Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Roland Havas: Psihanalistul, clinica şi teoriile sale

marți, 30 octombrie 2012


De la stânga la dreapta: Camelia Petcu, Roland Havas, Radu Clit

Demersul lui Roland Havas, psihiatru şi psihanalist, membru al Societăţii Psihanalitice din Paris şi director al spitalului universitar BAPU din Luxemburg, este unul cu un scop interesant, urmărind să ilustreze, prin intermediul a trei viniete clinice, pluralitatea teoriilor la care un psihanalist poate apela în practica de clinică. Nimic altceva, în fond, decât poziţia expusă (nu şi exemplificată, ca aici) în prima zi a conferinţei de reputatul psihanalist francez René Roussillon, care spunea că un psihanalistul este "adeptul" unei teorii sau a alteia în funcţie de un pacient sau altul (ori că aşa ar fi bine, în orice caz, să se întâmple - în caz contrar putem vorbi despre "sectarism". Pe parcursul conferinţei s-a exprimat însă, precum am remarcat, şi punctul de vedere cumva opus - cum că în fapt nu e realist sau nu e posibil să schimbi teoria de la un caz la altul şi că inevitabil să aderi mai mult la o teorie sau la alta).

Roland Havas introduce subiectul prin unele consideraţii despre neajunsurile conflictelor interne, între personalităţi şi instituţionale, din istoria psihanalizei, mergând până la denigrarea unor adversari de idei ori instituţii percepute ca rivale. Citându-l pe Heinz Kohut: acestea sunt vicisitudinile narcisismului, ale inflaţiei narcisice prin care unii teoreticieni au considerat că reîntemeiază psihanaliza. Printre exemple - Kohut însuşi!, întemeietorul psihologiei Selfului, care va considera către finalul vieţii că freudismul însuşi e doar un caz particular al concepţiei sale. Ori Jacques Lacan, un teoretician de geniu (aşa cum Roland Havas va sublinia şi într-o mică intervenţie în contradictoriu, despre tehnica lacaniană, cu Daniele Robin, odată cu expunerea acesteia), care de asemenea a considerat că reîntemeiază psihanaliza gândind inconştientul ca limbaj (deşi, fireşte, el afirma că trebuie să ne întoarcem la Freud) şi care glumea adesea că Freud însuşi era lacanian. În antiteză cu atari exemple - un Sandor Ferenczi, fără vise de a-şi întemeia propria mişcare, ci doar cu dorinţa de a adânci freudismul, şi care, pe această linie şi în pofida nereuşitelor sale experimentale precum metoda activă sau analiza mutuală, este azi considerat un precursor în câteva direcţii.

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Precum spuneam, scopul lui Havas este de a arăta cum felurite obedienţe teoretice sunt folositoare pentru felurite cazuri. Pentru Estelle, o tânără de 29 de ani cu o infertilitate psihogenă, toate datele par să-l trimită pe terapeut la teoriile lui Lacan: doliul nefăcut, transmiterea transgeneraţională a unei pierderi nesimbolizate. În cazul lui Pierre, un bărbat de 45 de ani însurat şi tată a trei copii, cu tulburări de sexualitate şi de stimă de sine, analizele lui Béla Grunberger sunt edificatoare pentru relaţia dintre narcisism şi Oedip. Pentru Théo, un bărbat de 40 de ani, conceptul mamei moarte al lui André Green este unul salutar.

Roland Havas ia în considerare şi riscurile - atât pe cele ale raportului dintre teorie şi cură (teoretizarea în cură poate fi cu scop defensiv), cât şi pe cele ale aplicării rigide a teoriei (totuşi, spune psihanalistul, fiecare aplicare necesită o marjă de invenţie). Şi cum oare să alegi între o teorie sau alta? Răspunsul lui Havas, pe urmele lui André Haynal, este că trebuie căutat în istoria analistului, pentru că - inconştient sau conştient - acesta se confruntă de la caz la caz cu propriile traumatisme (ale istoriei personale sau transgeneraţionale).

Concluzia lui Roland Havas este că, dincolo de pluralismul teoriilor psihanalitice, se poate vorbi totuşi de unitate cât priveşte practica analitică, şi anume prin raportare la ceea ce o caracterizează - transferul.

www.cafegradiva.ro

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!