Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Reevaluare sau Erata la "A fi sau a nu fi nebun"

marți, 28 august 2012



Scriu astazi intoarsa dintr-un concediu paradisiac si apolitic, ca o consecinta a "chelfanelii" pe care o psihanalista si o profesoara cunoscuta a micii lumi pe care am ajuns s-o cunosc, partial, mi-a administrat-o cu ocazia ultimei mele propuneri.

Si reevaluez ceea ce am afirmat, spun inca o data, ingrosand tusele portretului pentru a-l face mai clar, intrucat constat ca lumea profesionala reevalueaza si ea criteriile dupa care gandeste sanatatea psihica.

Am sa ma refer aici la Anders Breivik, cunoscutul, celebrul criminal norvegian, condamnat la 21 de ani de inchisoare cu posibilitatea de prelungire in urma uciderii cu sange rece a 77 de oameni. Pedeapsa primita a fost cea maxima in Norvegia, dupa un proces lung (dupa criteriile bastinase, desigur). Toata lumea a conchis, finalmente, dupa numeroase discutii in presa, printre altele, ca omul este sociopat. Prima ipoteza a fost aceea ca Breivik este psihotic si de aceea actele sale criminale ar fi scuzabile, comise fiind intr-un episod acut, insa ulterior psihologii si psihiatrii care au evaluat cazul au ajuns la concluzia ca Breivik a avut discernamant si si-a premeditat crimele, ceea ce-l extrage din categoria psihoticilor.

Sper ca mi se permite analiza (si nu psihanaliza aplicata a personajului Breivik, intrucat domnia-sa nu este si nu va fi vreodata o opera de arta supusa analizei), avand in vedere ca o multime de specialisti s-au pronuntat cu diagnostice precise in acest caz, si adaug aici doar un link pentru veridicitate. Interesant, diagnosticele nu coincid defel.



Iata cum deontologia nu impiedica discutia publica, ba, mai mult, aceasta poate fi potentata de specialisti dispusi sa dezbata un caz din care opinia publica sa poata pricepe care este esenta fenomenului, in cazul lui Breivik, sociopatia.

Probabil ca un psihanalist ar fi fost inclinat spre a gasi justificari criminalului, dar, ma intreb, pana unde pot fi justificate actele antisociale? Putem banui ca Breivik a avut o copilarie chinuita si ca structura sa de personalitate s-a cladit pe defense primare, foarte bine inradacinate. Foarte trist ca unii copii sunt sortiti unei copilarii infame, dar asta justifica finalmente crima (in afara cazurilor cand criminalul aude voci care-i spun ca victima sa este satana)?

Expertiza psihiatrica a stabilit ca Breivik este "psihic sanatos". Pentru mine, concluzia este paradoxala. Cel mult, putem vorbi de discernamant si daca acesta a avut sau nu discernamant in momentul comiterii crimelor. Mi-e greu insa sa pricep cum un criminal care ucide 77 de oameni poate fi declarat sanatos. Se pare totusi ca acesta perspectiva este una invechita, ca nebunia inceteaza a mai putea fi invocata ca argument in sprijinul celui care comite un delict, sau mai exact ca nebunia devine un concept foarte restrictiv, legat fundamental de prezenta sau absenta discernamatului. Cu alte cuvinte, daca un om stie ca urmeaza sa provoace un rau cu un act al sau, orice alt argument care tine de istoria lui personala inceteaza a-si mai face efectele, cel putin in justitie.

Eu, fara a fi o psihanalista recunoscuta in vreun fel, in vreun for, as fi optat pentru o viziune care sa ia calcul si datele anterioare ale lui Breivik, pentru mine un pacient, mai intai de toate.

Nu ne invata psihanaliza ca orice judecata rationala care nu-si gaseste fundamentul si suportul in afectivitatea persoanei nu este una complet asumata, nefacand ea, judecata, obiectul unei deliberari reale, care tine de libertatea de alegere a persoanei? A avut Breivik cu adevarat de ales? Doar pentru ca a dovedit ca gandeste si formuleaza fraze? Atata vreme cat psihicul sau s-a dovedit a fi unidimensional, fara o constiinta clara a existentei celuilalt ca fiinta si nu ca obiect? Oare nu aceasta este una dintre directiile pe care merge o cura psihanalitica, aceea a deslusirii faptului fundamental ca si celalalt, analistul, e un om cu propriile opinii, dorinte, greseli?

Imi pun aceste intrebari cu sentimentul unei pierderi, poate a capacitatii de a intelege, sau macar de a incerca sa intelegem ce este nebunia. Daca acum ceva timp credeam ca nebunia e o forma de ura incontrolabila, astazi incep sa cred ca nebunia tine mai degraba de indiferenta cu care ne raportam unii la ceilalti. Daca ura e o forma, sau o malforma de relatie, indiferenta e o forma de ucidere a relatiei.

Si-mi reevaluez si eu opinia scriind aceasta erata, dupa criteriile cognitiviste, probabil, ale evaluatorilor lui Breivik, ca presedintele Basescu este un om sanatos, perfect capabil fiind de intelegerea consecintelor actelor sale. Ca este sau nu indiferent la suferinta pe care a provocat-o, asta este o chestiune secundara, discutabila si insuficienta in fata unei judecati actuale.

Am totusi o intrebare: atunci cand alegi sa devii o persoana publica (intr-un fel sau altul) poti trai cu iluzia ca actele pe care le faci sau le produci indirect sunt deasupra judecatii publice? Oare Breivik cand a ucis nu s-a impus atentiei publice? Oare psihiatrii si psihologii care au dezbatut public cazul au incalcat grav si de neiertat codurile asociatiilor din care faceau parte, sau uneori este necesar sa formulam ipoteze pentru a limpezi, macar partial, nedumerirea celor care isi pun intrebari legitime despre persoane care ne pot influenta dramatic viata? Credeti, de pilda, ca presedintele Basescu ar avea capacitatea de a simti atacul meu mai mult decat gadilatura unei pene de gasca aplicata unei copite de elefant?

Nu-mi doresc sa traiesc in tara numita psihanaliza asa cum o vede Magda Ionescu, in care regula liberei exprimari sa fie incalcata dintr-un principiu, fie si deontologic. Inteleg nevoia psihanalistului de a fi echilibrat si reflexiv, insa in cazurile particulare in care profesionistul vede hibe majore de functionare ale unei persoane publice care detine puterea, el poate deschide subiectul fara teama de a incalca regula secretului profesional, intrucat nu exista secret (cu exceptia situatiei in care persoana cu pricina ii este pacient, desigur). A afirma ca un anume X are deficiente majore in structura de personalitate nu este o eroare in sine, poate momentul trebuie atent ales. A fi vocal este pentru unii o datorie. Pentru altii o imposibilitate. Eu simt nevoia unor reflectii autorizate pe aceasta tema, si cred ca nu sunt singura. Nu ale mele, ci ale unor clinicieni care sa-si asume riscul, caci da, in societatea romaneasca de azi asta este un risc. Putini sunt insa cei curajosi. Alegem echivocul echilibrului si distantei pentru a ne securiza prezentul si asa precar in care ne ducem viata. Ar fi pacat, totusi, sa impunem si altora ceea ce noua ne este dificil de accesat. De ce am face asta?

Distanta fata de subiect pe care Magda Ionescu o invoca in sensul unui deziderat sau al unei solutii care sa ne puna la adapost de potentialul traumatic al realitatii ramane una in registrul izolarii afectului de reprezentare, cata vreme noi traim un context politic de tipul clivajului. Eu una imi traiesc performant trauma (simtul umorului ma ajuta din plin), Romania e un spectacol flamboyant uneori si in ce ma priveste distanta prea mare ar echivala intrucatva cu indiferenta, or aici sper sa nu ajung vreodata.

P. S. Vremea lui Freud a apus, se vede treaba. Pentru el, toti eram putin nebuni, astazi putini mai sunt nebuni cu adevarat. Freud era un romantic, pesemne…

Ioana Mărculescu

este muzicolog şi realizator de emisiuni radio.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

26 de comentarii

  1. Doamna Ioana M., este dezarmant raspunsul dvs! Asta ati inteles ca a fost amendat in "chelfaneala" care vi s-a aplicat? dreptul la libera exprimare? Avand in vedere cat de impetuos il invocati, ma intreb, cu voia dvs., cum veti amenaja libera exprimare -pe care o valorizati sine qua non -in fotoliul psihanlistului, in care inteleg ca aspirati sa va asezati la un moment dat...mult succes in parcurs! Amanda

    RăspundețiȘtergere
  2. Magda Ionescu29/8/12 14:02

    Voi pleca de la un aspect pe care îl consider suficient de semnificativ pentru discuţie ca să merite o clarificare, chiar dacă va suna pedant. Spuneţi la un moment dat, în legatură cu ucigaşul norvagian: „Probabil ca un psihanalist ar fi fost inclinat spre a gasi justificari criminalului, dar, ma intreb, pana unde pot fi justificate actele antisociale??”

    Nu ştiu la ce vă gândiţi, „justificare” are mai multe sensuri. Dacă prin justificare înţelegeţi o explicaţie, poate că da, psihanalistul (la fel ca psihiatrul, psihologul... fiecare cu mijloacele conceptuale cu care lucrează, şi cu subiectivitatea lui, desigur) poate căuta şi poate oferi – îndeobşte, dacă e întrebat – ipoteze explicative pentru faptele cuiva. Când face asta pentru un public larg, o face cu multă cumpănire în idei şi vorbe – iar cumpătarea aceasta este una de bună voie şi nesilit de nimeni, ştiind – între altele – că în chestiunile minţii şi mai ales ale sufletului lucrurile nu sunt explicabile prin raţionamente de tipul implicaţiei cauzale simple „dacă ... atunci”. Şi, eventual, întrucât presupune că vocea lui de expert va fi luată în serios măcar de o parte a publicului, şi asta implică o anume responsabilitate.

    Mai există şi celălalt sens pentru „justificare”, de altfel primul indicat de dicţionarele limbii române: A arăta că ceva este just, legitim, a demonstra justeţea unui lucru; a îndreptăţi; a motiva; (şi reflexiv): A da explicaţii cu privire la o atitudine, o acţiune etc.; a se dezvinovăţi.

    În acest sens, o ipoteză furnizată de un psihanalist (psihiatru etc.) cu privire la natura şi dinamica internă şi, de aici, eventuala motivaţie a faptelor cuiva nu este, prin ea însăşi, o justificare, şi nici o incriminare. Iar când vine vorba de fapte care ţin de sfera judiciarului (uneori abominabile şi de domeniul penalului, cum e cel pe care îl invocaţi), acel „psi” – sau sociolog, filosof ori moralist.. – ştie că ce spune el poate contribui la stabilirea legitimităţii sau la incriminarea unor fapte, dar că nu îi revine lui să inculpe sau să disculpe în faţa lumii persoana în cauză. Şi când, ca psihiatru sau psiholog, stabileşte un profil de personalitate, arătând apoi că în opinia lui persoana prezintă sau nu un pericol public, o face – într-adevăr – în condiţii restrictive.

    RăspundețiȘtergere
  3. Magda Ionescu29/8/12 14:03

    Cred, pe de altă parte, că discuţia aceasta stă pe muchia alunecărilor retorice, a micilor sofisme şi chiar a micilor recriminări, fiecare luând ce crede de cuviinţă din ce spune celălalt pentru a-şi susţine punctul de vedere.

    Rezum cum înţeleg lucrurile puse în discuţie: Eu spun că, da, oricât de mare este dezacordul faţă de cineva, oricât de mult ne indignează (irită, exasperează...) cineva, ne măsurăm totuşi vorbele când facem apel la competenţa noastră de psi pentru a exprima public acest lucru. Nu despre secret profesional era vorba aici, evident, ci despre felul în care ne folosim competenţele şi priceperile pentru a pleda o cauză. În cea de faţă, mi se pare nepotrivit să aduceţi argumentul psihopatologic (de sorginte psihanalitică sau alta) pentru a vă susţine public poziţia împotriva cuiva, cu referire la un conflict politic (ce afectează, în întregimea lui, viaţa noastră). Dacă ce spun echivalează cu o încălcare a dreptului la exprimare liberă mi se pare o chestiune ce suportă dezbatere.

    Dumneavoastră spuneţi (cred că înţeleg corect, rezum în lumina celor două articole) că un „psi”, ca orice om al cetăţii, are dreptul şi – poate – chiar obligaţia morală să aibă iniţiativa şi să ia poziţie, inclusiv cu argumentele psihopatologiei (inclusiv cea psihanalitică) pentru a explica publicului larg de ce consideră el că o persoană anume face rău societăţii; aici, că un anumit politician reprezintă o ameninţare pentru bunul mers al lucrurilor în societatea românească şi provoacă suferinţă indivizilor. Şi că, pentru a se face mai bine auzit şi înţeles în atitudinea lui, acel „psi” este îndreptăţit să recurgă la mijloace stilistice, precum îngroşarea tuşelor. Aşa stând lucrurile, consideraţi că apelul la etică / deontologie este de prisos şi chiar contraproductiv pentru dezbatere, pe de o parte pentru că nu ar fi vorba de o relaţie profesională cu cel în cauză; pe de altă parte pentru că nimeni (şi cu atât mai puţin o figură politică) nu este deasupra judecăţii publice; şi, pe încă o altă parte, pentru că a se exprima liber este o formă de igienă psihică a celui care ia atitudine, fiindcă nu-şi doreşte pentru sine nici să ţină afectul izolat de reprezentare, nici să funcţioneze clivat, reproducând intern contextul politic actual din România.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur ca mi-ati raspuns. Asteptam.
      Rezumatul dumneavoastra e util, pentru ca pot si eu sa pricep ce ati inteles din replica mea. Nu intentionez sa-mi sustin punctul de vedere pana in panzele albe si admit ca reactia dumneavoastra la primul articol n-a fost una lipsita de temei. Tonul era unul patimas, resimtit, poate, de unii cititori, mai patimas decat era de fapt. Nic raspunsul dumneavoastra n-a fost unul seren.
      Alegerea mea politica nu e un secret pentru nimeni, iar faptul ca o justific cu argumente psi face parte din mine, din felul in care am evoluat de-a lungul timpului. Atunci cand fac diverse afirmatii care par defaimatoare (delir, pierderea simtului realitatii, etc), ele sunt deopotriva constatative si pot constitui si scuze la adresa celui care manifesta asemenea simptome. Iar priceperea psi nu este confiscata de specialisti, neaparat. Am sa fac o paranteza si sa va relatez pe scurt o discutie purtata la un service auto cu un profesor de matematica ce-si astepta randul. Omul era revoltat de argumentul loviturii de stat si conchide ca el simte ca Basescu este un om sfasiat interior. L-am felicitat pentru intuitie. Nu suntem noi, cei cu studii, formari, etc, detinatorii cunoasterii, sa nu uitam ca bunul simt ne ghideaza pe cei mai multi dintre noi in dobandirea unei imagini cat de cat realiste a ceea ce traim. Mi-e teama ca cei care tin de zona aceasta profesionala sunt mult mai susceptibili, mai sensibili si mai vulnerabili decat oamenii needucati in aceasta sfera.
      Acestia din urma pot admite ca un avertisment de tipul "nu lasati tara pe mana unui nebun" are un sens indiscutabil.

      Trec mai departe si va contrazic cand deduceti ca, odata ce-am ingrosat tusele, nu ma sinchisesc de deontologie. La momentul analizei mele, chiar credeam ca omul a suferit o involutie. Tot ce am descris acolo s-a intamplat. E adevarat, dupa o vreme, presedintele a revenit pe o pozitie mai familiara noua. Iar acum, e de-a dreptul misterios, nu-i asa?
      Desigur, tonul comunicarii mele initiale avea ceva de a face cu tonul comunicarii prezidentiale. Probabil ca sfasierea din societatea autohtona este rodul unei identificari proiective cu "eroul zilei".
      Si da, fara a trai aceasta identificare nu putem sa ajungem in momentul distantarii si elaborarii. Asadar, putem gandi "A fi sau a nu fi nebun" ca un acting-out.

      Pentru a putea trai cat de cat satisfacator, pentru mine este important sa incerc sa inteleg absurdul situatiei prezente, care odata elucidat, isi pierde potentialul patogen. Ce-am facut nu a fost decat sa incerc sa impartasesc acest lucru si public, in speranta ca si altii vor profita de pe urma tentativei mele.

      Ștergere
  4. @ Amanda: in mod sigur o persoana capabila sa se exprime liber are si capacitatea de a suporta libera exprimare a celuilalt, fie el pacient sau partener de discutie. Cata vreme lucrurile pot fi spuse in cuvinte, formulabile, comunicabile, ele pot fi folosite ca mijloc de schimb. In ce masura suntem permeabili la cuvintele/argumentele celorlalti, asta ramane de stabilit.
    Libertate de exprimare inseamna sa alegi sa vorbesti sau nu despre ceea ce crezi. E o alegere care excede, dupa mine, calitatea de psihanalist. Ca nu putem folosi diagnostice in expunere, e corect, si aici Magda Ionescu a avut dreptate.
    Din fericire, in viata avem o multime de alegeri de facut, una dintre ele fiind aceea a analistului. Sunteti libera, asadar, sa alegeti pe cine doriti.

    RăspundețiȘtergere
  5. mmm, mie tare mi-ar placea sa vad shi neshte explicatzii la reprobarile astea pline de intelesuri in fasha

    daca tot ne dezarmeaza d-na mai sus, macar sa stim si de ce?... amanda, o lamurire?...

    chiar as vrea sa stiu dece

    ca mi s mai mereu pe faza cu discutiile pe gradiva:) daca s cu argumente nu cu etichete

    RăspundețiȘtergere
  6. ok deci am picat mai jos... pe desktopul meu eram chiar dupa primul comment:) shi vad ca pana sa apara randuletzele mele d-na magda ionescu a cam spus ce gandeam si eu despre micile recriminari, care cam ocupa de la o vreme centrul scenei...

    si a venit si cu explicatii consistente. dar d-sa a fost mereu exceptia (shi alti unu doi la partea cu "chelfaneaa":)

    n-am intzeles deloc ce rol are un psihanalist ca om al cetatii ce este. si as vrea sa stiu. are dreptul sau chiar obligatia sa faca psihanaliza aplicata in forul public?

    eu cred ca da si ca toti trebuie sa ne implicam in treburile cetatii

    mai ales cand e sa explici motive obscure inconstiente

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu putem vorbi de obligatie. Nu. Psihanalistul este si el un om liber, ca toti ceilalti. Liber sa taca sau sa vorbeasca.

      Ștergere
    2. la o obligatzie civica shi morala ma gandeam eu, de om al cetatii, nu juridica, doamne-fe!:) cu ghilimete daca doriti, dar reala

      Ștergere
    3. Nici civica, nici morala. Psihanalistul este, ca orice om, mai intai obligat fata de sine si apoi fata de cetate. Iar psihanalistul este foarte constient de sine, asta e treaba lui. Poate de aceea psihanalistii sunt mai putin vocali.

      Ștergere
    4. f constient de sine?:D pai depinde... de la caz la caz

      ha ha, nu cumva idealizati putintel psihanalistii?:)

      alta i treaba. toti ne suntem datori noua insine, nu asta spuneam. asha cum o spuneti nu mai avem in veci implicare civica. or pe mine ata ma preocupa

      de ex intelectualii sunt datori sa fie vocile critice ale societatii si establishmentului (nu prin lege:) ci cf proprii constiintze - cum adik nu au nicio obligatzie morala ?!)

      akum, sa presupunem ca psihanalistii sunt intelectuali...

      Ștergere
    5. In ultima vreme intelectualii au aparat reduta presedintelui, nu toti, desigur. Oamenii inteligenti identifica repede sursa de bunastare. Cat despre psihanalisti, nu-i idealizez, de aceea nici nu ma dezamagesc. N-am vazut niciunul care sa incerce sa explice situatia. M-ar fi bucurat. Dupa parerea mea, ar fi fost si foarte util.Mi-e teama insa ca nu vom avea parte de lamuriri
      psihanalitice. Va trebui sa ne multumim cu Hanibal Dumitrascu, cel care a formulat un soi de portret psihologic al "eroului" suficient de graitor, cred eu. Fara diagnostic, deci acceptabil din punct de vedere deontologic.

      Ștergere
  7. Dreptul la libera exprimare a omului sanatos psihic trebuie sa aiba limita respectarea demnitatii celuilalt, drept garantat prin lege. Tocmai de aceea calomniatorii pot fi dati in judecata, chiar daca se "exprima liber".
    Numai psihoticii si psihopatii au "dreptul" sa spuna tot ce le trece prin cap, dat fiind ca ei nu se simt bine decat atunci cand incalca demnitatea celuilalt.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iata cum libertatea de exprimare a presedintelui a fost elucidata prin interventia dumneavoastra.

      Ștergere
  8. Mi se pare ca articolele Ioanei se invart cumva in jurul intrebarii "Ce este nebunia?". Asta imi naste o alta intrebare care pentru mine este foarte interesanta: De ce simtim majoritatea nevoia s-o definim?

    A.I.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru mine nebunia e o chestiune destul de misterioasa, recunosc. Sa incerc sa o definesc e o necesitate. Pana la urma etichetele nu conteaza, mai degraba ma intereseaza sa pricep cum si de ce. Eu o simt ca pe o datorie fata de semenii mei si fata de mine. Sunt curioasa cum simtiti voi nevoia asta, daca o aveti, desigur.

      Ștergere
  9. Mi se pare o intrebare foarte buna! Eu simt nevoia sa o definesc permanent ca sa ma cunosc mai bine pe mine si pe cei din jur. :) Astfel, gasesc tot timpul definitii noi, inepuizabile. Deh, fiecare cu nebunia lui. :)

    RăspundețiȘtergere
  10. Am fost la un moment dat la un oftalmolog care mi-a spus ceva de genul: ochiul nu are boli. Ochiul este un sistem optic care are anumite reglaje. Unele sisteme optice sunt reglate mai bine si deci functioneaza mai bine iar altele nu.

    Si eu am tot incercat sa definesc nebunia dar amintindu-mi la un moment dat ce mi-a spus doctorita m-am intrebat: ce-ar fi daca as renunta la a defini nebunia si as incerca sa definesc ce inseamna o functionare optima? Pentru mine, binenteles.

    Ma intreb daca nu e cumva o capcana sa incercam sa definim nebunia.

    A.I.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A.I. & Georgiana: banuiesc ca atunci cand cautam o definire a nebuniei ne includem sau ne excludem din ea. Eu aleg sa ma includ, mi se pare democratic asa.
      Mai mica sau mai mare, "dileala" nu ne e complet straina. Asadar, de ce ne-am simti jigniti sau vizati la modul ofensator?

      Ștergere
  11. Absolut de acord, A.I., pentru ca termenul nu este decat o metafora, la urma urmei. Capcana ar fi sa gasim o definitie la care sa ne oprim. Mie mi-a placut la curs termenul lui Cambosie de "dileala" :) cand vorbeam cumva de faptul ca fiecare e reglat si dereglat intr-un mod unic.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Ioana: Cred ca ne simtim jigniti pentru ca functionam schizo-paranoid intr-o proportie suficient de mare. Asta nu exclude intentia reala a celuilalt de a ne jigni (termenul de "nebunie" nu e un diagnostic ci un termen popular ca sa nu zic c-ar fi chiar o injuratura - atunci cand nu e metafora). :) Atunci cand agresivitatea celuilalt ne nimereste pe partea de structura depresiva (in termeni kleinieni), nu ne mai simtim jigniti.

    RăspundețiȘtergere
  13. Marturisesc ca atunci cand am citit intrebarea Ioanei despre jignire am avut senzatia ca-mi scapa ceva. Banuiesc doar ca ar fi vorba de jignirea de a numi pe cineva nebun. Sau jignirea de a ne numi pe noi insine nebuni? Nu mi-e clar.

    Oricum, cred ca e vorba despre teama mai degraba decat jignire, o teama care izvoraste din reactiile pe care stim (din ce am vazut) ca le atrage o astfel de eticheta. Nebunia este asociata in general cu ceva rau si necunoscut sau cu lipsa totala de control. Nebunii sunt in general izolati sau evitati, nu?

    Nu cred ca sunt multi pe care sa-i auzi "Da, sunt nebun si asta este ok". Singurul gest asemanator pe care l-am vazut a fost cel al lui Catherine Zeta Jones cand a vorbit despre despre tulburarea sa bipolara.

    A.I.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am observat ceva paradoxal la specialistii "psi". Multi sunt vulnerabili la ideea de nebunie, se simt vizati de un enunt care nu-i priveste, iar reactia nu arareori pare necontinuta. Zic ca e paradoxal pentru tocmai noi ar trebui sa fim in contact cu aceasta sensibilitate. Imi place ipoteza Georgianei ca intr-o functionare depresiva un asemenea enunt nu mai e resimtit ca o intentie de atac distructiv, ci ca o realitate fara de care noi nu am fi noi. Asta nu inseamna ca nu suntem datori sa ne sondam nebunia, s-o acceptam doar asa cum e si gata. Avem de munca mult, mi se pare.

      Ștergere
  14. Florentina16/9/12 04:17

    Draga Ioana,
    ai iesit din cabinetul psihanalistei cu psihanalista cu tot! Parca tot ce se vorbeste acolo, ramane acolo. Dar nu ai gasit acolo aprobarile pe care ti le doreai si ai crezut ca expunandu-le public vei gasi macar unul doi, care sa fie de acord cu tine.
    O cunosc pe dna Magda Ionescu si dupa cate stiu nimeni nu este obligat sa traiasca in "mica lume" a celuilalt. "chelfaneala" si "tonul patimas" sunt ceea ce ai simtit tu. Dupa cum se zice"frumusetea sta in ochii privitorului", sau mai bine zis( pentru ca esti muzicolog) in urechea ascultatorului. Un lucru spus de unul si ascultat de 1000 de oameni, are 1000 de intelesuri. Dar depinde ce cauti... Mi-e nu mi s-a parut nici un ton patimas, ci doar o descifrare sau o decodare a lucrurilor. E adevarat ca dna Magda Ionescu, are un limbaj elevat si iti trebuie multa profunzime si rabdare pentru a putea intelege si virgula dintre cuvinte, dar nu e vina nici a dumneaie ca e asa si nici a ta, sau a noastra, a celor multi din afara acestei "lumi mici" ca nu pricepem totul. Asta e! Daca vrei sa ne apucam cu totii sa aruncam cu pietre unii in altii ca sa aratam care e mai nebun ca altul si apoi cine mai e in viata sa conduca tara, nu pot sa zic ca mi se pare nici macar un scenariu bun pentru un film. Nu pot sa imi dau public cu parerea despre domnul presedinte, pentru ca n-are nici un sens, el e acolo unde e si e presendinte, eu sunt unde sunt si noi suntem , fiecare dintre noi, acolo unde am fost in stare sa ajungem. Viata ne-o facem fiecare dintre noi, iar daca tie iti place cu piatra in mana e pb ta. Dar mai bine incearca sa traiesti fara pietre pe langa tine. Pentru ca nici nu vor creste flori acolo si nici macar soarele nu se reflecta in ele. Pace in suflet iti doresc si lumina in suflet.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. V-as fi recunoscatoare daca ati citi si dialogurile din comentarii si raspunsuri. Ele nuanteaza semnificativ mesajul, cred eu. Dar, sigur, nu e obligatoriu sa fiti de acord cu mine. Cititorii sunt diferiti, de aceea un text poate fi citit si inteles intr-o mie de feluri. Oare dumneavoastra si cu mine, de pilda, am putea avea si ceva puncte de contact?

      Ștergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!