot activa un manunchi de nervi.

Aceasta descoperire merita cuplata cu o descoperire recenta cu privire la o clasa de celule retiniene ce reactioneaza la lumina si influenteaza functionarea unui nucleu din hipotalamus (nucleul suprachiasmatic) care e implicat in reglarea ciclurilor zi-noapte si a tiparelor de somn. Se stie de mult ca bastonasele si conurile din stratul superior al retinei raspund la lumina si raspunsul lor e esential pentru vaz. Dar ce s-a descoperit acum e ca
influenta luminii asupra hipotalamusului nu este mediata de bastonase si conuri; dupa distrugerea bastonaselor si conurilor, lumina continua sa regleze ritmul zi-noapte. Un ansamblu de celule din urmatorul strat - stratul retinian ganglionar - pare sa indeplineasca aceasta functie.

Se pare ca acest ansamblu de celule, complet distinct de cel al bastonaselor si conurilor, exista doar pentru a indeplini aceasta functie, si nu pentru a ajuta vederea. Activitatea din aceste celule exercita o influenta asupra mintii - cand adormim, atentia scade si, in cele din urma, constiinta e suspendata: emotiile si dispozitiile psihice asociate lor sunt puternic influentate de expunerea globala la lumina, in functie de numarul de ore si de intensitatea globala a luminii. Extrem de interesant e, insa, ca pentru celulele mentionate (spre deosebire de cele responsabile de vedere) nu conteaza locul precis unde cade lumina.
Incet si pe tacute, ele actioneaza la fel ca exponometrul folosit de aparatele de fotografiat penru a determina luminozitatea totala.

Damasio sfarseste prin a privi aceste celule ca pe o parte a unor senzori somatici mai vechi si mai putin sofisticati, preocupati de conditiile globale (cantitatea luminii ambientale) si nu de detaliile luminii emise de obiectele din exterior. Pentru ca aici perceptia (luminii) eludeaza organul de simt (ochiul), pare ca ne aflam fata in fata cu varianta biologica a fenomenului descris de fizica sub numele de tunneling, despre care am vorbit in episodul anterior. La fel si "scurtcircuitul" mentionat mai sus in cazul pacientilor cu leziuni la nivelul lobului occipital sau a celui parietal pare sa dea seama, la nivelul organismului uman, de acelasi fenomen de tunneling.


Morala episodului al treilea

Pe baza celor de mai sus se contureaza concluzia ca, in vreme ce fantasma e doar o poveste psihica, fantezia presupune o suprapunere de imagini: imaginea unui obiect extern care joaca rolul de stimul declansator + imaginea pe care acest stimul o trezeste in memorie + imaginea pe care creierul si-o face despre starea propriului corp (in special despre interiorul corpului), pe baza modificarilor hartilor neurale care au fost declansate de imaginile anterioare.

Fantasma nu exista singura in natura, pentru ca psihicul nu este autosuficient, nu se poate regla ca un sistem inchis. Nu exista un psihic, exista un individ uman, in carne si oase. Fantezia, in schimb, este un proces cu doua aspecte: unul fizic si altul psihic. Diferenta e, in fond, intre o abordare stiintifica si una hermeneutica a psihanalizei. Dar mai multe detalii, precum si o concluzie mai articulata, v-am pregatit in episodul urmator. Pe maine, deci!

Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*

Ştefan Lungu

este în formare în psihoterapia şi psihanaliza copilului şi a adolescentului.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!