Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Eminescu: arhetipuri, complexe… (I)

luni, 14 ianuarie 2013



Chipul din apa

O aparitie relativ recenta în câmpul exegezei eminesciene – Eminescu. Visul chimeric (Editura Humanitas, 2011) – atrage atentia prin singularitatea demersului critic-interpretativ pe care îl propune. Cartea are ca premisa "convingerea" autorului ei – Mircea Cartarescu – potrivit careia 
un singur fapt psihic a determinat boala poetului si misterul operei sale – scindarea eului (p. 158) 

"Faptul psihic" avut în vedere este, în buna traditie psihanalitica, urmarea unei întâmplari presupuse a fi avut loc în copilaria viitorului poet: 
Umblând prin padure, el ajunge lânga apa, noaptea, la lumina stelelor. Privindu-se în apa, îsi vede imaginea reflectata si are experienta scindarii personalitatii sale (p. 142).
Ceea ce gasim în aceasta scena nocturna are, fara îndoiala, o anumita acoperire în reconstituirea pe baze documentare directe ori indirecte a copilariei lui Mihai, marcata, între altele, de propensiunea pentru hoinareala prin padure, precum si de masul, peste noapte, la stânele din tinutul Ipotestilor. Sunt fapte pe care George Munteanu în Hyperion. 1. Viata lui Eminescu (Editura Minerva, 1973) le include, mergând pe urmele unei sugestii a lui G. Calinescu, în rândul "experientelor originare". (Vezi, în acest sens, si capitolul intitulat: "Formarea sinelui – de la hoinareala la calatoriile initiatice" din cartea noastra Eminescu. O perspectiva dialogica, Editura Academiei Române, 2009.) În ceea ce priveste scena de mai sus, ea poarta toate atributele fictiunii: este, în esenta, ceea ce îsi imagineaza Mircea Cartarescu – "poet, prozator, eseist, critic literar si publicist", dupa cum se poate citi pe contrapagina de titlu a cartii sale. Autorul nu pare a fi fost preocupat de verosimilitatea ei, ca, de altfel, nici de o situare oricât de aproximativa în timp pentru a ne putea face o idee despre cât de timpuriu a fost momentul acelei "experiente esentiale", în asa fel încât sa admitem ca plauzibil faptul ca personalitatea copilului atinsese un asemenea nivel de formare încât sa se poata scinda, iar scindarea sa se graveze pentru tot restul vietii în structurile sale psihice, fie ele si inconstiente. Trecând peste acest amanunt, Mircea Cartarescu ia în considerare doar urmarile – covârsitoare – ale întâmplarii, atât pentru viata, cât si pentru opera poetului. Referirile la ele sunt numeroase si risipite, practic, pe tot cuprinsul cartii: 
Din momentul acelei experiente decisive pentru dezvoltarea particulara a psihicului sau, Eminescu devine un mare nelinistit. Amintirea trece în inconstient si devine centrul generator al tuturor reprezentarilor sale imaginare (p. 143);  
Chinul nesfârsit al vietii lui Eminescu, în continuare, este cel de a nu se putea reîntregi (p. 144); 
De-aici înainte, urmeaza o necontenita goana dupa reîntregire, o imensa sete de reunificare cu jumatatea despartita a fiintei sale (p. 143);  
Am aratat pâna acum (nu ne facem iluzia ca întru totul convingator) [afirmatia dintre paranteze, pe care o reproducem ca atare, apartine autorului cartii (nota noastra, Gh. D.] felul în care o amintire din copilarie a putut organiza în sensul ei întreaga piramida arhetipala din psihicul poetului. Dublul eminescian sta în centrul operei acestuia, în sute de ipostaze diferite, uneori foarte subtil deghizate (p. 145);  
 Totul tine de "imaginea interioara eminesciana" (p. 147 si urm.) a carei ipostaza „primara“ 
corespunde chiar amintirii din copilarie a lui Eminescu.

Impresia generala care se impune la lectura cartii este aceea de concizie si de rigoare, atât la nivel conceptual, cât si la nivel formal, a constructiei critice pe care ne-o propune. În spatele acestor caracteristici, ca si în limpezimea sintaxei frazei sau în tonul expunerii, adesea, autoritar, nedeschis replicii, necum, contrazicerii, îl aflam, fara gres, pe Mircea Cartarescu, "poet, prozator etc.", dar, nu mai putin, "conferentiar dr. în cadrul Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti"dupa cum se precizeaza în aceeasi contrapagina de titlu. Avem, asadar, a face cu o expunere adresata unui public, mai degraba, ascultator. De altfel, cartea are ca punct de plecare o activitate de tip universitar: 
Când le povestesc studentilor mei ca am apucat sa-l vad în copilarie pe Calinescu [...] (p. 5).


De la frustrare la… (auto)înaltare

Relativ la structura cartii, ea este conceputa în trei parti. La ele ne vom referi, pe rând, ceva mai jos. Mai înainte, însa, nu putem omite "Cuvântul înainte" si – noutate absoluta, cel putin în ceea ce priveste formularea – "Cuvântul înapoi""Cuvântul înainte" da expresie reactiilor unui poet al zilelor noastre puternic atras, în toate întelesurile de dictionar ale cuvântului, de genialitatea unui înaintas din alt veac.

Prima reactie este una de frustrare: 
Faptul ca nu l-am putut vedea niciodata, ca nu am o imagine coerenta a lui, ca nu stiu cum arata fata lui [...]  ca nu-i pot auzi vocea a fost una dintre cele mai mari frustrari ale mele. Foarte, foarte mult mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, chiar asa,
cum vorbeste un om cu prietenul sau (p. 6). 

Cea de a doua – nu întâmplator juxtapusa primeia – este una de demitizare: 
Cum însa timpul, în urma lui, a crescut, întunecându-l (Studentii ar trebui sa stie, ca, aici, poetul de azi parafrazeaza unul dintre cele mai frumoase versuri ale înaintasului sau din postuma Trecut-au anii…
Iar timpul creste-n urma mea… ma-ntunec! – nota noastra, Gh. D.), 
nu-mi ramâne decât sa resping, macar, ceea ce mi se vinde astazi drept Eminescu, statuile care nu-i seamana, frazele în care nu s-ar recunoaste, mormântul si flamurile [...]  (pp. 6-7). 
O paranteza: demitizarea începe mult mai… de jos. Mircea Cartarescu retine, de regula, din amintirile celor ce l-au cunoscut pe poet, doar ceea ce corespunde tezei sale, anume: 
Nu arata în niciun fel a poet (p. 14). 
(Oare, cum va fi trebuind sa arate un poet?) De la Matei Eminescu retine ca 
Era foarte paros Mihai, pe pulpele si cele de jos si cele de sus, credeai ca-i omul lui Darwin (cf. p. 12), 
iar din amintirile lui Mite Kremnitz urmatorul portret fizic: 
prea carnos la fata, nebarbierit, cu dinti mari galbeni, murdar pe haine si îmbracat fara nicio îngrijire (cf. p. 13). 
În ce priveste partea… de sus a demitizarii, cea cu "statuile", cu "mormântul" si cu "flamurile", aceasta apartine – în text – poetului Cartarescu. Cea de a treia reactie, legata, firesc (!), printr-un raport de coordonare copulativa cu cea de a doua, este o încercare de recuperare, caci înaintasului, chiar demitizat, îi mai ramâne totusi "grandoarea mintii" si "magia artei"
[...] si sa încerc – gasim în "Cuvânt înainte" – recuperarea a ceva din framântarile lui, din grandoarea mintii lui, din magia artei lui citind pur si simplu versurile pe care el le-a scris nu ca sa fie daltuite în marmura nepieritoare, ci ca sa ramâna obscure (pentru totdeauna, credea el, alaturi de Vergiliu si de Kafka) în caiete ieftine, cu pagini umplute în toate directiile de strofe si desene în cerneala, acum aproape de nedescifrat (p. 7). 
Remarcând, în trecere, ca Eminescu nu viza pentru opera lui obscuritatea, întrucât, dupa cum se stie, a trimis el însusi spre publicare o parte a ei, observam ca poetul putea sa creada "alaturi de Vergiliu", dar în nici un caz alaturi de Kafka. Acesta s-a nascut în 1883 – anul în care pentru Eminescu începea calvarul pierderii sinelui –, iar scrierile sale au aparut în 1916, Metamorfoza, în 1919, Colonia penitenciara, în 1925, Procesul si, în 1926, Castelul. Este adevarat, însa, ca Metamorfoza si Colonia penitenciara publicate în timpul vietii sale n-au avut nici un ecou, el fiind revelat ca mare scriitor abia dupa ce prietenul sau, Max Brod, i-a publicat, postum, romanul Procesul. Oricum, nu e cazul lui Eminescu. Este adevarat ca valoarea operei sale s-a revelat în întregime, dupa moartea poetului, initial, prin publicarea unora dintre postume si, apoi, prin editarea integrala a caietelor sale manuscrise. Dar, poezia lui Eminescu se impusese, deja, în ochii contemporanilor. Este suficient ca dintre numeroasele dovezi care atesta acest lucru sa citam ceea ce îi scria Maiorescu poetului la începutul anului 1884, în legatura cu ecoul volumului de Poesii publicat prin grija criticului de la "Junimea"
Acum trebuie sa mai stii ca volumul de poesii ce, dupa îndemnul meu, ti l-a publicat Socec, în decembrie anul trecut, a avut cel mai neasteptat succes, asa încât Socec sta înca uimit. În aceste 7 saptamâni de la aparitiunea lui, s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toata editia, si de pe acum trebuie sa te gândesti la editia a doua, care va fi reclamata pe la toamna si în care vei putea face toate îndreptarile ce le crezi de trebuinta. Poeziile d-tale, pâna acum îngropate în Convorbiri, sunt astazi cetite de toate cocoanele de la Palat pâna în mahala la Tirchilesti, si la întoarcerea în tara te vei trezi cel mai popular scriitor al României.
Was ich mir dafor Koofe? (Ce folos? – nota noastra, Gh. D.) 
zici d-ta. Asa cam este, dar tot nu este rau, când te simti primit cu atâta iubire de compatriotii tai.

Însa nu aceasta este problema. Adevarata problema se refera la cheia în care se impune a fi receptate cele trei reactii, anume: dorinta de (auto)înaltare. Aceasta este constanta care le uneste pe dedesubt. Faptul ca nu-i facem un simplu proces de intentie lui Mircea Cartarescu rezulta din coroborarea amintitelor reactii cu ceea ce gasim în alte locuri în cartea sa. În "Cuvânt înapoi" el scrie: 
L-am citit însa pe Eminescu si lumea lui îmi este familiara, într-un fel, zic eu, mai adânc decât i-ar putea fi unui critic, fie el si eminescolog (p. 184). 
Ideea de familiaritate cu Arghezi, Sadoveanu si Caragiale, implicit si cu Eminescu o întâlnisem deja în "Cuvânt înainte", raportata, acolo, nici mai mult, nici mai putin decât la… transcendent: 
A vorbi despre ei familiar stârneste aceeasi uimire pe care trebuie sa fi trait-o iudeii, în exodul lor, vazând cum Moise vorbea zilnic, la usa cortului întâlnirii, cu Dumnezeu, 
asa cum vorbeste un om cu prietenul sau (pp. 5-6). 
Remarca asumata în nume propriu, asa cum se poate constata din punerea în text a reactiei de frustrare (vezi supra). Are dorinta de (auto)înaltare limite?


Cei doi piloni ai legitimitatii: "adevarul" si "fantasia"

Cum se si cuvine, pentru a asigura rigoarea necesara discursului sau recuperator, fondat pe "scindarea eului", Mircea Cartarescu consacra Partea a I-a a cartii 
conceperii si descrierii unui model psihanalitic de lucru, 
având drept scop 
o mai buna "vizualizare" a elementelor cu care se va opera în continuare (p. 31). 
Mai înainte însa autorul cauta legitimitatea demersului sau critic "de tip arhetipal" în
universul obsesional eminescian, dominat, cum se va vedea în capitolele urmatoare, de reveria adâncirii, a scufundarii (p. 30). 
Cei doi piloni pe care se sprijina cautarea, anume "adevarul" si "fantasia" reprezinta, într-adevar, repere esentiale pentru identificarea axului care structureaza, pe de o parte, viata si personalitatea lui Eminescu si, pe de alta parte, gândirea sa poetica. Remarcând, cu deplin temei, ca 
poetul a deschis un front cognitiv urias, implicându-se în toate domeniile existentei
si ca el 
a tins cu toata fiinta sa catre o cunoastere continua, 
Mircea Cartarescu canalizeaza întreg acest "front" exclusiv în 
explorarea adevarului launtric. 
Fara îndoiala, 
adâncirea în propria sa fiinta
este o realitate: 
E menirea-mi: adevarul / Numa-n inima-mi sa-l caut.

Dar, daca, asa cum retine autorul-poet la p. 22, Eminescu, întocmai ca Novalis sau Poe, 
studiaza 
matematica, astronomie, mecanica, electricitate, fizica moleculara, spectroscopie, calorimetrie, botanica, zoologie, antropologie, economie politica, demografie, sociologie, geopolitica, 
apoi, ca 
Mai ample si mai fructuoase au fost studiile sale în domeniul filozofilei si istoriei, 
ca 
În perioada sa de declin va face speculatii înfrigurate asupra grafiei sanscrite paleoslave si grecesti
si, în sfârsit, ca 
Lucruri mistice, subtilitati metafizice îi atrageau cugetarea ca un magnet
 – dupa cum, împreuna cu Mircea Cartarescu, citim în Sarmanul Dionis – din toate acestea nu se poate trage apodictic concluzia ca 
voiajul spiritului în cautarea adevarului este un anabasis, o calatorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului (p. 21). 
Din cautarea eminesciana a adevarului, Mircea Cartarescu nu retine decât ceea ce corespunde tezei sale prestabilite: 
Fascinat de propria sa adâncime (nu si de matematica, astronomie, mecanica…? nota noastra, Gh. D.) – poetul coboara din ce în ce mai mult descoperindu-si treptat si fragmentar structurile interioare, asemenea vestigiilor unui oras scufundat (pp. 24-25). 
Frumos spus, dar numai partial adevarat.

La fel stau lucrurile si în ceea ce priveste "fantasia". Mircea Cartarescu marturiseste ca abordeaza 
constiinta poetica eminesciana [...] doar în masura în care trimite la o poetica abisala, corespunzând deci cu poetica implicita a operei lui Eminescu (p. 26). 
Autorul îsi întemeiaza argumentatia pe "notitele de curs" publicate de Marin Bucur. Aici citim ca 
fantasia creatoare este o putere formatorie cu privire la idei, 
ca 
Închipuiri si idei nu exista în fundul sufletului nostru de-a gata, 
ca 
"fantasia" creeaza sub puterea unor puteri stimulatorii si pasiuni, 
în sfârsit, ca 
Afectele sunt isvorul [...] Ideile platonice sunt puterile cari lucreaza tipic în noi, care desvolta oarecum forme. Ele nu sunt forme însesi [...] Suntem puteri sublimate. (cf. p. 28). 
De aici rezulta, într-adevar, ca 
Este vorba de generarea textului poetic, explicata în termeni de psihologie a adâncimilor (p. 27). 
Dar, acestea nu dovedesc altceva decât, cum spune chiar Mircea Cartarescu, 
familiarizarea lui Eminescu cu teoria romantica a inconstientului,  
ilustrata, între altii, de Coleridge, Wordsworth si Poe (cf. p. 27). Nu avem dovezi ca Eminescu si-ar fi însusit aceste idei, facându-si-le crez poetic si aplicându-le tale quale, fie constient, fie inconstient, în propria-i creatie. Notele de curs sunt, dupa cum scrie Marin Bucur pe marginea manuscrisului eminescian, "reactii, conlucrari de spirit, comentarii" (cf. p. 27).

Exista, în schimb, un text la care Mircea Cartarescu nu face nicio trimitere, unde gasim dovada clara ca Eminescu îsi asumase în nume propriu 
(mie-mi pare) 
punerea în relatie a "fantaziei" cu "reflectiunea". Este vorba de scrisoarea adresata lui Iacob Negruzzi, scrisoare care însotea poemul Epigonii trimis de la Viena, în 1870, spre publicare în Convorbiri literare. Citim aici: 
Numai, drept vorbind, mama imaginelor – fantazia – mie-mi pare a fi o conditiune esentiala a poeziei, pe când reflectiunea nu e decât scheletul, care-n opere de arta nici nu se vede; desi palidele figuri ale unor tragediani îsi arata mai mult oasele si dintii decât formele frumoase. La unii predomina una, la altii, alta ; unirea amândorora e perfectiunea, purtatorul ei – geniul. 
Nici vorba în aceste rânduri de "pulsiuni obscure". Unita, asadar, cu "reflectiunea", nu cu "straturile inferioare ale psihicului poetului" (cf. p. 30), "fantazia" asigura "perfectiunea" al carei purtator este "geniul". Tinând seama de multiplele dovezi care atesta ca, înca din vremea studiilor la Viena, Eminescu era constient de genialitatea lui, putem, fara precautiuni inutile, sustine ca "geniul" la care face referire scrisoarea este el însusi. De altfel, concluzia cu care se încheie capitolul consacrat "fantaziei" este orientata mai curând catre întelesul din scrisoarea catre Iacob Negruzzi, decât catre cel dedus din "notitele de curs" întrucât face referire la filtrarea prin arhetipuri a "puterilor obscure ale inconstientului uman" si la aducerea lor în constiinta. Asadar, mai aproape de realitatea constiintei poetice eminesciene "fantazia" reprezinta însasi activitatea creatoare, cea care îmbina forma si continutul oricarui obiect produs de psihicul uman, de la vis la opera de arta. Ea este factorul care face posibila "sublimarea" puterilor obscure ale inconstientului uman, filtrându-l prin arhetipuri si aducându-le astfel în constiinta, modificate, formalizate (cf. p. 29).


Un model psihanalitic

"Modelul psihanalitic de lucru" – obiectul principal al Partii a I-a – reprezinta o constructie pur teoretica, adica fara referiri directe la creatia eminesciana. Bazele acestei constructii asumate deschis de autorul ei, sunt "psihanaliza traditionala (Freud, Jung, Adler, Abraham, Lacan) si cea moderna (Baudouin, M. Bonaparte)" (p. 32). Pentru conturarea deplina a modelului sunt luate în consideratie 
si alte metode de investigare a continutului antropologic al operei si interesate de structurile inconstiente si de aspectele imaginarului: psihocritica lui Jean Paul Weber si Charles Mauron, critica tematica a lui Bachelard, Jean-Pierre Richard sau Georges Poulet, critica arhetipala si mitocritica ilustrata de Northrop Frye etc. 
Ca nu este vorba de simpla mentionare a atâtor nume de mare notorietate pentru, eventual, a epata – fie pe specialisti, fie pe neofiti – o dovedeste faptul ca pe parcursul tratarii operei lui Eminescu sunt aduse deseori argumente din scrierile – citate, uneori, în original – ale autorilor amintiti. Freud, de exemplu, este citat la p. 15, Jung, la p. 35, Bachelard la paginile 37, 63, 79, 114. Alti autori citati sunt Gilbert Durand – a carui carte intitulata Structuri antropologice ale imaginarului Mircea Cartarescu o foloseste 
pentru alcatuirea micului inventar de structuri arhetipale romantice prezente în poezia lui Mihai Eminescu (cf. p. 46) –, 
precum si Paolo Santarcangeli sau Mircea Eliade (cf. pp. 123-124). Toate dovedesc o buna stapânire a cadrului conceptual caruia i se circumscrie demersul critic înfatisat în cartea sa de Mircea Cartarescu. Este un demers aplicat exclusiv "continuturilor de profunzime", de cele "de suprafata" ocupându-se critica traditionala. Aceasta, remarca cu justete autorul, nu este anulata prin 
dezvoltarea rapida si multidirectionala a criticii moderne [...] asa cum modelul einsteinian nu-l anuleaza pe cel newtonian în fizica si cum geometriile neeuclidiene nu anuleaza modelul euclidian. 
Mircea Cartarescu opteaza – transant – în cartea consacrata lui Eminescu pentru critica moderna al carei obiect îl constituie "continuturile de profunzime"Într-o prezentare rezumativa, deci simplificatoare într-o anumita masura, se poate spune ca paradigma continuturilor de profunzime cuprinde, la un prim nivel de structurare, inconstientul colectiv (Sinele) – 
teritoriu al pulsiunilor obscure,  
depozitar de engrame, de scheme pe care fiecare fiinta umana le mosteneste în totalitatea lor
si care sunt "generatoarele imaginarului". La aceste nivel psihic – 
cel mai profund – ,  
"visele" materiei, dupa expresia lui Bachelard, dominantele antropologice de care vorbeste G. Durand si memoria ancestrala a speciei cristalizeaza [...] sub forma arhetipurilor (p. 35). 
Acestea tin de "regimul imaginii", adica se realizeaza "într-un mare numar de imagini simbolice". Ceea ce îsi propune Mircea Cartarescu sa descopere în opera lui Mihai Eminescu nu sunt "arhetipurile în sine", ci 
modul unic si irepetabil în care acestea s-au structurat (p. 36).
În ceea ce priveste Sinele, acesta cuprinde 
o ierarhizare a arhetipurilor alcatuita din doua niveluri. 
Primul este "nivelul bazal" alcatuit din totalitatea arhetipurilor. La acest nivel 
toti artistii prezinta o identitate. 
Cel de al doilea este "nivelul intermediar" care cuprinde "numai o parte din arhetipurile nivelului bazal"mai precis acelea care corespund "unei directii sau curent al literaturii"în "orientarea de tip romantic" domina "reprezentarile regimului nocturn"în timp ce 
un nivel intermediar dominat de regimul diurn se va integra în clasicism (cf. pp. 36-37). 
Cel de-al treilea este "inconstientul personal (sau individual)". La acest nivel 
se izoleaza si se înalta un ultim grup de arhetipuri, care alcatuiesc o engrama strict personala, irepetabila, si de aceea de o coplesitoare importanta pentru configurarea viitoarei opere (p. 38). 
Aici se formeaza "imaginea interioara" (imago), identificata 
însusi mesajului fundamental pe care artistul încearca în mod inconstient sa-l transmita, realitatea sa obsesionala, piatra unghiulara a universului sau specific (p. 39). 
Legatura dintre nivelul intermediar si imaginea interioara 
este asigurata de un subnivel complexual
care se formeaza 
prin combinarea unor elemente ale fiecarei serii arhetipale a nivelului intermediar si care, combinându-se la rândul lor, formeaza imaginea interioara (pp. 37-38).

Din cauza densitatii expunerii, nu este tocmai la îndemâna de urmarit structurarea în cercuri concentrice, cu niveluri si sub-niveluri, a acestei "schite de topologie abisala" în conturarea careia intervine si eul considerat ca 
un mecanism de conciliere a interiorului cu exteriorul, a exigentelor "pattern"-urilor realitatii cu impulsurile obscure ale vietii psihice (pp. 39-40). 
În esenta, se impune a fi retinut faptul ca, pentru Eminescu, decisiva în configurarea imaginii interioare este, în conceptia lui Mircea Cartarescu, presupusa întâmplare nocturna, când copilul Mihai si-a vazut chipul reflectat în apa.

(va urma)

Gheorghe Doca

Articol preluat din Cultura

www.cafegradiva.ro

Un comentariu

  1. Despre Actualitatea marelui nostru poet - Emil Botta
    (încă ne-psihanalizat şi prea puţin cunoscut)_Poem:

    REVIZORUL NOSTRU Emil Botta

    Şcolarul Durerii
    ce rău a albit ...
    Anii , la urma urmelor ,
    anii...

    Dar plânsul în hohote ,
    plânsul , de ce ?
    Vai , revizorul nostru ,
    revizorul şcolar
    domnul Eminescu ,
    a fost tras pe roată.

    Când vei auzi creanga trosnind ,
    ia seama spun : e osul lui ,
    al revizorului nostru şcolar ...

    Minţi , şcolare , minţi ,
    am răcnit ,
    Eminescu a fost răstignit.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!