Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Nebunia publica

marți, 20 noiembrie 2012


Vara asta a fost de vis. Ba, cam de vis urat, pe rand, pentru absolut toata lumea. Din multele interpretari ale acestui vis, cea care mi-a atras atentia a fost aceea a domnului Vintila Mihailescu. Intorcandu-se in tara dupa o scurta absenta in luna lui cuptor si vazand, ca sa zic asa, ce s-a copt intre timp, domnia sa face urmatoarea judecata antropologica: "Tara mea [e] ca o manea". De ce sa ascund ca imediat dupa ce am citit titlul m-am gandit ca tara arde si baba se piaptana? Si, totusi, ma inselam pentru ca, dupa ce am citit articolul, mi-am dat seama ca domnul Mihailescu punea, cu nebanuita precizie, punctul pe "i", spunand ca:
nu ţiganii au manelizat societatea, ci aceasta, gata manelizată, a constituit materia primă a "carnavalului" manelist. Maneliştii au fost astfel, fără să-şi propună, cei mai fini sociologi şi analişti politici ai societăţii postcomuniste. (Dilema veche, nr. 439; 12-18 iulie 2012)

Ideea m-a intrigat atunci, dar m-a mai intrigat si ieri cand, in deschiderea Saptamanii manelelor la Cafe Gradiva, am citit articolul "Romania mea minte nu are". Cu mijloacele psihanalizei aplicate, dar nu numai, autorul sau ajunge la concluzia ca maneaua este expresia culturala a unei functionari sociale bazate pe mecanisme de aparare paranoice.

Ceea ce imi propun eu aici nu se va remarca prin originalitate. Vreau doar sa verific cele doua ipoteze: prima, care reiese din primul articol invocat, cum ca maneaua e influentata de societate si nu societatea de manea si a doua, extrasa dintr-al doilea articol, dupa care societatea romaneasca functioneaza azi in paradigma paranoiei, asa cum reiese din manele.

 

Ce a fost intai: omul sau maneaua? 

Ce modalitate mai simpla as avea ca sa verific prima ipoteza, decat sa ma uit inapoi in timp si sa vad cum erau manelele inainte. Surpriza: manelele interpretate de Romica Puceanu, Dona Dumitru Siminica, Faramita Lambru sau Gabi Lunca nu vorbesc nici despre aur, nici despre lovele, nici despre dusmani, smecheri, fraieri sau Mertzane. Nu, ci majoritatea lor covarsitoare vorbesc despre cate o poveste de dragoste care s-a sfarsit prost, cu pierderea persoanei iubite din dragoste neimpartasita sau din alte cauze, cum ar fi decesul. Dupa datarea inregistrarilor video si audio, aceste manele circulau pe vremea lui Ceausescu.







Apoi imi amintesc de manelele de dupa revolutie, cantate de Albatros, de Nelu Vlad si formatia Azur, de Zorile din Galati, Tomis Junior sau de Generic, din care inca-mi mai rasuna-n minte versuri ca:
pe nisipul de la mare, eu ti-am scris numele tau,  a venit furtuna noaptea, l-a sters si imi pare rau
sau
tu esti frumoasa ca regina noptii, cand apareai razand in fata portii, cu glas incet, dar dulce iti sopteam cat de mult te iubeam
A, si cum era sa uit de Fata cu rochita mov care "se uita la mine"? Pare ca, pe langa dragostea neimpartasita, au inceput sa apara si povesti cu final ferict, la care trebuie sa mai adaugam meditatii despre curgerea timpului si influenta filmelor la moda in acea vreme, fie ca este Lantul amintirilor, fie ca 
am acasa pe tavan un tablou cu Cichicean
sau e Isaura. Tot acum constat ca apare si tema legaturii fraterne: 
nu exista-n lumea asta frate ca al meu.






Nu trebuie sa uitam nici manelele inceputului perioadei de tranzitie, care redau direct socurile culturale din acea vreme. Pe astea le auzeam intotdeauna in talcioc: Gata cu taranii, s-au modernizat urmata, la scurt timp de remake-ul Gata cu taranii, s-au privatizat cu versuri ca
Lelea Stana lu' Ciupitu' / Cu casetofon de cap / Spala rufe cu Rexona / Si vrea sa danseze rap
ori aceea cu refrenul
Blugi, blugi, blugi, toata lumea poarta blugi / Blugi, blugi, blugi, peste tot sunt numai blugi
 care se plange ca
Daca moda cere varuiti si prespalati / Inseamna ca si zidarii sunt eleganti (...) Ceausescu acuma daca ne-ar vedea, ne-ar pune la zid si ne-ar impusca / Eu nu zic sa nu fim comercianti / Dar sa nu ajungem diletanti / O lume intreaga ne-a ajutat / Iara noi acuma ne facem de...


Sau Blugi, de la Fratii Peste: aici. O recomand!

Iata, deci, ca am identificat trei clase de manele bine delimitate istoric ce nu vorbesc deloc despre temele care definesc manelele de azi. Cu cele de azi, avem patru mari clase de teme diferite. Consider, deci, ca ipoteza domnului Vintila Mihailescu se sustine cu lux de exemple: manelele sunt expresia societatii romanesti la un anumit moment. In special manelele de tranzitie pe care le-am invocat si manelele actuale sustin aceasta idee.
 

Manelele la zi 

Apararea paranoica e demonstrata clar in textul de luni din Saptamana manelelor la Cafe Gradiva, care analizeaza o manea contemporana. Ca sa evit posibile neintelegeri, precizez ca fac distinctia intre apararea de tip paranoic (despre care e vorba aici si care se poate intalni la orice om clinic sanatos) si tulburarea paranoica, ce cade in sfera psihiatriei si pe care nu o iau in discutie. Ramane de vazut daca modelul apararii paranoice depistat in manea se regaseste la nivelul intregii societati romanesti, regland tiparele de relatie ale membrilor ei atunci cand sunt in spatiul public.

Pentru ca tot am vorbit de vara asta, va amintesc faptul ca in vara asta a revenit in spatiul public, deschis, tema "neamestecului in trebile interne", de la oameni de stat care au spus-o deschis, pana la cadrul didactic care face greva foamei simtindu-se "jignita" personal de insusi Emanuel Barosso:
In momentul in care imi faci lista cu ce trebuie sa fac, in momentul in care imi faci cvorum, in momentul in care imi propui niste lucruri pe care Constitutia mea nu le prevede, iti depasesti cu foarte mult calitatea ta de presedinte al Comisiei Europene (detalii aici)  
Unde mai pui ziarul care propunea cititorilor un delir de persecutie? (link aici)

Dar lucrurile nu se rezuma la vara asta. Situatiile cotidiene intra in acelasi tipar, ca in exemplul acesta.

Iata ca si a doua ipoteza se verifica.
 

Posibila interpretare psihanalitica 

Ideea despre "neamestecul in trebile interne" tradusa psihanalitic prin angoasa paranoica de intruziune am mostenit-o de la tatal simbolic al catorva generatii de romani: nimeni altul decat Nicolae Ceausescu. In cheia operei freudiene se pot trage urmatoarele concluzii:
  1. Ca paranoicul Ceausescu, caruia realitatea i-a confirmat atat delirul de grandoare (cine mai are indoieli, sa vada filmul lui Ujica sau Casa Poporului, Canalul Dunare - Marea Neagra ori felul in care a ras mare parte din fata Bucurestiului), cat si delirul de persecutie (vezi inchisorile politice) a imprumutat patologia lui maselor care si-au gasit in el Idealul Eului, asa cum se relationeaza masele in raport cu orice conducator (cf. Freud, Psihologia maselor si analiza Eului, 1921) 
  2. Ca aceste atribute paranoice ale tatalui simbolic, chiar daca au fost resimtite ca asupritoare cand traia, au fost insusite de popor dupa ce l-au ucis, ca forma de doliu (cf. Freud, Totem si tabu, 1912-13 si Moise si religia monoteista, 1939 [34-38]) 
  3. Ca altfel nici nu se putea sa renuntam la Ceausescu, pentru ca fara reconstructia in eu a obiectului pierdut nici nu este posibila vreo renuntare (cf. Freud, Eul si Se-ul, 1923 ) 
Iata, deci, conjugand cele doua ipoteze, cea a domnului Vintila Mihailescu si cea exprimata ieri, in deschiderea Saptamanii manelelor la Cafe Gradiva, de Ciprian Taus, contributia mea personala ar fi ca functionarea bazata pe aparari paranoice care predomina la momentul actual in societatea romaneasca si care isi gaseste o expresie culturala foarte clara in manele este semnul doliului dupa Ceausescu. Dar acest doliu este unul mecanic, compulsiv, un doliu patologic in care obiectul pierdut in realitatea externa pare pierdut si in realitatea psihica. Am reconstruit atat de fidel acest obiect in noi, incat ne enervam inainte sa ni se fi gresit si ne lezam din te miri ce, fara sa ne dam seama pe cine imitam cu asta. Dar acest comportament ne arata ca Ceausescu suntem noi si grandiozitatea lui a devenit cosmarul nostru de zi cu zi. Astfel, asa cum André Green a vorbit despre nebunia privata, noi suntem zilnic indreptatiti sa vorbim de inversul ei: nebunia publica ce regleaza toate interactiunile sociale in Romania. Ca solutie psihica, nu mi se pare atat de rea pe cat suna. Pentru ca aceasta nebunie publica, pusa in context, cel mai probabil ne apara eficient de o epidemie de borderline.

Ştefan Lungu

este în formare în psihoterapia şi psihanaliza copilului şi a adolescentului.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*

7 comentarii

  1. Foarte interesanta ipoteza. Ma intreb insa daca societatea bastinasa nu se afla intr-o functionare de acest tip cu mult, mult timp inainte de revolutie. Mi se pare ca teroarea la care am fost supusi de la Dej incoace ne-a adus aici. Doliul dupa Ceausescu e doar un ingredient adaugat tarziu...
    Nu e incitanta teza ca ne aflam intr-o epoca regresiva datorita celor care ne conduc? Nu intamplator, cred, a propos de incapacitatea de doliu si schimbare, presedintele actual sta in "casa mortului"...si se fantasmeaza un Ceausescu mai bun, care domneste doar 10 ani...

    RăspundețiȘtergere
  2. In ce priveste teroarea, Ioana, ai dreptate ca a inceput cu Dej. Arestarile din anii '50 au fost cele mai atroce. Dar trasatura paranoica, la care ma refer eu in articol, ii apartine lui Ceausescu. Iar cel care sta la propriu in "casa mortului" este Parlamentul care isi are sediul in Casa Poporului - mausoleul grandomaniei ceausiste, pe santierul caruia au murit atatia detinuti vinovati ca au citit o carte , ca au avut valuta sau ca au corespondat cu cineva din alta tara - lucruri care astazi ni se par firesti. Faptul ca Parlamentul isi are sediul in Casa Poporului e o dovada evidenta de identificare cu Ceausescu.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ai dreptate, mortul e peste tot. Oare romanii or sa simta vreodata vinovatie pentru procesul si executia lui Ceausescu? Ceva miscari in sensul asta au fost, dar nesemnificative, din pacate. Istoria ii refuza reparatia dictatorului. Pana la urma poporul l-a eliminat pe cel pe care-l resimtea ca pe un pericol de anihilare la adresa lui.
    Cat e angoasa paranoida, asta Klein ne explica. Daca amenintarea vine dinauntru fara niciun corespondent in realitatea externa, abia atunci putem vorbi de pozitie schizo-paranoida. Altfel, e serios de discutat daca uciderea n-a fost un act justificat de supravietuirea celor multi in dauna unuia singur.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu am spus ca Ceausescu era paranoic. Bineinteles ca inlaturarea lui in '89 a fost un act sanatos. Identificarea (mai mult sau mai putin inconstienta) cu el e un simptom social de data mai recenta, a carui cristalizare coincide cu aparitia functionarii paranoice in manele, in presa si in interactiunile de zi cu zi cu oamnii de pe strada, de la ghiseul institutiilor statului si din trafic. Maneaua aici e tratata prin prisma psihologiei multimilor. Daca Freud a avut dreptate si conducatorul este Supraeul multimii, atunci avem de-a face cu un Supraeu persecutor (si aici ne apropiem de Klein)care a incetat sa mai aiba un corespondent in realitatea externa(pentru ca a murit in '89). Recursul tau la Klein e clarificator, multumesc. Q.E.D.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma intreb daca Freud a avut dreptate si in cazurile particulare de conducatori nebuni. Ceausescu era paranoic, e adevarat. Dar el a esuat in rolul de supraeu, cel putin in ultima parte a domniei. Cred ca i-a iesit mult mai bine rolul de se. Ceausescu a reusit sa conglomereze un tip de functionare sociala mai aproape de inconstient, mi se pare mie, in care supravietuirea si satisfacerea erau scopurile existentei marunte. Iar astazi, da, situatia e usor asemanatoare. Dar ne departam de la manele (din fericire, as adauga eu).

    RăspundețiȘtergere
  6. Trebuie sa te contrazic, pentru ca in Prelegeri de introducere in psihanaliza, serie noua (1933 [32]) Freud spune negru pe alb ca "Supraeul se cufunda in Se" si chiar deseneaza asta (p.601, Opere esentiale, Ed. Trei 2010). Deci e in natura Supraeului sa-si dea de gol originea din Se. Si ce naste din pisica, soareci mananca, nu? Asa ca nu a esuat, ci a facut parcursul firesc. Cat despre cazurile particulare: Freud schiteaza o teorie generala in care functiile pot fi asumate de orice fel de oameni, fie ca sunt buni sau nebuni. Prefer sa nu falsific gandirea lui Freud doar pentru ca duce la concluzii neplacute. Ori se verifica teoria lui, ori nu se verifica. Or, tocmai manele - de care, iata, nu ne departam! - se dovedesc a fi expresia de mare acuratete a functionarii paranoice care modeleaza azi relatiile sociale in tara noastra. Acest fenomen cultural merita atentia fara prejudecati a oricarui psiholog. Iar discutia pe care o avem in acest spatiu de comentarii ma bucura pentru ca, desi tu ai sentimentul ca ne indepartam de subiect, nu facem decat sa ii aprofundam esenta.

    RăspundețiȘtergere
  7. Tot respectul pentru cei care il lectureaza pe Freud cu atentia cuvenita. Eu inca ma lupt cu reactia inversa.
    Povestea cu scufundatul ma face sa zambesc. Sigur, dupa Freud totul porneste din haosul inconstient. Klein nu ar fi de acord cu ipoteza. Nici relationalistii.
    Acum, e de discutat ce inseamna supraeu social. Poate aduci tu elemente documentate. Eu banuiesc ca ar trebui sa insemne lege, respectul legii si toleranta fata de diferenta in conditiile respectarii legii. A refuza legea, orice reglemeteaza ea, e un fel de a denega realitatea sociala. Un fel de a ma pune pe mine in fata celorlalti, a ma face ca nu exista un celelalt cu interese contrare. Asta inseamna a fi bebelus in funstionarea schizo-paranoida.
    Primele exemple oferite de folclor urban, mai degraba decat manele, muzicile predecembriste, sa le zicem asa, sunt niste tanguieli care aduc cu "tanjitul" din starea de doliu pe care Klein o descrie ca fiind sanatoasa. Dar ma intreb daca de dragul demonstratiei alegerile nu au fost subiective. Oare atunci nu se canta subversiv, de pilda?
    Cred ca involutia asa cum a fost ea ilustrata se poate rezuma la ceva esential: romanii si-au pierdut capacitatea de a face haz de necaz. Tranzitia pare sa o faca formatia Azur si a contemporanilor, care inca mai lucreaza cu perceptia derizoriului realitatii ca factor declansator de umor.
    Discursul lui ACM se situeaza in registrul fantasmei, realitatea e abolita, de aici si regresia. Ca vorbim de parari paranoide sau de omnipotenta narcisica, aici nuantele probabil ca difera in functie de exemplele alese.
    Cand Vintila Mihailescu zice "tara mea ca o manea", asta e un fel sanatos, dupa mine, de a recupera umorul.
    Nu subscriu la felul asta de a vedea realitatea, pur si simplu pentru ca stiu ca in tara asta cultura subzista, intr-un fel miraculos. Si ar fi pacat sa traim cu deziluzia impotentei noastre, cata vreme nu suntem impotenti...Omnipotentii sunt adevaratii impotenti, din pacate pentru ei. Noi astilalti vom supravietui intr-un fel sau altul.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!