Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Hüzün – sentimentul turcesc al melancoliei

luni, 9 iulie 2012



Hüzün – melancolia emanată de peisajul istanbulez este recepţionată, multiplicată şi reproiectată asupra acestuia de către locuitorii Istanbului. Peisajul şi oamenii Istanbului sînt indisolubil uniţi prin tainicele fire ale unei melancolii speciale, nesolitare, solidare. Între amurgul venit cu repeziciune şi "taţii care revin acasă cu sacoşe în mîini", între frig şi librarii pe care-i face să tremure, între serile de vară şi codoşii răbdători, între orele tîrzii şi femeile care-şi aşteaptă soţii, între pustietate şi leagănele din parcuri, între ceaţă şi sirenele vapoarelor, între paragină şi arhitectura, mai veche sau mai nouă, a oraşului, între ploaie, pescăruşi, midii şi pontoane, între conacele de lemn, vechi de secole, şi focul care le mistuie heraclitean, dizolvînd o veche ordine şi anunţînd naşterea alteia, între austru şi mulţimile din faţa bordelurilor controlate de primărie, între pantele abrupte şi maşinile vechi, între moarte şi oraş, între duhoare şi bulevarde, între sărăcie şi pretutindeni, între dimineaţă şi ieşirea pescarilor în larg, între mizeria atotprezentă şi serile de iarnă, între perspectiva aeriană a berzelor şi microbiştii dezabuzaţi se stabileşte o armonie cosmică, care sugerează că melancolizarea este raţiunea de a fi a întregului univers istanbulez, telos-ul său suprem.

Un alt termen de comparaţie a melancoliei istanbuleze i-l oferă autorului noţiunea de tristesse, al cărei sens a fost ilustrat de Tropice triste, cartea lui Claude Lévi-Strauss. Exact ceea ce deosebeşte hüzün de melankoli îl apropie de tristesse: faptul că este un simţămînt colectiv, nu individual, o stare de spirit care caracterizează populaţii şi locuri:
La fel ca tristesse, cuvîntul hüzün este foarte adecvat pentru a evoca nu atît suferinţa unui singur om, care ar putea fi privită ca o simplă boală, cît o cultură, un mediu şi un sentiment care domină milioane de oameni (p. 126).

Există, totuşi, două deosebiri importante şi faţă de tristeţea pe care Lévi-Strauss o întîlneşte la tropice. Mai întîi faptul că Istanbulul este înecat în urmele propriei sale măreţii trecute. Trecutul otoman glorios face corp comun cu prezentul croit după moda europeană şi consemnat în alfabet latin. Proximitatea
urmelor biruinţelor şi civilizaţiilor apuse [...] îi determină pe milioanele de oameni care vieţuiesc printre ele să se perceapă cu amărăciune ca pe nişte relicve ale unui mare imperiu (p. 127).

O asemenea inserţie a trecutului în spaţiul familiar al prezentului nu face decît să stimuleze secreţia de bilă neagră a istanbulezului. Gloria otomană nu este amenajată muzeal, îngrădită şi expusă la loc de cinste ca motiv de mîndrie a poporului unei istorii măreţe, aşa cum se întîmplă în cazul altor popoare. Dimpotrivă, ea este înfiptă dureros în carnea vie a Turciei de azi care gustă doar amărăciunea de a nu mai fi ce a fost. Fostul imperiu a fost năpădit de un prezent buruienos, de o contemporaneitate părăginită, de o modernitate dărăpănată. Trecutul şi prezentul apasă unul asupra altuia şi faptul că unul cade peste celălalt menţine Istanbulul într-o precară stare de echilibru melancolic.

Acest edificiu melancolic al compromisului dintre a fost şi este ameninţă permanent să se prăbuşească sub presiunea – cu un termen familiar nouă – "grelei moşteniri". Aşa se activează, ca reacţie de apărare la melancolie, un antiistorism instinctiv – antidot natural la dulceaţa otrăvitoare a melancoliei:
Căci calea cea mai scurtă de a te elibera de melancolia pe care ţi-o inspiră statutul de relicvă a unui mare imperiu este dezinteresul total faţă de edificiile istorice şi de numele clădirilor ori de particularităţile arhitectonice care le deosebesc între ele. Aşa procedează de obicei istanbulezii, ajutaţi de sărăcie, dar şi de ignoranţă (p. 128). 
Casele şi le vor ridica nu pe nisip, ci pe piatră, dar este vorba de piatra smulsă din zidurile oraşului. Nevoia de spaţiu pentru noile construcţii se obţine prin
demolarea ori incendierea vechilor clădiri (p. 129). 
Aceste practici accentuează impresia de ruină a Istanbului şi intensifică, în consecinţă, sentimentul de melancolie (hüzün) al locuitorilor săi:
Nepăsarea, distrugerea nu fac, în cele din urmă, decît să sporească sentimentul de hüzün, adăugîndu-i o nuanţă de zădărncie şi de sordid (p. 129). 
Suferinţa născută de priveliştea unui oraş ruinat îi predispune pe locuitorii acestuia la "noi înfrîngeri" şi "alte forme de privaţiune" (p. 129). Melancolia Istanbulului, hüzün, se autoalimentează şi se autopotenţează, cîştigînd forţă cu fiecare repercutare de la peisaj la om şi de la om la peisaj.

Cea de-a doua deosebire importantă faţă de tristeţea tropicelor despre care vorbeşte Claude Lévi-Strauss este aceea că, în timp ce aceasta reprezintă proiecţia sentimentului unui occidental asupra unor "oraşe mari şi mizere", hüzün este chiar starea de spirit a locuitorilor istanbulezi, la care, de cele mai multe ori, străinii occidentali sînt impermeabili.

În acest punct, marea tentaţie este să punem melancolia actuală a turcilor într-o relaţie de cauzalitate cu situaţia de înfrîngere şi de decădere a Imperiului Otoman.

Pentru Pamuk, degringolada nu este decît un revelator al unei melancolii liber alese, aceasta fiind adevărata motivaţie a sărăciei şi decăderii actuale. Melancolia funciară a istanbulezilor este încă produsă de o pierdere, dar de o pierdere al cărei înţeles este metafizic-religios, coranic.

Cele două sensuri ale melancoliei ne sînt explicate chiar la începutul Capitolului X: unul se referă la melancolia produsă de pierderea lucrurilor lumeşti, melancolie care semnifică un prea mare ataşament faţă de această lume şi o îndepărtare faţă de Dumnezeu; celălalt, evidenţiat în sufism, se referă la melancolia suscitată de
neputinţa de a fi îndeajuns de aproape de Dumnezeu, de a face îndeajuns de mult pentru Dumnezeu în această lume (p. 115). 
O asemenea melancolie, al cărei obiect este o pierdere ontologică şi care este pozitivă, recomandabilă, folositoare, este perfect comparabilă cu ceea ce în creştinism se numeşte "fericita întristare" – starea de spirit prin care bunul creştin resimte pierderea Edenului, îndepărtarea de Dumnezeu şi tînjirea neîncetată spre obţinerea mîntuirii.
Cum spuneam că la obîrşia sentimentului istanbulez de hüzün se află sărăcia, înfrîngerea şi un anumit sentiment de pierdere, revin la sensul coranic al cuvîntului respectiv. Istanbulul îşi poartă însă hüzün-ul nu ca pe o «boală trecătoare» sau ca pe o «suferinţă abătută asupra noastră, de care trebuie să scăpăm», ci ca pe un sentiment care este chiar rodul opţiunii sale. (p. 130)

Indiferent că vorbim de o melancolie individuală sau de una colectivă, fie că vorbim de o melancolie produsă de o pierdere pe plan ontic sau de una resimţită pe plan ontologic, fie că vorbim de o melancolie-sentiment sau de o melancolie-stare de spirit, de fiecare dată "bila neagră" este ambivalentă, fiind însoţită, subsecvent, de un sentiment dintr-un registru afectiv opus. De aceea exprimarea melancoliei este în mod obişnuit oximoronică, adesea vorbindu-se de o "dulce amărăciune", de o "plăcută durere" sau de o "fericită întristare". Pamuk observă şi aici o deosebire notabilă între sentimentul subsecvent hüzün-ului faţă de sentimentul subsecvent al melancoliei occidentale (şi individualiste, am spune), cazul exemplificator fiind cel al lui Robert Burton (1577-1640), autorul unei voluminoase Anatomii a melancoliei. Dacă acesta, ca şi romanticii de mai tîrziu, îşi trăieşte melancolia cu "ironie şi umor", hüzün-ul istanbulezului este atins de "mîndrie, ba chiar de fanfaronadă" (p. 130).

Această mîndrie de a fi trist se datorează tocmai sensului metafizic-religios amintit, prestigiului
pe care l-a dobîndit melancolia în literatura mistică islamică (p. 130).  
Hüzün nu este concluzia afectivă a sărăciei, a privaţiunilor, a ruinării, ci premisa acestora. Melancolia nu este efectul pierderilor suferite, ci cauza lor. Pierderi pe care istanbulezii le vor căuta, cu un imens orgoliu, în toate laturile vieţii lor.

Extras din articolul "Hüzün – sentimentul turcesc al melancoliei", cronică la cartea Istanbul a lui Orhan Pamuk. Citiţi articolul integral aici.

Horia Pătraşcu

este profesor asociat al Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. A publicat cărţi, studii şi articole în reviste de specialitate şi culturale din ţară şi străinătate.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*
Foto: http://group9prt220.wordpress.com/2011/10/27/off-to-constantinople/

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!