Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Filme documentare la AFF

marți, 23 octombrie 2012



Jurnalistul şi criticul Cătălin Sturza prezintă câteva dintre filmele documentare care au fost proiectate la Astra Film Festival - Sibiu, 2012.


Chemerical

Andrew Nisker
Secţiuni speciale: Astra Film Junior


Civilizaţia occidentală e obsedată de curăţenie. Această obsesie înseamnă, pe de o parte, că avem şanse mai mari de a trăi mai sănătoşi, mai mult timp – înlăturând microorganismele şi, implicit, bolile care făceau ravagii, acum un secol. Dar dacă, pe de altă parte, tocmai produsele chimice pe care le folosim pentru a ne curăţa casele sunt cel puţin la fel de nocive ca microbii? O familie americană obişnuită (tată şi mamă de vârstă mijlocie, trei copii, printre care băiatul adolescent cu ţepi în cap şi nelipsita adolescentă rebelă) ridică mănuşa aruncată de Andrew Nisker şi încearcă, timp de trei luni, să trăiască fără produse chimice. Începutul e greu, dar, după ce câţiva saci de produse chimice sunt adunaţi de prin casă şi duşi la reciclat, cei cinci membri ai familiei descoperă, treptat, că se poate trăi şi fără detergent de covoare şi cosmetice. Şi asta fără să arate şi să miroasă ca neandertalienii. Chimicalele sunt înlocuite de produse naturale, uşor de fabricat în casă, şi considerabil mai ieftine. Chemerical, cel de-al doilea documentar despre mediu al lui Nisker, e un film captivant şi educativ, în special pentru spectatorii tineri – să renunţi la produsele nocive de pe piaţă nu e numai un lucru sănătos; procesul tranziţiei poate fi, în sine, extrem de amuzant.




Ovule pentru mai târziu

Marieke Schellart, Olanda
Secţiune specială: Familie, 50’


S-au dus zilele când femeile se măritau devreme şi îşi petreceau vieţile dereticând prin casă. Tinerele femei occidentale primesc, în şcoală şi în familie, o educaţie liberală. Partea bună e apariţia unor generaţii de femei educate şi emancipate. Partea proastă e că, tocmai datorită acestei educaţii liberale, multe femei ajung să se mărite şi să aibă copii foarte târziu. Marieke Schellart e una dintre femeile olandeze pentru care, între 20 şi 30 de ani, educaţia, cariera şi explorarea lumii sunt prioritare. Descoperind că, la 35 de ani şi după multe relaţii, nu a găsit încă partenerul cu care să se hotărască să aibă copii, ea se gândeşte că ar putea înşela ceasul biologic. Şi că ar putea să facă şi un film documentar despre proiectul ei, în acelaşi timp. Prin congelare, ovulele îşi pot păstra, teoretic, fertilitatea – doar că procedeul nu e legal în Olanda. Schellart se ia pe sine drept cobai, se aşază în faţa camerei şi ridică, într-un mod ingenios şi fără menajamente, o întreagă serie de întrebări – despre etică şi despre condiţia femeilor moderne, în Occident.




Schimburi cuşer

Iris Zaki, Marea Britanie
Secţiunea competiţională / student, 22’


Iris Zaki e o tânără masterandă din Londra care, deşi a locuit o parte din viaţă în Israel, e exact opusul evreului ortodox. În paralel cu studiile, lucrează ca recepţioneră la un hotel coşer din nordul oraşului. În spatele recepţiei, o cameră fixă. În faţă, tânăra Iris care îi provoacă la discuţii polemice pe clienţii hotelului. Tot ceea ce trece prin faţa camerei, în acest hotel, poate părea excentric. Dacă feţele personajelor sunt excentrice, atunci reacţiile lor sunt de-a dreptul surprinzătoare. Cel puţin pentru spectatorul care nu e coşer şi care nu e familiarizat cu obiceiurile evreilor ortodocşi. O fereastră spre o lume închisă, cu reguli respectate de milenii, al căror sens pare acela de a păstra puritatea tradiţiei - şi a poporului ales. Şi, cireaşa de pe tort, Zaki nu se teme să-şi formuleze punctele de vedere liberale şi să-şi contrazică deschis clienţii. Care, la rândul lor, o privesc condescendent, dându-i sfaturi binevoitoare. O întâlnire punctată de umor dintre două lumi care explorează, pe un spaţiu scurt şi prin mijloace ingenioase, diferenţe culturale profunde.




Mama Illegal

Ed Moschitz, Austria
Secţiunea necompetiţională, 102’


Ed Moschitz nu e genul de regizor care să se grăbească. Mama Illegal este primul său documentar de lungmetraj, iar filmarea materialelor a durat opt ani – din 2003 până în 2011. A descoperit povestea întâlnind-o pe Aurica, o tânără femeie din Republica Moldova care lucra ca menajeră la el acasă. A fost surprins să afle că Aurica este o imigrantă ilegală, însă a fost şi mai surprins când a auzit despre copiii ei rămaşi în Moldova care creşteau fără mamă. În cea mai săracă ţară din Europa, cazul Auricăi nu e unul singular; o generaţie întreagă creşte fără mame. În timp ce femeile moldovence sunt plecate să câştige bani în Occident, acasă rămân soţii, deseori depăşiţi de obligaţiile domestice, gata să se refugieze în alcool. Alte două femei, Raia şi Nataşa, au acceptat să fie filmate de Moschitz în timp ce munceau, în Austria şi Italia, şi când se întorceau acasă, îmbrăţişându-se cu lacrimi în ochi copii. În spatele filmului, o muncă imensă de câştigare a încrederii, între regizori şi protagonişti, cu multe suişuri şi coborâşuri. Pe ecran, o poveste spusă fără patimă şi fără intervenţii din off, ce lasă imaginile să vorbească. Singurul comentariu – muzica trupei Zdob şi Ddub, care punctează, foarte bine, drama de fond a personajelor.




Tăietura

Beryl Magoko, Uganda, 2012
Competiţie: Student, 43’


În tradiţia populaţiei Kuria din Kenia, circumcizia, atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, e partea centrală a ritualului de trecere care separă copiii de adulţi. Pentru bărbaţi, momentul circumciziei e un prilej pentru a-şi demonstra curajul, însă pentru fete acesta are efecte devastatoare. Şi nu doar pentru o lună – timp în care fetele surprinse pe film de Beryl Magoko spun că nu se mai pot ridica din pat. La origini, sensul ritualului era, probabil, acela de a ţine sub control prostituţia. În secolul al XXI-lea, "tăietura", efectuată uneori cu multă brutalitate, nu mai are nici o justificare. Mai mult, circumcizia marchează aceste femei pentru tot restul vieţii, punându-le chiar viaţa în pericol. Biserica, asociaţiile nonguvernamentale şi medicii încearcă să pună capăt acestei practici, însă obiceiurile de secole sunt greu de schimbat. Documentarul prezintă, fără a se feri de tabuuri, un proces în curs de desfăşurare – confruntarea dintre argumentele ştiinţei, pe de o parte, şi inerţia şi presiunea socială, pe de altă parte; la mijloc, mii de femei care sunt, încă, mutilate, fără să aibă şansa de a se opune.




Ultima stradă

Rasmus Sievers, Marina Monsonís, Germania, Spania
Competiţie: Student, 60’


La Barceloneta era, acum o generaţie, un cătun idilic cu case liniştite şi locuitori toropiţi, la marginea unei plaje pustii, pe malul Mediteranei. Problema aşezării e că se învecinează cu o mare metropolă – cu capitala Cataluniei, Barcelona. Ceea ce înseamnă că, în ultimii ani, dezvoltarea urbană a transformat cătunul în cartier al oraşului, în timp ce plaja a fost invadată de turişti şi de investitorii imobiliari. Locuitorii născuţi şi crescuţi pe străzile care se deschid spre mare din La Barceloneta – în special femei, ajunse la vârsta a treia – se luptă acum să salveze ceea ce mai pot salva din colţul lor de lume, aflat sub stare de asediu. Rasmus Sievers şi Marina Monsonís aşază camera în mijlocul străzii şi surprind viaţa obişnuită a locului, în ritmul locului. Pensionarele ies în stradă şi pregătesc o fiesta – decupează decoraţiuni din carton, în timp ce deapănă amintiri din tinereţe. Spectatorii de la AFF au savurat fiecare secvenţă a filmului, cu atât mai mult cu cât într-una dintre ele apare şi nelipsitul turist român, care e luat în balon de bătrânele locvace, după ce face gafă după gafă, străduindu-se să comunice într-o spaniolă rudimentară.



Cătălin Sturza

este jurnalist şi critic literar, redactor la revista Cultura şi realizator de emisiuni la Radio România Cultural.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!