Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Eminescu: arhetipuri, complexe… (III)

luni, 21 ianuarie 2013



O sinteza intitulata calinescian "Masca lui Eminescu", ultimul capitol al cartii lui Mircea Cartarescu, ofera o sinteza a demersului sau critic-interpretativ, din care, ferindu-ne iarasi de parafrazari neavenite, în genere, falsificatoare, spicuim urmatoarele:

O scindare a personalitatii eminesciene la nivelul de profunzime a dus la hipertrofierea neobisnuita a complexului narcisic al poetului, fapt care, sub influenta unei amintiri din copilarie, a dus la configurarea imaginii interioare a acestuia. [...] Imaginea interioara eminesciana, în diferitele ei realizari, polarizate de dominantele emotionale ale inconstientului, erosul si thanatosul, asigura deci unitatea în varietate a poeziei lui Mihai Eminescu, si, în acelasi timp, originalitatea sa chiar în cadrul tipologiei romantice. [...] Eminescu devine astfel un destin. Existenta sa se dovedeste a fi congenera cu opera sa, care oglindeste în mii de ipostaze aceeasi drama de o simplitate teribila si care este drama eului scindat, a jumatatii care îsi cauta jumatatea, într-un spatiu strabatut de fantastice linii de forta. Strivita între constiinta si inconstient imaginea interioara concentreaza în ea, ca o monada, întreaga aperceptie a lumii, cu toate elementele ei esentiale, specifica lui Eminescu. Este adevarul cel mai profund al operei sale. 
Catre aceasta concluzie conduce în mod necesar întregul efort recuperatoriu care anima aceasta carte destinata sa contureze imaginea unui Eminescu demitizat.


În linia constantelor interpretative

Prezentarea atât de amanuntita si, speram, fara distorsiuni a continutului cartii Eminescu. Visul chimeric se explica, pe de o parte, prin dorinta de a face cunoscuta unui public cât mai larg o abordare singulara, dintr-un unghi nou, a personalitatii si operei eminesciene si, pe de alta parte, prin intentia de a asigura remarcelor si comentariilor care urmeaza – unele dintre ele, critice – un suport cât mai obiectiv, adica la obiect, tinând seama nu de eventuale idiosincrazii – subiective, prin excelenta, deci neadecvate si, în genere, inacceptabile –, ci de realitatea textului vizat.

La finele a aproape 200 de pagini dense consacrate "lumii interioare" a lui Mihai Eminescu întâlnim aceasta afirmatie mai mult decât surprinzatoare:
Nu sunt istoric literar si cu atât mai putin eminescolog. 
Nu avem niciun drept sa punem la îndoiala ceea ce, cu modestie, crede despre sine însusi Mircea Cartarescu. Totusi, constructia critic-interpretativa pe care el ne-o propune sub titlul Eminescu. Visul chimeric nu poate fi abordata si înteleasa altfel decât în contextul eminescologiei.

La nivelul cel mai cuprinzator, prima constatare care se impune este ca invariantul interpretativ pe care se fondeaza întreaga constructie – "scindarea eului" – se înscrie în linia invariantelor propuse mai înainte de exegeza eminesciana, începând cu acela formulat de Maiorescu în studiul sau Eminescu si poeziile lui publicat în chiar anul mortii poetului. Considerând ca lumea în care traia Eminescu
dupa firea lui si fara nicio sila era aproape exclusiv lumea ideilor generale 
si ca, pentru poet, orice coborâre în lumea conventionala era "o suparare si o nepotrivire fireasca", mentorul Junimii si al Convorbirilor literare ajungea la concluzia ca "nota caracteristica în melancolie, ca si în veselie" a lui Eminescu este "seninatatea abstracta". Maiorescu viza, asadar, tot "lumea", tot "sinele" (="firea", eventual si "melancolia"), dar nu le orienta spre "inconstientul personal (sau individual)", ci spre "ideile generale". Si dupa Maiorescu "seninatatea abstracta" este susceptibila sa indice cheia care deschide poarta de acces catre adâncimile poeziei eminesciene, caci
intelegând astfel personalitatea lui Eminescu, întelegem totdeodata una din partile esentiale ale operei sale literare. 
Asadar, nu chiar "misterul", ci, mai modest, sau, poate, doar mai precaut, doar "una din partile esentiale ale operei sale literare". Interesant de semnalat este ca Eminescu însusi, într-un articol scris la vârsta de 20 de ani, în timpul studentiei la Viena, si publicat în 1870 în revista Familia sub titlul "Repertoriul nostru teatral", remarca, în legatura cu opera lui Shakespeare,
unitatea cea plina de profunditate care domneste în toate creatiunile acestui geniu puternic. 
Articolul – rod al observatiilor si al reflectiilor sale din timpul asocierii la trupele teatrale ale lui Iorgu Caragiale si Mihai Pascaly sau la aceea a Teatrului National din Bucuresti – recomanda autorilor dramatici ai timpului, spre "studiu" si "imitatie", ceea ce el numea "terenul shakespearian", adica lumea lui Shakespeare, caracterizat drept terenul "abstractiunii absolute", formula îndeaproape înrudita, dupa cum se vede, cu aceea prin care Maiorescu, aproape 20 de ani mai târziu, avea sa caracterizeze propria personalitate a lui Eminescu.

Exegeza eminesciana a cunoscut de-a lungul timpului si alte invariante interpretative. Mihail Dragomirescu (vezi Mihai Eminescu, editie îngrijita de Leonida Maniu, Iasi, Editura Junimea, 1976) considera ca
ceea ce caracterizeaza în adâncul sau personalitatea poetica a lui Eminescu este o antiteza;
realizata ca o "unitate coerenta sufleteasca", aceasta antiteza se compune
pe de-o parte din simtamântul nemerniciei vietii, iar, pe de alta, din farmecul cuceritor si infinitul ei. 
Reluata în urma cu câtiva ani de Cristian Tiberiu Popescu (Eminescu. Antiteza, Bucuresti, Editura Libra, 2000), ideea antitezei este tratata ca
o problema (sau chiar problema!) cu adevarat esentiala a gândirii si simtirii poetice eminesciene, 
concluzia fiind ca
opera eminesciana se cladeste pe antiteze. 
Pentru D. Caracostea ("Personalitatea lui Eminescu", în Studii eminesciene, editie îngrijita si note de Ion Dumitrescu, Bucuresti, editura Minerva, 1979), dominanta personalitatii poetului este "tendinta catre nemarginit, setea de absolut"; aceasta dominanta – în masura în care, potrivit principiilor cercetarii genetice, dezvaluie "forma interna a viziunii despre lume" – reprezinta "focarul" operei si ofera "punctul fix" la care se raporteaza structurile ei stilistice. Într-o constructie critica masiva si, în egala masura, nuantata, cuprinzând comentarii de mare eruditie si profunzime, Rosa del Conte (Eminescu sau despre absolut, editie îngrijita, traducere si prefata de Marian Papahagi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990) asaza
înclinarea catre absolut în centrul lumii lirice eminesciene. 
Poetul, considera cercetatoarea si profesoara italiana,
tinde catre reprezentarea cosmica, o reprezentare ce are sens tocmai ca viziune, independent de valabilitatea rationala, stiintifica a schemelor cosmogonice si teogonice, a intuitiilor spatiale si temporale de care e legata. 
În sirul celor care au cautat invariante interpretative se înscrie si G. Ibraileanu ("Prefata" la Eminescu, Poezii, Editura G. Ibraileanu, 1930). Dupa el, "principiul explicativ al poeziei eminesciene" este "emotivitatea". Prin "emotivitate" Ibraileanu întelegea "raspunsul" sau "reactiunea" la "impresiile lumii din afara"; ea
este rasunetul întregului nostru organism, al întregii noastre vieti organice
si, ca atare, reprezinta "faptul fundamental psihic, substratul vietii sufletesti". Cu referire la poet, Ibraileanu apreciaza ca
Eminescu a fost un organ complet, 
ceea ce înseamna ca
a avut totul, toata gama senzatiilor, imaginatia completa, inteligenta înalta. El a concentrat în sine vârstele omenirii si vârstele omului. Emotiv si imaginativ ca un primitiv, naiv si curios ca un copil, nou în fata universului, el a fost în acelasi timp înarmat de cunostinti ca un învatat si abstractor de idei ca un metafizician.


"Scindarea eului": gen proxim si diferenta specifica

Asadar, Mircea Cartarescu are înaintasi care si-au pus problema strapungerii învelisului operei pentru a scoate la lumina resortul ascuns al structurii ei de adâncime.
Obsesia eminescologilor – observa Gheorghe Ciompec (Mihai Eminescu, II. Structurile Operei, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985) – pare a fi cautarea principiilor care armonizeaza fragmentele într-o Opera si, indiferent de unghiul abordarii ei, tind sa ajunga la constantele universului imaginar. 
Întâlniti în succintele referiri anterioare, termeni ca "unitate coerenta sufleteasca", "emotivitate" sau "faptul fundamental psihic" ori "substratul vietii sufletesti" nu sunt prea îndepartati de unii dintre termenii cu care se opereaza în Eminescu. Visul chimeric: "piramida arhetipala din sufletul poetului", "predispozitiile sale înnascute", "unitatea si coerenta interioara a lumii eminesciene" etc. Acesta este genul proxim al "scindarii eului".

Sa vedem si în ce consta diferenta specifica. În capitolul consacrat structurilor inconstientului, Mircea Cartarescu noteaza ca
Poetul capteaza în perioadele sale de inspiratie fasciculul fulgurant al inconstientului si, pe baza matricei furnizate de imaginea interioara, începe permutarea materialului de suprafata. 
O anticipare aproape directa a captarii fasciculului fulgurant al inconstientului gasim la G. Calinescu (Opera lui Mihai Eminescu, II, Bucuresti, Editura Minerva, 1976, p. 501): despre "izvorul tainic al efluviilor eminesciene", divinul critic presupune ca este
ascuns undeva, departe, în padurea subconstientii lui.
O anticipare, dar numai atât, caci ea nu este urmata de o dezvoltare critic-interpretativa, asa cum se întâmpla în cartea lui Mircea Cartarescu. Dar, "izvorul", doar presupus de G. Calinescu, pare a fi fost identificat de George Gana (Melancolia lui Eminescu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002) în, asa cum arata chiar titlul cartii, melancolie, considerata
temeiul daca nu embrionul sau "celula germinativa" a poeziei lui Eminescu. 
Convingerea lui George Gana este ca
sursa – "izvorul" calinescian (nota noastra, Gh. D.) – primordiala si cea mai productiva a lirismului eminescian este un anumit sentiment existential: melancolia, înteleasa într-un fel mai profund si mai complex decât în vorbirea uzuala, adica în sensul, consacrat, care face din ea o categorie culturala de o mare relevanta pentru literatura moderna. 
Versurile lui Eminescu par a-i da dreptate:
Ah ! De câte ori voit-am / Ca sa spânzur lira-n cui / Si un capat poeziei si pustiului sa pui; // Dar atuncea greieri, soareci, / Cu usor-maruntul mers / Readuc melancolia-mi / Iara ea se face vers (Singuratate). 
"Izvor", în acceptiunea de mai sus, ar putea fi socotita si "scindarea eului". Numai ca, spre deosebire de George Gana care deschide "melancolia" catre întelesul de "categorie culturala", Mircea Cartarescu închide invariantul propus de el în "padurea subconstientii" poetului. În esenta, în aceasta consta diferenta specifica a invariantului pe care se sprijina constructia interpretativ-critica din Eminescu. Visul chimeric si "melancolia" propusa de George Gana sau, mai înainte, "seninatatea abstracta", "setea de absolut" sau "emotivitatea", considerate ca principii germinative ale operei eminesciene. Într-adevar, autorul abordarii lui Eminescu din perspectiva "visului chimeric" îsi fondeaza demersul numai pe analiza "continuturilor de profunzime", excluzând ab initio "continuturile de suprafata". "Continuturile de profunzime" tin în totalitate de inconstient: "inconstientul colectiv (sinele)", cu cele doua niveluri ale sale, cel "bazal" si cel "intermediar", si "inconstientul personal (sau individual)". Acestea, sub impulsul
experientei esentiale pe care copilul Eminescu a trait-o, 
dau nastere "imaginii interioare eminesciene", cladite pe arhetipuri (al spatiului, al noptii, al femeii) si complexe (al lui Hoffmann, al labirintului, al lui Narcis), – care transpar în structurile de suprafata ale operei. În ceea ce priveste "continuturile de suprafata", Mircea Cartarescu le cuprinde generic într-o excelenta sinteza, care tinde spre exhaustivitate. Continuturile de suprafata
corespund continuturilor constiente ale psihicului. Structurile de suprafata ale operei, respectiv, ale poeziei reprezinta tot ceea ce poetul introduce în mod voit, constient în opera sa, si anume: continuturi personale: evenimente si episoade din viata autorului, introduse de acesta în opera si având sau nu o semnificatie simbolica; continuturi literare: inventarul de elemente si procedee literare puse la dispozitia autorului de traditia în care acesta se înscrie. [...]  continuturi culturale: includem aici armatura ideologica a operei: totalitatea ideilor filozofice, religioase, stiintifice, politice sau de alta natura, care se regasesc în opera [...].

Optând în mod transant pentru o constructie critic-interpretativa bazata pe câteva categorii psihanalitice carora li se adauga elemente apartinând "arhetipologiei antropologice", Mircea Cartarescu se descotoroseste scurt de continuturile de suprafata, pe care, dupa cum am vazut, le defineste foarte bine. De ele, sustine el,
se ocupa critica traditionala. 
Aceasta, cu toate ca, dupa cum am mentionat deja, nu este anulata de "critica moderna", nu prezinta, totusi, niciun interes pentru autorul analizei arhetipale a operei lui Eminescu. Asa se face ca, pe întreg parcursul cartii sale, nu întâlnim nici cea mai mica referire la ceea ce imensa bibliografie eminesciana a revelat sau numai a relevat în analiza poeziei sau prozei eminesciene, ca si cum "spatiul eminescian" – cu coborârea, spatiul concentric si labirintul –, apoi, noaptea, somnul, visul, femeia, doma, raceala, oglinda, apa etc. ar fi analizate si comentate pentru întâia oara aici si acum, niciodata de catre altcineva în alt moment al receptarii critice a lui Eminescu. Or, e suficient sa parcurgem fie si numai cuprinsul cartii lui G. Calinescu despre opera lui Mihai Eminescu pentru a ne da seama ca Mircea Cartarescu are cel putin un înaintas.


O imagine unilaterala

Dar problema nu consta în lasarea deoparte – voita, programatica – a tuturor contributiilor critice anterioare. La urma urmelor, în ciuda vechiului adagiu, trebuie sa admitem ca, sub soare, apar si lucruri noi. Problema cartii Eminescu. Visul chimeric consta, pe de o parte, în absolutizarea – am putea spune extrema, daca am admite ca absolutul are limite – a "scindarii eului" ca singur – din nou (!) – absolut principiu explicativ. Pe de alta parte, problema consta în construirea unei imagini unilaterale – fragmentara si partiala – asupra nu numai a operei, ci si a vietii lui Eminescu. Mircea Cartarescu retine ca imaginea chipului reflectat în apa la vremea copilariei lui Eminescu este "inconstienta si în acelasi timp chinuitoare"; ca
poetul o simte în profunzimea psihicului sau, dar nu o poate constientiza
si ca, în fine,
chinul nesfârsit al vietii lui Eminescu, în continuare, este cel de a nu se putea reîntregi. 
Ceea ce nu se poate nega de plano, caci, cel putin în anumite momente de creatie, poetul putea, desigur, sa traiasca, între altele, si o stare de disperare "în fata jumatatii scindate de neatins". Considerând caduca interpretarea curenta a "criticii traditionale" care vede aici expresia tristetii, a nostalgiei sau chiar a durerii poetului în fata "visului frumos" al iubirii pierdute acum pentru totdeauna, este totusi greu de subscris la extrapolarea potrivit careia viata lui Eminescu este marcata, la "nesfârsit", de
chinul [...] de a nu se putea reîntregi. 
Regasim, oare, acelasi "chin nesfârsit" în hotarârea de a merge, pe jos, la Blaj, în avântul însotirii cu trupa teatrala a lui Pascaly, în participarea, cu toata fiinta, la dezbaterile societatii studentilor români de la Putna? Regasim, oare, acelasi "chin nesfârsit" în febra transformarii Curierului de Iasi din "foaia vitelor de pripas" într-o publicatie de interes nu numai pentru corpul judecatoresc si justitiabili, ci si pentru publicul larg? Erau, oare, un "chin nesfârsit" peregrinarile în jurul Iasiului, în tovarasia lui Creanga, participarea la dezbaterile Junimii, momentele – câte vor fi fost – de traire autentica a iubirii pentru Veronica sau chiar istovitoarea munca, plina, totusi, de satisfactii jurnalistice, de redactare a Timpului? Cei sase ani de viata dintre 1883 si 1889, ani de pierdere a sinelui, au fost, cu siguranta, ani de "chin". O dovedesc din plin marturiile celor ce l-au cunoscut în acei ani. Dar, acesti ani nu se regasesc în opera poetului pentru a da expresie
chinului de a nu se putea reîntregi. 
În acei ani "chinul" lui Eminescu a fost acela de a nu mai produce opera. Si este, în egala masura, chinul poetului, dar si al iubitorilor operei sale.

Opera este si ea pusa în întregime sub semnul "scindarii eului":
Dublul eminescian – scrie Mircea Cartarescu – sta în centrul operei acestuia, în sute de ipostaze diferite, uneori foarte subtil deghizate. 
Abordarea din acest punct de vedere, atât a poeziei, cât si a prozei eminesciene, este, fara îndoiala, susceptibila sa explice nu putinele versuri sau fragmente de proza care, nu numai din perspectiva cititorului obisnuit, anonim, indiferent de vârsta sau de pregatire intelectuala, ci si din perspectiva "criticii traditionale" ramân greu de patruns sau chiar obscure în întelesul care li se poate atribui. Într-adevar, ce se întelege – la prima lectura, si la a doua, si la a treia… – din versurile urmatoare :
Într-o lume de neguri / Traieste luminoasa umbra. / Mai întâi scaldata / În ceti eterne si sure, / Însa, încet-încet, / Razele mari a gândirii / Negurile albe patrund… / Si formeaza un arc albastru, / Clar senin în jurul lui, / Ce-a lui margini îsi gaseste / Într-a negurilor creti / Si-nainte, înainte / Zboara geniul de lumina. [...]  (Într-o lume de neguri…)? 
Cititorul obisnuit ramâne la suprafata incantatorie a unora dintre secventele sonore – "încet-încet", "si-nainte, înainte" – sau remarca unele asocieri de cuvinte pe care nu le întâlneste în limbajul curent – "arc albastru", "geniu de lumini". Critica traditionala merge mai departe punând în evidenta figurile de stil: personificarea – "umbra care traieste", metafora – "razele mari a gândirii", oximoronul – "luminoasa umbra" etc. Toate aceste nu sunt lipsite de interes pentru receptarea versurilor respective, considerate pe bucati. În ansamblu, însa, întelesul lor ramâne obscur. Explicatia – sau, poate, doar una dintre explicatiile posibile – apare punând interpretarea versurilor citate sub semnul arhetipului noptii. Iata ce gasim din acest punct de vedere în cartea lui Mircea Cartarescu:
Noaptea este simbolul inconstientului. În noapte inteligenta se obnubileaza, cenzura slabeste si visul, aceasta viata secundara, îsi poate deschide petalele, îsi poate elibera parfumul hipnotic. [...] Noaptea umple spatiul eminescian, asigurându-i dimensiunea misterului. Ea este deci mediul, am putea spune aproape fluidul, în care se desfasoara drama sacra eminesciana. [...] Adevarata noapte eminesciana este însa noaptea înstelata, luminoasa. [...] S-a observat ca lumina stelelor si a lunii, în poezia lui Eminescu, reprezinta un element hipnotic, o "vraja": 
Sa plutim cuprinsi de farmec / Sub lumina blândei lune [...] 
Lumina stelara este difuza si mai degraba învaluitoare decât dezvaluitoare: 
Si tacere e afara. / Lumineaza aer, stele. / Muta-i noaptea – numai râul / Se framânta-n pietricele. 
Corespondentele dintre unele elemente care compun chipul, desenat de Mircea Cartarescu, al arhetipului noptii eminesciene si versurile de mai sus se impun de la sine:
Noaptea umple spatiul eminescian –
Într-o lume de neguri; 
Lumina stelara este difuza si mai degraba învaluitoare decât dezvaluitoare –
Si formeaza un arc albastru, / Clar senin în jurul lui; 
reprezinta un element hipnotic –
Razele mari a gândirii / Negurile albe patrund; 
asigurându-i dimensiunea misterului –
Si-nainte, înainte / Zboara geniul de lumina.

Corespondentele acestea nu apartin lui Mircea Cartarescu. Le propunem noi, având convingerea ca nu tradam gândirea lui interpretativa. Si, daca ar mai ramâne de clarificat unele lucruri în legatura cu versurile la care ne referim (în poezie ramâne totdeauna câte ceva de clarificat!), iata si comentariul care le însoteste în cartea Eminescu. Visul chimeric:
Considerând noaptea un tinut al inconstientului, am putea considera – nu e nevoie sa arati cu degetul mare, se vede si cu cel mic! – lumina stelara ca fiind, într-un mod metaforic, privirea scrutatoare a spiritului care încearca sa strabata prin tenebre. Ne îndreptatesc în aceasta interpretare câteva versuri din Într-o lume de neguri…:
Într-o lume de neguri / Traieste luminoasa umbra [...].

Ceea ce ne propune Mircea Cartarescu în discursul sau critic-interpretativ nu este, poate, ultimul cuvânt în privinta întelesului versurilor citate, dar, sigur, reprezinta un punct de plecare caruia cititorii poeziei îi pot adauga diverse nuante sau asocieri ori de la care îsi pot construi propria interpretare. În orice caz, este de retinut ca avem a face cu un punct de plecare pe care nu-l gasim în "critica traditionala".


Virtutile explicatiei

În acest punct al comentariului despre cartea Eminescu. Visul chimeric se impune o paranteza referitoare la rolul – nevoia, chiar – al explicatiei în receptarea textului poetic. Concludent, în acest sens, este punctul de vedere exprimat de Solomon Marcus în Poetica matematica (Bucuresti, Editura Academiei R.S.R, 1978). Îl preluam, reproducându-l in extenso, pentru ca demersul critic-interpretativ al lui Mircea Cartarescu este, prin excelenta, explicativ. Activitatea de explicare a unor versuri
poate sa para sterila sau, cel putin, minora, deoarece, cum de atâtea ori s-a mai spus, vraja poeziei nu poate fi convertita în elemente rationale. Explicatiile tin de functia notionala a limbajului, în timp ce inefabilul poetic este un rezultat al functiei sale de sugestie. Aici ajungem însa la punctul-cheie al situatiei poetice, la adevarul atât de paradoxal care-l caracterizeaza: nu se poate sugera decât prin cuvinte precise. Mai mult, exigentele în materie de precizie sunt mai mari în limbajul de sugestie decât în cel notional, deoarece functia de sugestie purcede din cea notionala, deriva din ea si nu se poate dezvolta registrul de mistere si ambiguitati decât în masura în care structura notionala care-i sta la baza este elucidata si precizata. Încercarea de a sesiza sugestiile unui text poetic, fara a-i cunoaste în prealabil baza sa notionala, nu poate duce decât la manifestari (mai mult sau mai putin deghizate) de ignoranta.
Iar, în ceea ce priveste "echivocurile ignorantei", matematicianul care vorbeste atât de avizat despre poezie si despre limbajul poetic noteaza ca acestea
sunt prezentate uneori drept ambiguitati si mistere ale poeziei, înlocuindu-se astfel efortul autentic de a se ajunge la bogatiile sugestive ale textului printr-o interpretare arbitrara derivând exclusiv din "intuitia" cititorului.

Acestui punct de vedere îi raspunde ca un ecou Mircea Cartarescu, dând expresie credintei sale ca rezultatele la care a ajuns
pot ajuta la întelegerea mai profunda a poeziei lui Eminescu.

Si, totusi, învestirea "scindarii eului" cu o capacitate atotexplicativa poate fi pusa sub semnul îndoielii în anumite privinte. Este cazul, de exemplu, al asimilarii – absolute (iarasi!) – a dublului cu iubita, în genere, cu femeia, dând nastere arhetipului feminitatii, arhetip
central în "estetica abisala" a poeziei romantice, 
alaturi de acela al noptii. Admitând realitatea ori, macar, verosimilitatea întâmplarii nocturne din copilaria poetului, pare normal ca
zâna, craiasa care iese din copac (deplasare), femeia zarita "cu luna, pe valuri de mare", copila de crai care se reflecta în fundul marii 
sa fie considerate "doar masti ale acelei prime imagini a dublului". Este cazul în Diana, unde
devine evidenta relatia dintre femeie ca masca de suprafata si realitatea interioara a dublului 
sau în Doña Sol, unde se
accentueaza si mai mult relatia directa între reflect si femeie. 
Dar, a sustine ca, în:
Sa plutim cuprinsi de farmec / Sub lumina blândei lune (Lacul
sau în:
O, priviti-i cum viseaza / Visul codrului de fagi! / Amândoi ca-ntr-o poveste / Ei îsi sunt asa de dragi! (Povestea codrului
eroul liric si dublul sau stau fata în fata într-o atmosfera de somnolenta si vraja
si ca, în versurile citate,
jumatatile eului scindat nu se mai pot contopi (rezultatul este anihilarea lor), dar se pot reuni, se pot alatura într-o armonie desavârsita
înseamna, de fapt, a forta limitele unor scene – idilice – de dragoste, traite, daca nu aievea, cel putin în imaginatie. Ceea ce, pentru un poet ca Eminescu, însemna traire tot atât de adevarata precum trairea în trezie. De asemenea, fortarea notei în construirea imaginii femeii ca arhetip pe baza unor trasaturi aflate într-o "evidenta legatura cu mediul acvatic" îl conduce pe scrutatorul psihanalist al "visului chimeric" pâna la a lua ochii lui drept ochii ei:
Ochii femeii sunt, uneori, plutitori, 
observa Mircea Cartarescu sustinându-si observatia cu versurile urmatoare:
Cu ochi mari la ea se uita, / Plini de vis, duiosi plutind (Fat-Frumos din tei). 
Este însa evident din contextul mai larg al poeziei, ca, de altfel, si din contextul restrâns al celor doua versuri, ca ochii
plini de vis, duiosi plutind 
sunt ai lui, nu ai ei.

(va urma)

Gheorghe Doca

Articol preluat din Cultura

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!