Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Gábor Szőnyi: Ce psihanaliză vă place? Ce iubiţi şi de ce vă temeţi din psihanaliză?

miercuri, 31 octombrie 2012


De la stânga la dreapta: Ileana Botezat-Antonescu, Gábor Szőnyi, Rita Teodoru

Expunerea psihanalistului maghiar Gábor Szőnyi (formator şi supervizor în cadrul Societăţii Ungare de Psihanaliză, profesor la Han Groen-Prakken Psychoanalytic Institute for Eastern Europe, cercetător în cadrul Federaţiei Europene de Psihanaliză şi preşedintele Comitetului de Sponsorizare al IPA pentru Societatea Bulgară de Psihanaliză) mi s-a părut printre cele mai calde, mai umane şi mai interesante de la conferinţa de psihanaliză. Poate ca această impresie provine şi din felu-i relaxat şi simpatic de a vorbi şi de a se purta, cu siguranţă însă că şi din textul său cu adresare directă şi limpede şi, în acelaşi timp, totuşi, foarte dens.

Psihanalistul maghiar a pornit în abordarea provocatoarei sale teme de la observaţia că deşi trăim în vremurile unei psihanalize plurale, nu ne exprimăm totuşi niciodată vorbind despre "psihanalize". Ceea ce pare să indice că afilierea emoţională se face la psihanaliză în general - la psihanaliza la singular. Un alt truism pe care Gábor Szőnyi îl pune într-o lumină inedită e că în general se afirmă că nu poţi practica o profesie dacă nu o iubeşti, dar întrebarea mai departe este: Care sunt motivele pentru care îţi alegi o profesie? Şi în ce fel o iubeşti, despre ce fel de dragoste este vorba? Îţi va fi vreodată răsplătită această dragoste? Iată că, de fapt, sunt mai multe întrebări - la care vorbitorul îşi propune să răspundă.

Mai întâi cu privire la alegerea psihanalizei ca profesie. Încercând să elimine din calcul (într-un mod foarte psihanalitic, aş spune) criteriul pragmatic: există în fond şi alte opţiuni profesionale decât psihanaliza, poate mai bine plătite. În fapt, psihanaliza este aleasă pe criterii foarte personale - şi există studii sociologice după care decizia de a deveni un profesionist al ajutorului (a helper), aşadar psihoterapeut, apare în chip determinant înaintea vârstei de 8-10 ani. Tot din studiul respectiv reiese că în majoritatea lor psihoterapeuţii sunt mulţumiţi cu ceea ce fac, cu toate că adesea se plâng de dificultăţile formării, ori se exprimă critic faţă de colegi şi faţă de instituţiile profesionale, ori faţă de psihanaliză în general. Realitatea este că, deşi exigenţele profesiei sunt foarte mari, numai foarte puţini psihanalişti renunţă la profesia lor.

Dar ce-i motivează către această profesie dificilă ("imposibilă", cum spunea Freud)? Un studiu suedez arată cum candidaţii în formare "se simt aleşi" şi îşi doresc să intre într-o comunitate de interese psihanalitice, iar acest sentiment contează peste toate celelalte. Mai contează apoi şi problemele psihologice personale, ca şi gratificaţiile narcisice obţinute în munca de psihanalist: în felurite privinţe, psihanaliza promite mult şi recompensează mult. Diferite alte posibilităţi apar în planul argumentelor pentru profesarea psihanalizei: permisiunea de a face lucruri plăcute, cu interdicţia totuşi de a le practica activ; transformarea reacţională a sadismului şi a voyeurismului personale în pasivitate, după cum, în cel din urmă caz, trebuie avut în vedere şi faptul că investigaţia psihologică e o formă sublimată a curiozităţii; poziţia retrasă a psihanalistului poate fi de asemenea o formaţiune reacţională împotriva impulsurilor exhibiţioniste; etc. Mai trebuie amintită aici şi situaţia specială a psihanalizei, prin aceea că îmbină terapia şi cercetarea, implicând activ la realizarea de descoperiri grandioase, oferind posibilitatea studiului (pacientului) şi stimulând abordările creatoare.

Revenind la trăsăturile narcisice ale profesiei, Gábor Szőnyi subliniază că acestea sunt centrale pentru psihanalişti, chiar şi pentru cei care împing neutralitatea în extreme. Nici unii nu se pot sustrage rolului sau motivaţiei de îngrijitori (caretakers), care are mult de-a face cu dorinţa infantilă inconştientă de a creea o nouă viaţă. Dorinţă care, în conjuncţie cu nemulţumirile legate de o terapie şi cu rezistenţele pacientului la a deveni o nouă persoană contribuie din plin la caracterul interminabil al multor terapii. Alte riscuri apar de asemenea - dorinţa profundă a analistului de completitudine şi integrare, care este una dintre cauzele prelungirii nelimitate a analizelor, prin "super-analize", pe scurt: furor sanandi. Identificarea narcisică a analistului cu pacientul deschide calea unor leziuni narcisice - da, spune Gábor Szőnyi, chiar şi analiştii pot fi lezaţi narcisic; mai mult, capacitatea de a le îndura este limitată. În tabloul gratificaţiilor narcisice ale profesiei mai trebuie amintit riscul ascezei - desigur, cadrul îndeamnă explicit la abstinenţă, iar în lucrul său analistul trebuie să-şi analizeze şi să-şi restrângă mereu trăiri precum cele de omnipotenţă, omniscienţă sau superioritate; şi cu toate acestea nici el, nici pacientul nu trebuie să devină propriu-zis nişte ascetici.

În inventarierea gratificaţiilor, dar şi a dificultăţilor cu care se confruntă psihanaliştii, Gábor Szőnyi va mai aminti de asemenea ura împotriva psihanalizei şi / sau a instituţiilor sale, având numeroase faţete şi motivaţii (de pildă, discriminarea clivată între idealizarea terapiei şi deprecierea instituţiilor psihanalizei poate mărturisi despre o anumită ambivalenţă); scindările din instituţiile psihanalitice şi criticile dintre diferite şcoli; şi altele. Trebuie să remarc, în loc de concluzie, că vorbitorul a reuşit să sintetizeze foarte concis un număr mare de aspecte şi de explicaţii, schiţând un tablou destul de edificator, din interior şi din aria determinărilor inconştiente, al profesiei de psihanalist.

www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!