Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Stone: decompensări psihotice în faţa evenimentelor traumatizante ale vieţii

joi, 29 noiembrie 2012



Pentru mine, Ed Norton este un actor excepţional atunci când vine vorba de jucat roluri înfățișând psihopatii. Însă atunci când am văzut-o și pe Milla Jovovich alături de el, am fost sigură că Stone (r. John Curran, 2010) va fi un film remarcabil. Și așa a fost.

O incursiune meditativă în lumea credințelor religioase, a spiritualității cu dimensiunile ei, pe de-o parte creștină, pe de alta orientală, o meditație asupra unor subiecte de mare încărcătură metafizică (dreptatea, plata păcatului, vinovăția) – despre toate acestea e vorba în filmul lui John Curran. Capacitatea sa de a răsturna convingeri puternice și de a pune într-o nouă lumină problema păcatului (chiar și pe a celui originar – vezi scena în care Lucetta, Milla Jovovich, îi întinde seductivă fructul "oprit" personajului interpretat de Robert de Niro, un ou!), de a sublinia idei revoltătoare din punct de vedere creștin (de exemplu ideea că, prin păcat, omul ajunge în perfectă comuniune cu Dumnezeu, sau că doar prin păcat omul e capabil să intre în grația divină), constituie temelia narativă ce dă greutate peliculei. Domnii teologi ar avea multe de-nvățat de pe urma unei astfel de abordări filmice. În aceeași măsură ar avea de-nvățat și domnii atei. Ca să nu mai vorbesc de domnii psihiatri…

Personal, am fost fascinată de profilurile personajelor, în esență patologice, construite extrem de riguros și de maniera în care aceste profiluri interacționează, se completează, se contopesc chiar. Este extrem de dificil de acceptat că avem de-a face cu tulburări psihice severe la oameni care susțin că sunt unelte ale divinității însăși. În astfel de cazuri, ar fi de dorit să ne debarasăm de propriile prejudecăți și să privim adevărul în față, oricât de sfâșietor ar fi acesta. Mi se pare că tocmai acest adevăr inconfortabil, pur naturalist, îl arată obiectivul camerei de filmat a lui Curran.

În continuare, mă voi axa pe trăsăturile vizibile și mai puțin vizibile ale fiecărui personaj în parte. Acțiunile fiecăruia dintre personaje au o cauzalitate aparent ascunsă ochiului spectatorului, însă extrem de familiară celui care se confruntă zi de zi cu cazuri aparținând sferei tulburărilor psihice, care, de multe ori, nu întâmplător, au drept nucleu de manifestare câte o tematică transcedentală/mistică.

Jack: personajul interpretat de Robert De Niro este un ofițer ce se ocupă de cazurile de reabilitare dintr-o închisoare. Viața lui gravitează în jurul serviciului, a căminului despre care nu se poate spune că este unul împlinit, a bisericii și a emisiunii cu subiect creștin pe care o ascultă la radio în drum spre muncă. Este un bărbat aflat la prima bătrânețe, un bărbat cu experiență profesională, dar un bărbat cu multe răni lăuntrice pe care știe să și le panseze cu măiestrie, în așa fel încât aparențele să nu aibă deloc de suferit. Pe Jack l-am comparat cu un psihoterapeut: primește "pacienți" zi de zi, îi ascultă, îi privește direct în ochi și suflet și decide dacă schimbarea psihică a avut sau nu loc. Nu se lasă intimidat de disimulările nici unuia dintre întemnițați, dovadă fiind rezultatele impecabile ale muncii lui. Activitatea lui se desfășoară într-un cadru strict, de detașare emoțională și de abstinență în ceea ce privește legăturile cu "clienții" săi în afara cabinetului. Într-o zi, regulile de cadru sunt încălcate: contratransferul lui Jack față de un anume client (Stone – Edward Norton), sentimentele pe care acest Stone le trezește în terapeutul nostru extrem de lucid și cerebral îl fac să distrugă "relația terapeutică" printr-un acting-out. În psihanaliză, termenul desemnează acțiunea cu caracter impulsiv cel mai adesea, pe care subiectul o întreprinde ca modalitate de a contesta transferul în relația analitică, altfel spus, de a rupe alianța terapeutică, deci potențiala conștientizare a unui conținut refulat. În filmul în discuție, acting-out-ul nu vine din partea pacientului, ci chiar din partea analistului. Cel din urmă intră într-o relație sexuală cu soția clientului său. Dincolo de aparentul șantaj emoțional pe care femeia îl folosește cu scopul de a grăbi eliberarea condiționată a soțului, vedem niște probleme psihologice adânci, atât ale Lucettei, cât și ale lui Jack. Ajuns la vârsta crizei bătrâneții, Jack începe să-și pună întrebări îndoielnice cu privire la virilitatea sa, pe de-o parte, și la credințele sale religioase, la divinitate, pe de cealaltă parte. Crescut sub semnul vinovăției indusă de propriul crez religios, el capătă dorința acerbă de a sta cu cineva de vorbă despre toate aceste frământări. Altfel spus, el însuși are nevoie de un… analist. Merge la preot, însă acesta, în loc de un răspuns onest, îi servește un text biblic ambiguu:
Uneori, Dumnezeu alege să se descopere oamenilor prin intermediul unor căi misterioase. 
Plecat din cabinetul pastorului mai gol decât a intrat, Jack își găsește consolarea între coapsele unei femei tinere atractive, care pare să-l înțeleagă cu adevărat și care îi laudă constant și gratificator calitățile sale sexuale. Astfel, Jack comite nu doar păcatul adulterului, ci și pe cel al încălcării abstinenței impusă într-o relație terapeutică. Va plăti cu vârf și îndesat pentru aceasta, căci descărcarea impulsivă a pulsiunii nu-i va produce eliberarea sufletească mult-așteptată, ci îi va acutiza sentimentul de vinovăție cu componenta lui masochistă, scârba de sine, pe termen lung.

Lucetta: soția lui Stone și amanta lui Jack, constituie o veritabilă tulburare de personalitate de tip borderline: relații sexuale instabile, seductivitate agresivă, impulsivitate manifestă, gol lăuntric declarat prin afirmația 
nu cred în prostiile astea ce-L implică pe Dumnezeu. 
Bărbații reprezintă pentru ea doar niște proteze narcisice menite a-i păcăli și îmblânzi propriile anxietăți. În mod paradoxal, aceasta formează cuplul perfect (doar) împreună cu Jack.



Madylyn: soția lui Jack, o femeie nefericită care, obligată să-și îndure nefericirea (atunci când ea vrea să divorțeze de soțul ei, acesta amenință că o va omorî pe fiica lor dacă îl părăsește – acesta constituie evenimentul traumatizant din viața ei), se refugiază în practici religioase și doar în acestea. De aici până la psihoză nu mai e decât un pas. Madylyn reușește să-și împlinească propriul scenariu de viață prin fiica ei care, ajunsă la maturitate și prinsă într-un mariaj nefericit (cum altfel?), reușește să facă ceea ce mama ei nu a reușit, anume să divorțeze. Madylyn este latura feminină a lui Stone, aceea al cărei misticism religios se transformă în psihoză: la final, ea este cea care incendiază propria casă.

Stone: personaj atent construit și genial interpretat de către Edward Norton. Evidențiază cel mai bine apărările la care psihicul recurge atunci când trebuie să depășească o traumă. Prima traumă la care Stone este supus este moartea bunicilor săi și a tatălui, toți uciși și găsiți de adolescentul Stone într-o perioadă în care era dependent de droguri. Stone se apără în fața unei astfel de traume, care l-ar fi putut spulbera din punct de vedere psihic, incendiind casa în care se aflau rudele moarte. Pentru el, focul însemna ceva viu, însemna viața însăși. Prin incendiere, Stone reușise să-i mențină pe cei dragi în viață, deci, la nivel psihic, să depășească trauma. Acest act antisocial este catalogat de procurori drept complicitate la crimă, ceea ce a făcut ca Stone să primească 10 ani de închisoare. Ca întemnițat, el este un caz-exemplu, muncitor, preocupat de lectură și, mai ales, de religie. A doua traumă la care Stone e supus e amenințarea depresivă ce lovește în el odată cu evenimentele legate de eliberarea sa condiționată, după 8 ani de închisoare: presiunea pe care ofițerul Jack o pune asupra lui aproape obligându-l să aducă la suprafață un conținut traumatic refulat (noaptea în care s-a produs incendiul), presiune care nu se produce în mod natural (ca în cazul unei cure analitice) ci într-un mod intruziv, precipitat, îl face pe Stone să manifeste ideații suicidare aproape chiar de punerea lor în act. Înainte ca psihicul său să reușească să se apere în fața acestei amenințări depresive, Stone este supus unei alte traume, declanșatoare de psihoză: el asistă neputincios la uciderea unui gardian într-o încăierare provocată de niște deținuți. Astfel, el retrăiește momentul în care își găsește tatăl ucis (! interesant e că nu ni se dau detalii despre adevăratul criminal al familiei; ni se vorbește doar despre un profesor care ar fi fost părtaș, împreună cu Stone, la scena precedentă incendierii. Luând în considerare dependența lui Stone de droguri, dependență care, de cele mai multe ori, se traduce printr-un substitut al legăturii materne distruse sau absente, precum și "situația mamei lui" – situație despre care nu ni se dă nici un detaliu, am motive serioase să cred că mama, bolnavă psihic, a fost cea care și-a ucis propriul soț și pe părinții acestuia. Când fac această afirmație am în minte mai ales construcția personajului Madylyn care este sinonimul feminin al lui Stone și, deci, imaginea însăși a mamei lui!). De această dată însă, apărările sale devin de intensitate psihotică. Nu întâmplător, ele se leagă de un subiect mistic care îl preocupa pe Stone din ce în ce mai mult înainte de apariția acestui eveniment traumatizant. Bărbatul începe să se detașeze de lumea exterioră, fiind din ce în ce mai preocupat de lumea interioară (retragere autistă) și de "voci". Lumea senzorialității fine începe să i se deschidă înainte ochilor, sunete din ce în ce mai fine sunt percepute ca mesaje divine, bărbatul ajungând să se identifice, în final, cu "diapazonul lui Dumnezeu". Preocupările sale legate de eliberarea condiționată încep să se estompeze, lucrurilor "mărunte", dar concrete ale vieții nu le mai este acordată atenția necesară. Începe să experimenteze adevărata grație divină, adevărata stare psihică dezirabilă în care Dumnezeu și omul devin una.

Aici regizorul încearcă o caricaturizare a lui Iisus, punând în personajul deranjat psihic al lui Stone calitățile unui Iisus postmodern: deodată gura lui începe să grăiască Adevărul (nu degeaba, în Antichitate, nebunul – psihoticul – era văzut ca un profet al Adevărului), empatia și compasiunea lui pentru lume încep să crească, încearcă să-l ajute și chiar consoleze pe Jack atunci când acesta i se adresează folosind un limbaj injurios 
(ești doar un nebun nenorocit, asta ești!). 
În spatele acestor bune intenții, se ascund niște ochi a căror lumină te înfioară. Ideea că Dumnezeu și Satan sunt dimensiuni ale aceleiași monezi pare să se regăsească în complexitatea personajului înfățișat de Stone. Acest Mesia postmodern, un tinerel deranjat mintal care pare să fi atins nivelul maxim de experiență transcedentală, această voce profetică a lui Dumnezeu întrupată într-un om păcătos care apare drept Mântuitorul lumii mileniului 3 pare să fie o ipoteză cu care tot mai mulți încep să jongleze. În esență, ea nu este decât o încercare tot mai evidentă de a "spânzura pe lemn" o concepție privind transcendența, concepție veche de 2 000 de ani.

Stone a constituit un corn al abundenței atât în ceea ce privește psihopatologia (vieții cotidiene), cât și aspecte privind metafizica primei decade a anilor 2000.

Alexa Pleşcan

este psiholog.
DE ACELAŞI AUTOR



Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!