Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ma gandeam sa fac o vraja

vineri, 5 octombrie 2012



Propun cititorului un nou articol, de aceasta data despre "joc si realitate" terapeutica ca sa-l parafrazez pe Winnicott. Cata magie si cata realitate exista intr-un proces terapeutic si in travaliul psihic al fiecaruia in parte? Sau mai bine zis: cata iluzie si deziluzie?

Copilul: ma gandeam sa fac o vraja
Terapeutul: ce fel de vraja?
Copilul: una care sa-mi arate viitorul. Amestec mai multe ingrediente si apoi ma uit acolo.
Terapeutul: si ce se vede?
Copilul: se vede ca o sa fie bine, da, sunt sigur ca o sa fie bine.

Ce este oare aceea o "vraja"? Ce isi doreste copilul sa faca si care este contributia terapeutului? Asa cum am procedat si in alte articole, ne putem gandi sa reformulam dialogul: as vrea sa-mi arati viitorul chiar daca pentru asta e nevoie sa faci putina magie, i-ar putea spune copilul terapeutului. Tocmai pentru aceasta e nevoie de ingrediente si copilul este pregatit si dornic sa aduca aceste ingrediente. Ne putem imagina ca este vorba despre un amestec de trairi variate. Copilul ii cere terapeutului sa ii ofere o iluzie, ca va fi bine, iluzie care poate suplini absenta certitudinii, ce nu poate fi garantata.
Este adevarat ca bucatica de paturica (sau orice ar fi) simbolizeaza un obiect partial, cum ar fi sanul. Cu toate acestea, trasatura ei esentiala nu consta atat in valoarea ei simbolica, ci mai curand in realitatea ei. Faptul ca nu este sanul (sau mama), chiar daca este reala, este la fel de important ca faptul ca reprezinta sanul (sau mama). (D. W. Winnicott, Opere 6: Joc si realitate, Editura Trei, 2006)

Ce ne spune Winnicott este ca aceasta iluzie trebuie sa se nasca dintr-o relatie si sa se sprijine pe ceva real. Vraja care se naste in spatiul dintre copil si terapeut si relatia terapeutica pot media aceasta trecere intre iluzie si realitate.

Cer ingaduinta si rabdarea cititorului pentru a face o trimitere aici catre conceptul de spriijin (fr. etayage) asa cum l-au dezvoltat Laplanche, Aulagnier, Guillaumin si Kaës si Anzieu. Acesta din urma a avansat ipoteze unei sprijiniri a psihismului pe propriul corp, pe psihismul mamei si pe grupul primar. Eul copilului se sprijina pe activitatea psihica a eului mamei si pe narcisismul primar al mamei. Notiunea de sprijin grupal a fost reluata de Kaes. El se refera la notiunea "sprijin multiplu al psihismului" intr-un dublu sens: realitatea corporala si realitatea sociala si culturala. Sprijinul este un proces psihic de baza care sustine, modeleaza si face posibila legatura de derivare intre diferitele registre ale realitatii (psihic, corp, grup, cultura). Deschiderea intre toate aceste niveluri marcheaza o frontiera si o repetitie, o relatie de transformare si de derivare. Se produce un joc permanent de sprijin si retragerea sprijinului, care caracterizeaza orice proces de transformare. Aceste spatii de trecere sunt spatii de tranzitie care pot sa se articuleze, sa se satureze sau sa se goleasca.

Vorbind despre iluzie si valoarea iluziei, Winnicott afirma ca mama este cea care permite bebelusului posibilitatea iluziei ca sanul face parte din el, permitand astfel un control magic si facand ca omnipotenta sa devina aproape o realitate a experientei. Dar apoi sarcina fundamental a mamei este sa deziluzioneze treptat bebelusul,
dar nu exista nici o speranta de succes decat daca la inceput a fost capabila sa ii ofere suficiente posibilitati pentru iluzie.

Astfel apare aria intermediara definita de autor ca o nisa care ii este permisa bebelusului intre creativitatea primara si perceptia obiectiva bazata pe testarea realitatii. Si terapia este menita sa recreeze un astfel de spatiu intermediar pentru a permite iluziei sa renasca si pentru a permite ulterior si acceptarea deziluziei. Rolul terapeutului este acela al unei mame suficient de bune, dar, as indrazni sa adaug eu: si cel al unei mame neconditionate.

Asadar, in cele din urma o vraja este o iluzie. Reusita ei depinde nu de cantitatea sau calitatea ingredientelor, ci de increderea ca cineva (un altul) se va asigura ca exact la momentul iluziei va pune obiectul dorit exact acolo unde copilul si-a imaginat ca il va gasi, lasandu-i astfel impresia ca el l-a creat si ca vraja a functionat.

Cristina Călărăşanu

este psihoterapeut de orientare psihanalitică în formare, psihodramatist în formare, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie şi delegat în cadrul Federaţiei Europene de Psihoterapie Psihanalitică.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!