Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ce facem cu trecutul? Ghost Dog in fata Revolutiei Romane

miercuri, 5 decembrie 2012



Forest Whitaker cu Rashomon pe piept 

Ce este trecutul si cum poate fi reconstruit adecvat este o tema importanta pentru psihanaliza. In cabinet, memoria individuala este fragmentara, impiedicata si insala de multe ori. Ea este autentica cand produce secvente care sunt confuze si par la limita intre s-a intamplat sau nu s-a intamplat. Este greu de stabilit daca ce este produs in fluxul asociatillor este real, in sensul realitatii care este ceruta de stiinta, un real empiric cu dovezi clare. De fapt, terapia nici nu isi doreste asta, ci este interesata de posibilitatea de vindecare, de articulare a unor experiente care sunt disociate, tinute intr-un teritoriu straniu, al fantomelor. Terapia poate sa dezgroape, iar prin asta sa recreeze din nou un bantuit, o experienta de neinteles.


Bantuitul este traumaticul care te locuieste. El este de multe ori colectiv, si in filme se revine la el pentru a-l retrai si a-l regandi diferit. El poate sa fie o revolutie, o crima, un incest, o cearta intre doi indragostiti, sau o bataie cu o curea dureroasa. Traumaticul nu se lasa eliminat si, ca o buna fantoma, revine in mod necesar. Traumaticul incearca sa fie prelucrat, transformat in altceva, si vitalitatea lui provine din faptul ca e o rana supuranda.

Filmul clasic care ataca direct calitatea de negandit a trecutului sau imposibilitatea de a-l cuprinde cu ambele brate este Rashomon (Akira Kurosawa, 1950). In filmul lui Kurosawa, trei povesti se tes in jurul unui eveniment care, ca un bantuit in cabinetul unui psihanalist, nu se lasa stiut cu adevarat. Dar nu vreau sa vorbesc despre Rashomon aici, desi Rashomon leaga strans cele doua filme despre care vreau sa vorbesc, Ghost Dog (Jim Jarmush, 1999), si A fost sau n-a fost (Corneliu Porumboiu, 2006). In Ghost Dog, o tanara care se gaseste in apartamentul unde un mafiot este ucis de personajul Ghost Dog (Forrest Whitaker) ii daruieste o carticica cu titlul de Rashomon samuraiului negru. Cartea ajunge dupa asta la prietena samuraiului, Pearline, o fetita pe care Ghost Dog o sfatuieste sa o citeasca cu atentie. Rashomon, ca trecutul care se lasa ingropat cu greu, este recurent in filmul lui Jarmush.

Ghost Dog si Pearline, discutand despre Rashomon

In A fost sau n-a fost, avem un trecut care scapa printre degete jurnalistului, profesorului de istorie si pensionarului, adunati intr-un studiu de televiziune. Ei trebuie sa reconstruiasca ce s-a intamplat la revolutie si, ca in cabinetul unui psihanalist, trecutul pare confuz, ca un organism viu care isi schimba forma in permanenta. Trei puncte de vedere sunt mobilizate pentru a ne arata din nou cat de personala e experienta unui eveniment si cat de greu se stabilieste un acord legat de ce s-a intamplat.

In A fost sau n-a fost, pensionarul, jurnalistul si profesorul de istorie 

Revolutia din 1989 este unul din traumatismele care se vrea prelucrat in imaginatia noulul val romanesc in cinematografie. Alaturi de filmul lui Porumboiu, filmele Hartia va fi albastra (Radu Muntean, 2006) si Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii (Catalin Mitulescu, 2006) incearca sa produca o descriere a momentului politic central al istoriei recente romanesti. Filmul lui Porumboiu produce o iluzie neorealista puternica, simpla, pentru ca descrie viata "reala" a oamenilor din Vaslui. Un profesor de istorie alcoolic, cu datorii. Un jurnalist cu amanta si cu isteria ca este folosit si abandonat. Un pensionar care este de folos ca Mos Craciun. Porumboiu vrea sa aduca realitatea in fictiune, cu intentia de distruge cumva iluzia ca ne arata o fictiune. A fost sau n-a fost ar putea sa fie documentar, desi multe zone ingrosate in film au intentia de a semnala ca filmul este inca artistic. Dar filmul lui Porumboiu ne spune cat de greu se ajunge la a descoperi ce s-a intamplat cu adevarat in trecut. Impotriva unui val de idealizare, care face din trauma revolutionara un eveniment de celebrat si atat, Porumboiu ne arata cat de complicata este memoria individuala. Decembrie 1989, prin fastul omagierii televizate, ingroapa o rana care inca vorbeste de un moment special, greu de confiscat de o singura naratiune. Filmul lui Porumboiu ne aduce in fata ochilor senzatia ca trauma este inca reala, dar in acelasi moment al vizibilitatii ei o face imposibil de inteles. Trecutul este mort pentru Porumboiu, pierdut in spatiul a trei personaje care au o relatie vaga, incerta si inconstienta cu el.

Filmul lui Jarmush, Ghost Dog, ne ofera o lectie mai buna legata de cum putem prelucra trecutul. Jarmush propune un experiment aproape imposibil, adica sa ne imaginam un fost membru al unui gang intr-un oras generic pe coasta de Est care traieste dupa codul strict al samurailor. Ghost Dog incarneaza un samurai modern care traieste nu pentru sine, ci ca retainer, pentru omul care i-a salvat viata si care i-a devenit stapan. Ghost Dog incalca cu buna stiinta regula dupa care trebuie sa ne imaginam personajele ca noi, traind intr-o lume democrata, in care suntem suntem egali atat cu presedintele de bloc, cat si cu presedintele tarii. Dar Ghost Dog, prin faptul ca are un personaj care traieste pentru un stapan, sugereaza un timp pre-modern, aproape disparut, cu loialitati care trec dincolo de egalitatea cetateneasca. Ghost Dog este trecutul viu in filmul lui Jarmush. El este mobilizat pentru a ne arata ca exista eroi, pe care ii putem admira, care traiesc pre-modern si in acelasi timp demn. Ghost Dog nu ingroapa trecutul intr-un spatiu indistinct, intr-un moment inconstient care nu poate fi citit. Ghost Dog aduce trecutul in fata ochilor si ne arata cum se poate trai altfel, dupa un cod pe care aproape ca l-am uitat. Este ca si cum profesorul de istorie din filmul lui Porumboiu ar trai in prezentul revolutiei din 1989. Ghost Dog, in loc sa condamne trecutul la uitare, il prelucreaza si ne spune noua, modernilor, ca poate etica noastra democrata e gresita. Si ca trebuie sa ne imaginam trecutul diferit si sa depasim un moment trist al cinematografiei romanesti, in care vitalitatea unui eveniment unic cum este decembrie 1989 este ingropata intr-un gest al neputintei. Ghost Dog ne spune ca trecutul poate fi atins si prelucrat, iar vitalitatea lui poate sa dechida noi moduri de a trai politic.  


Bogdan Popa

este pasionat de psihanaliză, nu îi plac republicanii americani, iar pe Gradiva încearcă să îşi dea seama de ce.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!