Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ce facem cu trecutul? (2) De data asta, pe plaja din Chesil

miercuri, 12 decembrie 2012


On the beach, Joaquin Bastida


Ian McEwan este un scriitor care mi-a placut enorm. Stie bine cum sa iti dea fiori cand il citesti. Imi aduc aminte cum, la prima citire a lui The Child in Time, intrasem in pielea tatalui a carui fiica fusese rapita. Aveam senzatia ca traiesc in corpul parintelui care e disperat. Ii locuiam emotiile cele mai intense. Eram fascinat de amestecul de spaima de a o fi pierdut de tot si de dorinta nebuna de o gasi in viata. Si am fost incantat de imersiunea intr-un corp strain care trece prin travaliul doliului. Imi sugera, ca intr-o relatie de iubire, ca pot sa traiesc in viata cuiva diferit si strain.

Cu Pe plaja din Chesil (On Chesil Beach) am o relatie complicata. Prima mea reactie, cand l-am citit candva in 2009, a fost sa savurez pe indelete anxietatea pe care o produce textul. M-a captivat exercitiul de imaginatie propus de McEwan. Ideea cartii este sa iti inchipuiesti un cuplu in 1962, inainte de revolutia sexuala, intr-o Anglie puritana, unde tinerii nu stiu sa isi articuleze sentimentele. Doi tineri se iubesc, dar pentru ca nu stiu sa comunice ce simt, se despart. Ei nu cunosc ce li se intampla, si nu au limbajul prin care sa isi articuleze confuzia. "Ejacularea precoce" nu s-a inventat inca, iar "frigiditatea" este un cuvant rusinos, ca o boala teribila si letala. Ce m-a incantat era senzatia ca aveam acces la un trecut indepartat, o Anglie aproape victoriana, cu un trecut care nu mai poate fi cunoscut si care a disparut odata cu imersiunea intr-o lume plina de porn si ejaculari precoce. McEwan isi pune cititorul in pozitia unui contemporan, care, suprasaturat de vocabular terapeutic si psihanalitic, se uita stiintific, cu rigoare si sadism, la esecul unei relatii lipsita de vocabular emotional. Ce doi tineri simt anxietate, rusine, umilinta, furie si dorinta, dar nu stiu cum sa le exprime unul cu celalat. Florence si Edward sunt ca doi primitivi dintr-o fantezie colonialista tipica, care abia au cateva cuvinte rudimentare pentru a-si intelege emotiile.

In acelasi timp, terbil de seducator e ca McEwan te pune in pozitia in care tu cunosti ce li se intampla personajelor. Tu intelegi mai bine dorinta pe care Edward o simte, de pilda, cand Florence si-a asezat mana de prohabul pantalonilor lui. Tu intelegi de ce Edward, dupa ce a simtit mana lui Florence, a cerut-o in casatorie. Tu intelegi de ce dezgustul lui Florence fata de atingerea tatalui si corpul lui ii creeaza dificultati in relatia sexuala cu Edward. Tu intelegi de ce Florence nu suporta ca Edward nu se poate "controla" sexual, adica are ejaculare precoce. Tu intelegi ca Florence tanjeste dupa o relatie intima cum nu are cu mama ei, o persoana distanta si anxioasa.

Pe scurt, McEwan te pune in pielea unui psihiatru, sau psihanalist care intelege simptomele unui esec mai bine decat cei doi din cuplu. Pozitia asta intoxicanta, de superioritate psihologica si intelectuala, iti spune de ce se produce esecul in cuplul tinerilor. Si poate te pune in situatia sa te gandesti ca un esec similar poate fi evitat, cel putin cu intelegerea adecvata ca sentimentele trebuie communicate, actualizate, si impartasite cu celalalt.

Nostalgia - sau mai degraba dorinta de a avea un psihanalist in relatia dintre cei doi - deschide si inchide romanul. La inceput, McEwan ne spune ca
limbajul si practica terapiei, a sentimentelor impartasite cu rapiditate, mutual analizate, nu erau inca in circulatie generala. Daca se auzise de oameni bogati care se duceau la psihanalist, nu era inca la moda sa te vezi in mod obisnuit ca o enigma, ca un exercitiu in istorie narativa, sau ca o problema care astepta rezolvare.
Mai tarziu, spre final, dupa ce Edward si Florence devin reali, dar si cruzi unul cu celalalt, Florence invoca din nou spectrul unui psihanalist:
Poate ca ar trebui sa fiu psihanalizata. Poate ca de ce am nevoie este sa imi omor mama si imi casatoresc tatal.

Ian McEwan tanar

Desi invocarea unui psihanalist pare ca trimite catre o absenta, Ian McEwan deghizeaza de fapt prin negare faptul ca exista un psihanalist in text. Psihanalistul esti tu, care ai acces prin observatiile percutante ale scriitorului la o lume care le scapa celor doi, si care este atat de prezenta pentru tine. Daca din cititor omniscient te-ai transforma in personaj, tu ai putea sa impiedici un esec care marsaluieste previzibil.

Unde m-am despartit eu de Pe plaja din Chesil a fost in raportul pe care McEwan il are cu trecutul. Privirea condescendenta, care imagineaza doi tineri pierduti intr-o lume emotionala fara cuvinte, m-a atras la inceput. Insa la a doua lectura am inteles cat de simplu este pentru McEwan sa exploateze dorinta de a te simti superior. Este ca si cum McEwan colonizeaza trecutul pentru a-ti spune cat de evoluat esti astazi. O privire colonialista nu iti spune nimic despre cat de diferiti si interesanti sunt oamenii din alte epoci sau teritorii. Nu inveti nimic din colonialism, in afara faptului ca stii deja ca esti superior. Nu inveti nimic despre cum arata celalalt real si diferit, pentru ca intentia principala a lecturii este sa iti cultive un narcisism prafuit. Nu inveti mare lucru despre Anglia in 1962, decat ca oamenii aveau probleme serioase de comunicare si nevoie disperata de terapeut. Mai mult, sadismul descrierilor lente, a imploziei unui moment si deconstructiei lui in zece pagini, desi provoaca satisfactie, este satisfactia simpla a lucrului pe care il stii deja. McEwan nu cred ca reuseste sa produca ceea ce face un roman cu adevarat viu, adica sentimentul ca descoperi o lume diferita de lumea ta, care iti provoaca radical prejudecatile. Pe plaja din Chesil, in loc sa te provoace sa gandesti diferit, iti spune cum sa gandesti acelasi lucru, intr-o forma alterata.

Romanul lui McEwan a anticipat fascinatia televiziunii americane pentru un trecut mai salbatic si primitiv, la care te uiti cu superioritate. Daca calatoriile in Europa de Est in anii '90 aveau pentru turistul vestic ideea de reintoarcere in trecut, un trecut in retard cu  lumea capitalista evoluata, astazi poti sa te asezi pe canapea in fata Netflixului si sa te uiti la Mad Men. Mad Men imagineaza o America primitiva a inceputului de ani '60, unde sexismul si rasismul erau exprimate nestanjenit in public. La fel ca in Pe plaja din Chesil, unde trebuie sa te simti superior, lumea lui Mad Men iti arata cat de progresist esti astazi si cat de departe s-a ajuns in progresul moral. Din pacate, pentru mine celebrarea fara critica a unei astfel de evolutii mi se pare o forma de disociere. Disocierea este legata de valoarea unui trecut care este mai mult decat o proiectie simpla a superioritatii contemporane. Trecutul nu este tratat cu respect, ca un partener care te poate invata ceva ce nu stii, sau care poate sa iti arate punctele tale slabe. Trecutul este cel mult un vehicul pentru intarirea unor atitudini pe care deja le ai. Pe plaja din Chesil si Mad Men iti arata, empatic desigur, cum ceilati sunt inapoiati. Ce se pierde este cum ceilalti, cei din trecut, ne pot invata, poate, ca putem gresi.  

Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

3 comentarii

  1. Bogdane, crezi ca Anglia anilor decrisi in carte difera mult de Anglia de azi, sau perspectiva "superioara" apartine mai degraba scriitorului?

    Mi-a tras atentia un fragment de fraza din articolul tau: "Pozitia asta intoxicanta, de superioritate psihologica si intelectuala, iti spune de ce se produce esecul in cuplul tinerilor."
    Nu-i asa ca "intelepciunea" asta nu e de preferat in locul experientei? Ce e mai bine: sa traiesti clipa sau sa stii dinainte deznodamantul povestii? Si pe mine ma nedumereste un pic felul asta "superior psihologic" ,ca sa te citez, de a nu trai, gandind in avans. O fi analitic, dar e si cumplit de defensiv.
    Mi se pare ca regreti ca Florence si Edward se despart. Oare am dreptate?

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu cred ca exista multe lucruri bune intr-o cultura care a invatat mai bine sa articuleze sentimentele. Asa ca desigur, in Anglia de astazi, din cate imi imaginez, e greu sa gasesti doi oameni cu vocabularul sarac, pre-psihanalitic sa zicem, al lui Florence si Edward. Dar nu mi se pare ca cei doi tineri sunt capturati pentru cum sunt ei diferiti de noi, cat sunt descrisi ca sarmani fata de noi, inapoiati. Ce ma deranjeaza este ca--speculez eu--sunt doar inapoiati si atat.

    Da, cred ca am regretul din roman ca cei doi se despart. La un moment dat, Florence ii propune sa traiasca intr-o relatie deschisa lui Edward, sa experimenteze. Edward, insa, e prea prins in furia lui sa accepte ideea lui Florence. Cred ca daca este sa imaginez personajele in carnea lor, cei doi puteau sa inventeze o alta relatie pentru ei. Dar s-au impotmolit intr-o formula rigida de relatie. Asta cumva sugereaza si McEwan.

    Ai mare dreptate, undeva analiza poate taia mult din excitatie si elan vital. Obiceiul de a gandi inainte de actiona vine si cu pierdere, nu numai cu castig.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru mine asta e o intrebare, daca intr-adevar civilizatia a invatat sa-si inteleaga mai bine sentimentele. Oare inainte de 1900 oamenii nu formulau rational ceea ce simteau? Cred ca doar o minoritate a avut privilegiul de a deprinde aceasta paradigma psihanalitica, ce-i drept, o minoritate influenta din punct de vedere cultural. Dar nu cumva e proiectia noastra ca ceilalti pricep ce vrem noi sa spunem?
    La Paris, de pilda, psihanaliza e accesibila si la metrou, pe cand in Provence banuiesc ca e la fel de straina ca si unui provincial de-al nostru. E o ipoteza.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!