Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Fetiţa din lună. Sau despre vicisitudinile interpretării

joi, 29 noiembrie 2012




Am auzit odată, acum mult timp, o poveste cu o fetiţă frumoasă, care noapte de noapte stătea la geam în aşteptarea Lunii. Fetiţa avea mereu ochii înlăcrimaţi, pentru că Luna refuza să mai apară pe cerul înstelat al nopţii. O mulţime de înţelepţi au vizitat-o şi i-au spus că nu mai are rost să aştepte Luna, pentru că a fost mâncată de vârcolaci. Sau că a fost furată de zmei şi închisă într-o peşteră. Sau că a plecat în căutarea mamei sale şi nu a mai găsit drumul de întoarcere. Sau că s-a căsătorit cu mândrul Soare şi acuma stă doar în palatul de aur al acestuia. Şi fiecare înţelept îi arăta aceste semne scrise în cărţi vechi sau cu mult prea sofisticatele şi magicele lor instrumente, încercau să o convingă de această mult prea tristă eclipsare a noptaticei luni. Dar nimic nu putea stinge lacrimile din ochii albaştri ca cerul senin de august. Fetiţa aştepta. A uitat să mai vorbească în limba oamenilor. A uitat care e gustul mâncării. Doar dorul de Lună o mai ţinea în viaţă. Au mai venit şi mândrii ingineri ai lumii, care au încercat să creeze iluzia că Luna s-a întors la locul ei pe cer. Dar de fiecare dată fata arăta cu degetul spre Lună, iar iluzia inginerească se prăbuşea în liniştea nopţii.

Realitatea stă, însă, cu totul altfel. Această mică fantezie, care îmi aparţine în întregime, pleacă de la următoare experienţă: eram în autobuz când, în staţia următoare, se produce o anumită devălmăşie care îmi atrage atenţia. O mamă se urcă în autobuz trăgând cu o mână de cărucior, iar în cealaltă mână ţinând o fetiţă de un an şi ceva. Aşază căruciorul cu ajutorul cuiva. Vorbeşte tare şi caută un loc să se aşeze. Cineva se oferă să-i dea locul chiar lângă cărucior, dar mama refuză, pentru că vede un loc liber la un rând depărtare. Se aşază cu copilul în braţe. Îi spune că vor ajunge imediat acasă, că a uitat să pună piedica la cărucior, dar lasă că ţine doamna aia căruciorul! O voce acută care domină spaţiul sonor din autobuzul oricum destul de gol. Nu mă mai pot concentra la altceva.
Uite! Luna nu mai este pe cer în seara asta, pentru că nu ai fost cuminte şi ai făcut numai prostii. Nici măcar nu ai vrut să mănânci. Dacă nu eşti cuminte şi nu mănânci, Luna nu o să mai apară pe cer. Mâine, dacă vei fi cuminte, Luna va apărea din nou. 

Dacă ar fi fost o şedinţă de terapie, pe ce bază ar fi trebuit construită interpretarea? Pe baza fanteziei sau a faptelor? Dacă aş merge pe mâna fanteziei terapeutului, interpretarea s-ar lega de depresia fetiţei care s-ar datora sentimentului de abandon şi al unei posibile vinovăţii faţă de această pierdere. Dacă, în schimb, aş merge pe mâna realităţii, aş interpreta mai degrabă omnipotenţa maternă şi discursul ei culpabilizant. Iar dacă le-aş combina, aş avea o dublă perspectivă a simptomului copilei şi aş putea considera că am o interpretare cauzală şi în relaţie, relaţia dintre mamă şi fiică ce a dus la acel simptom.

Dacă sunt atent, voi vedea că, de fapt, eu nu ştiu nimic despre fetiţă. Că tot ceea ce am dedus se bazează pe comportamentul mamei şi pe fantezia ulterioară desfăşurată de mine. Pe fetiţă abia am zărit-o şi aceasta, oricum, nu a scos nici măcar un sunet. Probabil acesta este elementul real pe care se bazează tăcerea fetiţei din fantasma mea. Atmosfera emoţională a poveştii se leagă cel mai probabil de nostalgia mea după poveştile copilăriei. Din comportamentul mamei am reţinut autoritatea cu care gestiona realitatea şi modul în care a asociat faptul că fetiţa nu a mâncat la dorinţa ei cu un fenomen meteorologic accidental. Am simţit imediat cum vinovăţia se construieşte în această relaţie: a fi cuminte-fenomen meteorologic, fetiţă-mamă. Dar această relaţie este viabilă doar pentru că privesc lumea din perspectivă psihanalitică şi pentru că experienţa mea converge cu această perspectivă. Însă, dacă este să fiu sincer cu mine, realitatea relaţiei dintre mamă şi fiică îmi este complet necunoscută.

Plecând de la acest exemplu, ajung la concluzia că terapeutul se confruntă cu două tipuri de lucruri în sine: unul este cel al realităţii senzoriale, iar celălalt este cel al fanteziei. Pacientul în carne şi oase din cabinet este un lucru în sine. Fantezia din capul terapeutului este celălalt lucru în sine din cabinet. În prima variantă, pacientul ar fi o înşiruire de reacţii comportamentale care se conglomerează în spaţiul bine delimitat al cabinetului. În a doua variantă, pacientul va fi maşinăria însufleţită de fantasma omnipotentă a terapeutului. În primul caz, pacientul va fi interpretat în termeni de "gândire operatorie"" tac asupra legăturilor""incapacitate de simbolizare" etc. În al doilea caz, pacientul va fi interpretat în termeni de "holding""hrănire""empatie" etc.

Aş aduce aici aminte de Freud care spunea următorul lucru:
Procesele de gândire sunt în sine lipsite de calitate, cu excepţia excitaţiilor de plăcere şi respectiv neplăcere care le însoţesc, care trebuie să fie ţinute între anumite limite, din cauza posibilului lor efect de tulburare a gândirii. (Interpretarea viselor, Opere, vol. 9, Editura Trei, 2003, p. 559) 
Cu alte cuvinte, când propria gândire devine mult prea plăcută, ar trebui să ne autosesizăm că avem o tulburare a gândirii. Iar Bion continuă ulterior această ipoteză freudiană afirmând:
Dacă cel care învaţă este intolerant la frustrarea esenţială produsă de învăţare, acesta se va lăsa în voia fanteziilor de omniscienţă şi a credinţei într-o stare în care lucrurile sunt cunoscute. A cunoaşte ceva constă în "a avea" o "bucată de" cunoaştere şi nu în a avea ceea ce eu am numit drept K. (Learning From Experience, Karnac Books, 1984, p. 65)
Altfel spus, cinematismul narativ al fanteziei terapeutului nu este echivalentul realităţii pacientului. Interpretarea este, mai degrabă, un proces de învăţare prin experienţă în care
x e pe cale de a-l cunoaste pe y, iar y e pe cale de a fi cunoscut de x. (Learning From Experience, Karnac Books, 1984, p. 47)

O altă observaţie pe care aş vrea să o fac aici este aceea că există puţine corespondenţe între fantezia mea şi faptele evenimentului trăit. Din realitate se pare că fantezia mea a păstrat doar tăcerea fetiţei şi vorbele mamei despre Lună, în rest sunt doar conţinuturi ale experienţelor mele anterioare. Acest lucru are următoarea implicaţie: fantezia mea este mai aprope de vis cu care, de altfel, pare a împărtăşi toate caracteristicile. Mă voi centra doar pe faptul că visul ignoră realitatea, construindu-se din disparate amintiri ale subiectului ce doarme, şi că este un fenomen ce se autodeclanşează independent de experienţa actuală. Mai mult, experienţa emoţională din fantezia mea este complet disjunctă de realitate, pentru că, dacă la nivel fantasmatic emoţia este una de nostalgie şi pierdere, la nivelul experienţei trăite sentimentul se situa undeva între iritare şi amuzament.

Luând în considerare toate aceste elemente, care este, de fapt, rolul fanteziei terapeutului în construirea interpretării? Ipoteza mea ar fi aceea că, la fel ca şi visul, fantezia ne permite autopercepţia calităţilor experienţelor nostre interioare, fiind puternic legată de organul numit conştiinţă aşa cum este definit de Freud. Astfel, prin intermediul fanteziei putem avea acces la calitatea experienţei noastre care ne va permite o calibrare a gândirii în raport cu realitatea. Nu narativitatea imaginilor fantasmatice este importantă, ci experienţa calitativă ataşată acesteia.

Un avertisment pe care îl consider important este acela că această experienţă nu este una desprinsă direct din terapie. În terapie, relaţia dintre realitate, fantezie, gândire şi interpretare este una mult mai strânsă, astfel încât nu vei avea luxul de a face o astfel de analiză în timp real.


Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*
Foto: Lona de Anna

16 comentarii

  1. Interesant. Ma folosesc de propunerea ta, Ciprian, ca sa reflectez un pic la ce inseamna predipozitia transferentiala. Sper ca nu te superi prea tare.

    Tu ne prezinti un fragment de realitate si ne explicitezi ceea ce ai fantasmat, cu ajutorul experientei tale, cunostintelor si deductiilor pe care le-ai putut face intr-o situatie concreta.
    Spui: "Dacă aş merge pe mâna fanteziei terapeutului, interpretarea s-ar lega de depresia fetiţei care s-ar datora sentimentului de abandon şi al unei posibile vinovăţii faţă de această pierdere." In prima fraza fantezia terapeutului se identifica cu fetita, ii preia rolul si se pune in locul acesteia, cu datele pe care le are din propria experienta, probabil. Aici, in aceasta alegere (puteai sa te pui in rolul mamei, de pilda) gasim, dupa mine, predispozitia transferentiala.
    "Dacă, în schimb, aş merge pe mâna realităţii, aş interpreta mai degrabă omnipotenţa maternă şi discursul ei culpabilizant."
    Aici intervine importanta discursului simbolizat, care nu lasa loc fanteziei identificatorii, ci invita la reflectie cognitiva, daca vrei. Insa identificarea nu e exclusa din discutie, ba ar putea parea chiar adancita de "revolta" impotriva unei mame absurde, abuzive si surda la tacereaa copilului ei. In concluzie, rolul pe care ti-l asumi e tot acela al copilului care are un obiect extern din care tu deduci cum ar putea fi configurat "obiectul intern-mama".
    "Iar dacă le-aş combina, aş avea o dublă perspectivă a simptomului copilei şi aş putea considera că am o interpretare cauzală şi în relaţie, relaţia dintre mamă şi fiică ce a dus la acel simptom." Asta e o reflectie fundamental relationala.

    Ce vreau sa explic este ca intr-o asemenea situatie suntem presati sa adoptam un rol, iar presiunea se datoreaza functionarii implicite.

    Eu, citind povestea, m-am gandit ca mama era probabil speriata ca are o fetita care nu mananca si care nu intelege ca copilul are acest soi de refuz pentru ca e ambivalenta fata de mama (poate pentru ca si ea e ambivalenta fata de copil). Iata, asadar, ca predipozitia mea transferentiala e inclinata spre a fi mai degraba mama decat copil (ceea ce nu e neaparat adevarat).

    Tot tu spui putin mai jos: "Dacă sunt atent, voi vedea că, de fapt, eu nu ştiu nimic despre fetiţă."
    Absolut corect. Asta face diferenta intre predispozitie transferentiala si transfer. Tu stii ca nu stii. Daca ai fi avut certitudini, atunci registrul discutiei ar fi fost altul, nu crezi? Ai fi avut certitudini si nu banuieli. Asta face diferenta intre un analist si un analizand, de pilda. O diferenta cantitativa care sfarseste prin a crea o diferenta calitativa.

    Multumesc pentru prilejul de a ma fi putut explica. Mi-a placut povestea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Si mie mi-a placut povestea dar si tema aceasta a distinctiei intre realitatea pacientului si fantasma terapeutului.
    Cred ca intotdeauna fantasma terapeutului este o rezultanta a interactiunii dintre realitatea pacientului si predispozitia transferentiala a analistului, asa cum am inteles ideea Ioanei.
    Iar a doua ecuatie ar fi ca fantasma pacientului provine din interactiunea dintre realitatea analistului si nevroza de transfer a pacientului (care are o pondere mai mare adica el nu-l vede pe analist asa de bine ci doar infasurat in proiectiile sale, ale pacientului, ce se vor developa in cursul terapiei).
    Daca privim cuplul terapeutic din exterior, cam asa ii vedem pe cei doi, unul vazandu-l pe celalalt mai bine. Aceasta este perspectiva clasica a psihanalizei si este una adevarata dar ea se refera la un aspect exterior al cuplului terapeutic, un nivel reflexiv, de altfel, indispensabil in cura si care poate fi decelat chiar in continutul interpretarii.
    La nivelul interactiunii implicite, in care memoria procedurala este organul de contact, functioneaza un alt tip de vedere. Acolo, terapeutul este implicat in subiectivitatea sa cea mai profunda si, de regula, inconstienta. Acolo se joaca scenariile relationale implicite in care nu mai conteaza cum il vad sau ce inteleg la celalalt ci ce ii fac efectiv celuilalt si ce imi face el mie. Acolo nu ma mai identific cu fetita sau cu mama ci efectiv "sunt" una sau alta. Actul este continutul inconstientului procedural asa cum afectul, reprezentarea sau cuvantul sunt continuturi ale inconstientului refulat la care pot oricand sa am acces.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai cam asta-i identificarea, nu-i asa? Sa fii. Abia dupa aceea iti poti permite sa reflectezi la ce ai simtit cand "ai fost".

      Ștergere
    2. Identificarea tine de inconstientul dinamic: este un proces in miscare, inseamna ca a existat si un pas inainte de a te identifica cu... si poate exista si un pas dupa ce te-ai dez-identificat cu... Identificarea cu obiectul tine si de datele mele interne dar si de obiect. Pe cand la nivel procedural, nu ma identific cu nimeni, ci pur si simplu pattern-ul meu de a fi cu celalalt este de tipul "fetita muta" sau "mama ingrijorata/amenintatoare" si atunci nu ma voi putea "identifica" decat cu o singura parte in momentul in care am sa vad scena din autobuz. Daca te poti identifica cu ambele parti (asa cum patesc psihologii care evalueaza pentru judecatorii cazurile de incredintare minori la divort, de exemplu), inseamna ca cunoasterea ta relationala implicita este ceva mai bogata, mai extinsa (adica, la nivel procedural, sunt si fetita si mama si bunica si lupul etc.). Experienta de viata sau de analiza ne poate ajuta sa ne extindem cunoasterea relationala implicita si, deci, posibilitatile de identificare.

      Ștergere
    3. Imi place cum explici identificarea cu ambele parti, ea e necesara adeseori in imprejurarile in care trebuie sa iei o decizie intr-o relatie. In cura insa pacientul are nevoie sa te identifici cu el (identificare concordanta). Desigur insa ca se mai intampla si identificari complementare, utile si ele.
      Oare ne putem identifica doar imaginandu-ne ce simte o mama nefiind mama, sau ce simte o batrana, tanara fiind? Adica putem fi ceea ce n-am fost cu adevarat? E mai degraba o intrebare retorica, pe care mi-o pun si v-o pun.

      Ștergere
  3. Taus Ciprian3/12/12 10:11

    Uramarind discutiile aceasta ultima intrebarea mi se pare foarte interesanta si cred ca vine in intampinarea a ceea ce incercam sa explic in articol. Aceasta identificare cu un altul complet diferit este posibila tocmai datorita capacitatii umane de a fantaza. Daca m-as baza doar pe memoria procedurala, "ca organ de contact", atunci orice interactiune relationala devine act, dupa cum explica Georgiana. Asta ar insemna ca narativitatea pacientului este un comportament la fel ca si interpretarea analistului: "nu mai conteaza cum il vad sau ce inteleg la celalalt ci ce ii fac efectiv celuilalt si ce imi face el mie". Eu vad lucrurile complet diferit pentru ca subiectivitatea analistului, asa cum este vazuta de relationisti, duce la concluzia ca fantezia analistului este identica cu identitate de perceptie, adica halucinatie. La nivel de practica clinica asta duce la identitatea de perceptie dintre fantezie si realitatea subiectiva a terapeutului. Bion definea acest lucru ca halucinoza, iar singura scapare din aceasta halucinatie este misticismul de tip terapeutic sau a trecerii la act din partea terapeutului. Fantasma pentru mine are doua calitati: 1. este motorul identificarii cu un celalalt si 2. este un orga de constientizare a relatiei si mediului. Evist sa fac o superpozitie intre continul fantasmei si continutul gandirii. Consider ca sunt doua lucruri diferite si ca cel mai degraba as trata fantezia exact cum facea Freud cu visul: fantezia este continutul manifest, iar cognitia este continutul latent.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca a pune egal intre identificarea de tipul actului (ce fac - ce mi se face) si halucinatie este usor fortata.
      A propune o interfata precum fantasma poate fi o solutie, dar de ce ne-am teme sa ne punem in pielea cuiva? Riscam sa ne pierdem pe noi? Nu cred ca riscam nebunia sau pierderea identitatii cata vreme suntem structurati relativ solid.
      Si daca stai bine sa te gandesti, si identificarea ultima e tot o fantasma. Dar uneori se mai intampla sa comunicam inconstient diverse continuturi celorlalti. Oare cum putem explica asta, de pilda?
      Oricum i-am spune identificarii,cred ca important este ce facem in comunicarea cu celalalt.

      Ștergere
  4. Taus Ciprian4/12/12 10:38

    Nu folosesc semnul egal intre halucinatie si act; semnul egal este intre fantezie si realitate perceputa, interna sau externa. Un exemplu ar fi acela al masturbarii compulsive, exemplu pe care il folosea si Freud in articolul "Un copil este batut". Actul masturbator este pus in slujba fanteziei, fantezie care este folosita halucinator ca scena psihica. Fantasma devine realitate, iar perceptia este folosita doar pentru a obtine gratificarea.
    Daca e sa ma refer la comunicarea inconstienta La inceputurile psihanalizei spunea ca este ceva foarte simplu si banal: sunt perceptii care nu se impun la nivel de constiinta si atentie. Totusi acestea au sansa de a se lega de continuturi din inconstient si prin intermediul fantasmei si inselarea cenzurii sa se impuna contiintei vigile Nu putem inca spune ca ceea ce a fost ICS a devenit CS, mai degraba avem de a face cu o dubla fixatie: asupra a ceea nu cunoastem, dar ni se impune ca fantasma si asupra a ceea ne deranjeaza activitatea atentiei. Pentru a putea deveni CS avem nevoie de elaborarea secundara prin intermediul gandirii.
    A te pune in pielea cuiva o voi lua ca pe un fel de cuvada pe care un terapeut o face in raport cu un pacient. Insa riscurile pe care le vad nu sunt acelea ale nebuniei sau ale pierderii identitatii, riscul major este acela de a te complace si a te justifica pentru toate actiunile tale: "Sunt in pielea celuilalt, va rog nu deranjati. Orice act se justifica prin nebunia celuilalt." Tertul este exclus, pacientul "este" terapeutul. Practic, prin identificare se face o falsificare a problemei pacientului.

    RăspundețiȘtergere
  5. Orice act este un act adresat celuilalt. Si Lacan spunea asta. Iar actele analistului nu dau seama numai de "nebunia" pacientului ci si de cea proprie. Ciprian spune ca riscam sa luam drept realitate a celuilalt ceea ce nu e decat propria noastra fantasma, asa este? Asa este! :) Din perspectiva relationala, nu ne mai intereseaza atat de mult ceea ce este celalalt "in mod obiectiv" ci, celalalt devine o suma de realitati construite de catre mine. Daca am o capacitate buna de mentalizare, am sa iau aceste fantasme ale mele despre celalalt drept simple ipoteze. Daca nu, am sa le consider ca unica "realitate". Din punct de vedere relational, fantasma mea despre celalalt cu care sunt in relatie este intotdeauna o realitate impartasita. Deci, fantasma despre celalalt este si nu este o realitate a celuilalt. Daca ma duc la Winnicott, o plasez in spatiul tranzitional in care obiectul este partial gasit si partial creat. Exista o anumita perceptie la nivel implicit procedural pe care neurostiintele o explica prin existenta neuronilor oglinda care ma ajuta sa iau cunostinta de starea celuilalt.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Citez din comentariul de mai sus: Daca am o capacitate buna de mentalizare, am sa iau aceste fantasme ale mele despre celalalt drept simple ipoteze. Daca nu, am sa le consider ca unica "realitate".

      Iata diferenta intre transfer si predispozitie transferentiala. Multumesc, Georgiana.

      Ștergere
  6. Ciprian Taus5/12/12 10:46

    Reflectand asupra discutiei de aici daca exista o diferenta semnificativa intre rolul pe care il atribuim fantasmei in cadrul functionarii psihice si terapeutice. si singura diferenta pe crae o observ mai ales atunci cand vorbim despre procesul de identificare, care mie imi pare a fi tema centrala a acestor comentarii, este acela legat de rolul emotiilor in acest proces. De altfel, Georgiana si face o trimitere la neuronii oglinda din neuro-stiinte. Iar acest lucru aduce in discutie caracteristicile emotiei. Din punctul asta de vedere se stie cu siguranat ca acestea au un caracter psihosomatic si sunt mai degraba reactii comportamentale la mediu. Aici am in vedere caracterul mai degraba mimetic al emotiei, decat unul identificator. ma gandesc aici la efectul de panica intr-un grup, la faptul ca enervarea celuilalt pana la urma iti va da aceasi stare, la faptul ca bebelusul atunci cand se loveste de un eveniment frustrant va avea o reactie comportamentela de tip emotiv. Aici ma bazez pe idei elaborate de la Darwin incoace, trecand si prin Freud care in Studii despre isterie preia aceasta idee nemodificata. Daca e sa ma refer la articolul meu atunci toata fantasma mea a fost declansata de reactia emotionala la iritarea pe care mi-a produs-o mama. Daca iritarea e un feedback comportamental atunci fantasma devine o modalitate de feed forward auto-perceptiv. astfel prin fantasma am o intelegere mai buna a propriei reactii emotional si comportamentale si imi permite o identificare cu comportamentul celuilalt. Emotiile sunt mimetice, fantezia e identificare. Si atunci se ridica si problema transferului pentru ca nu mai poate fi lasat asa cum a fost simplu descris de Freud ca o repetitie a unei experiente din copilarie, sau ca redirectionare a dorintelor si afectelor din copilarie asupra unui nou obiect sau ca subtitutie a obiectului pentru afectele infantile. Plecand numai de la aceste trei sumare idei si pot sa conchid ca transferul e un comportament care se manifesta indiferent de obiect. Dar as pica si eu in pacatul simplitatii. Oricum multumesc mult de ideile pe care le-ati ridicat in aceste comentarii. Mi se par extrem de interesante.

    RăspundețiȘtergere
  7. Mi se pare ca subiectul deschis aici - cat de multa fantasma a analistului in cabinet - e unul interesant, dar cu implicatii prapastioase. Dupa ce am citit exemplul propus de autor, am avut impresia ca ideea de baza ar fi ca analistul ar tine seama mai mult de (!) propria fantasma decat de realitatea (psihica) pacientului. Controversa care nu l-a ocolit nici pe Freud si la care a raspuns, zic eu, intr-un mod elegant, dar extrem de graitor. Raspuns pe care vreau sa-l citez aici:

    "Ne dam seama ca aceasta ultima incercare de explicare a adversarilor duce la o rezolvare a acestor scene infantile mult mai radicala decat s-a anuntat la inceput. Ele nu trebuie sa fie intamplari adevarate, ci fantasme. Acum este evident: nu fantasme ale bolnavului, ci ale analistului insusi, pe care, dintr-un complex personal oarecare, le impune analizatului. Desigur, analistul care aude acest repros isi va spune, pentru linistirea lui, cat de treptat s-a realizat constructia acestor fantasme sugerate, dupa cate se afirma, de el, cat de independent de initiativa medicului s-a comportat modelarea acestora in multe puncte, cum de la o anumita etapa a tratamentului totul parea ca ar converge spre ele, si cum acum, in sinteza, pornesc de la ele cele mai diverse rezultate remarcabile, cum marile si cele mai mici probleme si ciudatenii ale istoriei bolnavului si-ar gasi rezolvarea in aceasta unica ipoteza, si va arata ca nu se considera atat de perspicace incat sa urzeasca o intamplare care singura sa poata veni in intampinarea tuturor acestor pretentii . Dar nici aceasta pledoarie nu va avea efect asupra celeilalte parti, care nu a trecut ea insasi printr-o analiza. Autoiluzionare rafinata - se va auzi dintr-o parte, obtuzitate a aprecierii - din cealalta; un verdict nu va putea fi pronuntat." (Opere Complete, Vol. 2, Omul cu lupi, pag. 195)

    Dixit.

    RăspundețiȘtergere
  8. Foarte de acord cu dixit-ul lui Magister Freud, insa cand din aceasta idee se mai aplica in practica? Poate ca aici sunt prapastios si poate ma insel, dar observatia mea asupra practicii analitice imi spune cu totul altceva. absolut totul este subjugat fantasmei si chiar mai "prapastios" continutului manifest al acesteia. Impresia mea e ca nu se mai face nici un travaliu psihic, nu exista nici un fel de metodologie, epistemologie e pierduta si ea, protocoalele de observatia sunt la nivel de vigneta. Freud are dreptate, nu prea stam bine, totul a devenit pura narativitate. Psihanaliza in curand nu o sa mai fie stiinta, ci doar o forma de maiestrie narativa. Nu m-ar surprinde ca urmatorul premiu Nobel pentru literatura sa fie acordat unui psihanalist. :D

    RăspundețiȘtergere
  9. Mmmm, observatia ta asupra practicii analitice? Unde-ai putut observa asta?

    (nu neg c-ar exista analisti care-l improasca pe analizand cu propriile lor fantasme, insa cred ca asta ar trebui sa constituie exceptia)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca la dilema aceasta e relativ simplu de raspuns: daca un analist dezvolta un tip asemanator de fantasme cu pacienti diferiti, atunci fantasma ii apartine. E o chestiune de statistica (iata cum stiinta isi reintra in drepturi).

      Ștergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!