Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

In memoriam Thomas Szasz

luni, 8 octombrie 2012



Unii, ca Michel Polac, s-au stins în august. Alţii au ales primele zile de toamnă pentru a pleca. Este şi cazul lui Thomas Szasz, care a avut, printre altele, privilegiul să fie declarat psihiatrul cel mai duşmănit din Statele Unite - nu de către studenţii săi de la Universitatea din New York, nici de pacienţii săi -, ci de confraţii medici. Este adevărat că împreună cu câţiva franctirori precum Franco Basaglia (de tendinţă comunistă), Ronald Laing (de influenţă sartriană), Michel Foucault (inclasabil), libertarianul Thomas Szasz a dinamitat ideologia psihiatriei, care aducea în ochii săi mai mult cu religia sau cu morala decât cu ştiinţa, în cărţi de o ironie sarcastică şi de o logică imparabilă.

Cum am avut şansa de a-i deveni prieten şi editor în anii '70, pot depune azi mărturie că era neobosit. Până la moartea sa, la vârsta de 92 de ani, a aflat o mare plăcere în ridiculizarea conformismului igienist, compătimitor şi medical din serviciul statului terapeutic. Securitatea socială în genul Obama îi repugna acestui libertarian. Dar, peste toate, iar asta m-a făcut să-l simt atât de aproape, el era moştenitorul cultural al lui Karl Kraus, imensul scriitor şi polemist vienez, căruia de altfel i-a consacrat şi o carte, Karl Kraus şi medicii sufletului.

Într-un interviu pe care l-am realizat cu Michel Foucault pentru Le Monde, acesta şi-a mărturisit admiraţia pentru Thomas Szasz, care ne era şi un prieten comun. Foucault îi considera cartea Fabricarea nebuniei ca fiind superioară propriei sale Istorii a nebuniei în epoca clasică. Frumos exemplu de modestie şi luciditate. Amândoi nutreau aceeaşi aversiune pentru întorsăturile retorice ale lui Lacan şi pentru isteria acestuia de inspiraţie daliniană. Cioran, şi el un fervent cititor al lui Thomas Szasz, le împărtăşea vederile.

La vârsta de optsprezece ani, împreună cu fratele său George, Thomas Szasz a fugit dintr-o Ungarie care se pregătea pentru evenimente nu foarte plăcute. Credea, precum Billy Wilder, că evreii pesimişti se regăseau la Hollywood, iar cei optimişti în lagărele de concentrare. Îi era străină orice formă de optimism sau de progresism, aşa că s-a îndreptat către psihiatrie, înainte de a practica psihanaliza. Insolenţa-i naturală l-a condus repede la concluzii apropiate de cele ale lui Karl Kraus, şi anume că psihanaliza este acea maladie mintală care îşi este şi propria terapie. Dar sarcasmul şi-l păstrează pentru psihiatrie, indispunându-i mai ales pe colegii cărora le preda la universitate. Era, bineînţeles, pentru legalizarea drogurilor, ca şi a sinuciderii asistate, şi ostil faţă de ceea ce el a numit "farmacraţie". Ultima sa carte, publicată anul trecut de Universitatea din Syracuse, a fost intitulată, fulminant, The Prohibition of Suicide: the Shame of Medicine. De o manieră pe cât de spirituală, pe atât de feroce, el îşi nota:
Dacă nu ştiţi ce să faceţi cu viaţa voastră, puteţi fie să o puneţi deoparte, în aşteptare, fie să hotărâţi că nu valorează nimic şi să o treceţi la capitolul "rebuturi". La urma urmelor, ni se pare firesc să ne debarasăm de resturile care ne încurcă... De ce atunci faptul de a ne debarasa de viaţă e văzut ca fiind un simptom de boală psihică?

Traducere de D. L. Bîtfoi

Roland Jaccard

este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!